Noțiunea biblică de „predicare” poate fi înțeleasă cel mai ușor examinând sensul termenilor originali din ebraică și greacă. Termenul grecesc kērýssō, care este de obicei redat prin „a predica”, înseamnă literalmente „a proclama ca mesager, a fi un mesager, a oficia ca mesager, a proclama (victorios)”. Substantivul înrudit kḗryx înseamnă „mesager, vestitor public, sol, crainic (care făcea proclamații și veghea asupra ordinii în adunări etc.)”. Un alt substantiv înrudit este kḗrygma și înseamnă „ceea ce este vestit de un mesager, proclamație, înștiințare (despre victorie la jocuri), dispoziție, apel”. (A Greek-English Lexicon, de H. Liddell și R. Scott, revizuit de H. Jones, Oxford, 1968, pag. 949) Așadar, kērýssō nu se referă la a rosti o predică în fața unui grup restrâns de discipoli, ci mai degrabă la a face o declaraţie publică. Acest sens este ilustrat de folosirea termenului pentru a descrie „un înger puternic care anunța [kērýssonta] cu glas tare: «Cine este demn să deschidă sulul și să-i dezlege sigiliile?»”. (Re 5:2; compară cu Mt 10:27.)

Termenul euaggelízomai înseamnă „a anunța vești bune”. (Mt 11:5) Unii termeni înrudiți sunt diaggéllō, „a anunța” sau „a anunța pretutindeni” (Fa 21:26; Ro 9:17; Lu 9:60) și kataggéllō, ʻa vestiʼ sau ʻa vorbi despreʼ. (Fa 13:5; Ro 1:8; 1Co 11:26; Col 1:28) Principala diferență dintre kērýssō și euaggelízomai este că primul termen accentuează modul în care se face proclamația, adică public și autorizat, iar al doilea termen accentuează conținutul acesteia, proclamarea ori vestirea veștii bune, sau a evangheliei (euaggélion).

Kērýssō corespunde într-o anumită măsură termenului ebraic basár, care înseamnă „a aduce vești, a vesti, a anunța, a fi cel care aduce vești”. (1Sa 4:17; 2Sa 1:20; 1Cr 16:23) Însă basár nu implică în aceeași măsură ideea de împuternicire oficială.

Predicarea în Scripturile ebraice. Noe este prima persoana numită „un predicator” (2Pe 2:5), deși este posibil ca, înaintea lui, Enoh să-şi fi făcut cunoscute profețiile prin intermediul predicării. (Iuda 14, 15) Din cuvintele lui Isus despre oamenii care „n-au dat atenție” înțelegem că mesajul dreptății predicat de Noe înainte de Potop includea în mod evident un îndemn la căință și un avertisment cu privire la distrugerea iminentă. (Mt 24:38, 39) Prin urmare, proclamația publică pe care Noe a făcut-o cu autorizație divină nu a fost în principal o veste bună.

După Potop, mulți bărbați, printre care și Avraam, au slujit ca profeți, anunțând revelații divine. (Ps 105:9, 13-15) Totuși, se pare că, înainte ca israeliții să se stabilească în Țara Promisă, astfel de revelații nu se anunțau în public și cu regularitate. Patriarhii din antichitate nu au fost însărcinați să fie mesageri. În perioada regilor din Israel, profeții au fost purtători de cuvânt, anunțând în locuri publice decretele, judecățile și îndemnurile din partea lui Dumnezeu. (Is 58:1; Ier 26:2) Proclamația făcută de Iona în Ninive corespunde sensului transmis de kḗrygma, fiind descrisă ca atare. (Compară cu Ioa 3:1-4; Mt 12:41.) Totuși, serviciul îndeplinit de profeți nu se limita la faptul de a fi simpli mesageri sau predicatori; în unele, ocazii profeții i-au însărcinat pe alții să fie purtătorii lor de cuvânt. (2Re 5:10; 9:1-3; Ier 36:4-6) Unele dintre mesajele și viziunile lor au fost scrise, nu proclamate verbal (Ier 29:1, 30, 31; 30:1, 2; Da cap. 7-12); multe dintre acestea au fost anunțate unui grup restrâns, iar profeții au folosit și acțiuni simbolice pentru a transmite anumite idei. (Vezi PROFEȚIE; PROFET.)

Uneori se proclamau sfaturi, avertismente și judecăți, alteori vești bune – despre victorii, eliberare și binecuvântări – și laude adresate lui Iehova Dumnezeu. (1Cr 16:23; Is 41:27; 52:7; în aceste texte este folosit termenul ebraic basár.) Uneori, femeile anunțau prin strigăte sau cântece că o bătălie fusese câștigată sau că poporul avea să fie eliberat. (Ps 68:11; Is 40:9; compară cu 1Sa 18:6, 7.)

Scripturile ebraice au indicat spre lucrarea de predicare care urma să fie efectuată de către Cristos Isus și congregația creștină. Isus a citat din Isaia 61:1, 2, pasaj care prezicea că el avea să fie însărcinat și autorizat de Dumnezeu să predice. (Lu 4:16-21) Ca împlinire a Psalmului 40:9 (versetele precedente sunt aplicate de Pavel la Isus în Ev 10:5-10), Isus ʻa anunţat vestea bună [o formă a termenului basár] a dreptăţii în adunarea cea mareʼ. Apostolul Pavel a citat textul din Isaia 52:7 (despre mesagerul care aduce vestea că Sionul va fi eliberat din captivitate) și l-a aplicat la lucrarea de predicare efectuată în mod public de creștini. (Ro 10:11-15)

În Scripturile grecești creştine. Deși și-a desfășurat activitatea în principal în pustiu, Ioan Botezătorul a făcut lucrarea unui predicator sau mesager public; el le-a vestit evreilor care veneau la el apropiata venire a lui Mesia și a Regatului lui Dumnezeu și i-a îndemnat să se căiască. (Mt 3:1-3, 11, 12; Mr 1:1-4; Lu 3:7-9) În același timp, Ioan a slujit ca profet, învățător (având și discipoli) și evanghelizator. (Lu 1:76, 77; 3:18; 11:1; Ioa 1:35) El fost un „reprezentant al lui Dumnezeu” și un martor al Său. (Ioa 1:6, 7)

După ce a postit 40 de zile, Isus nu a rămas în pustiul Iudeii, nici nu s-a izolat ducând o viață de ascet. El a înțeles că însărcinarea divină primită includea lucrarea de predicare, pe care a înfăptuit-o în mod public, în orașe și sate, în zona templului, în sinagogi, în piețe și pe străzi, dar și în zone rurale. (Mr 1:39; 6:56; Lu 8:1; 13:26; Ioa 18:20) Asemenea lui Ioan, Isus nu s-a limitat doar la predicare. Scripturile pun mai mult accent pe lucrurile predate de Isus decât pe lucrarea de predicare efectuată de el. Predarea (didáskō) diferă de predicare prin faptul că învățătorul face mai mult decât a informa; el instruiește, explică, demonstrează lucrurile prezentând argumente și aduce dovezi. Prin urmare, lucrarea pe care trebuiau să o efectueze discipolii lui Isus, atât înainte, cât și după moartea acestuia, trebuia să includă atât predicarea, cât și predarea. (Mt 4:23; 11:1; 28:18-20)

Subiectul principal al predicării efectuate de Isus a fost: „Căiți-vă, căci regatul cerurilor s-a apropiat!”. (Mt 4:17) Ca mesager trimis de însuși Iehova, el își anunța ascultătorii cu privire la scopul lui Dumnezeu, Suveranul său, înștiințându-i că li se oferea o ocazie unică și că aveau de luat o decizie. (Mr 1:14, 15) Așa cum a profețit Isaia, Isus le-a adus o veste bună și mângâiere celor smeriți, celor cu inima frântă și celor îndurerați, le-a anunțat captivilor eliberarea, dar a și vestit „ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru”. (Is 61:2) El a anunțat cu mult curaj în fața oamenilor și a conducătorilor scopurile, decretele, planurile și sentințele lui Dumnezeu.

După moartea lui Isus. După moartea sa, în special după Penticosta din 33 e.n., discipolii lui Isus au continuat lucrarea de predicare, la început printre evrei, apoi în toate națiunile. Fiind unși cu spirit sfânt, ei au înțeles că erau mesageri numiți de Dumnezeu și se recomandau mereu ca atare în fața ascultătorilor lor (Fa 2:14-18; 10:40-42; 13:47; 14:3; compară cu Ro 10:15.), la fel cum și Isus a subliniat că era ‘trimis de Dumnezeu’ (Lu 9:48; Ioa 5:36, 37; 6:38; 8:18, 26, 42), cel care ʻi-a poruncit ce să spună și ce să vorbeascăʼ. (Ioa 12:49) Prin urmare, când li s-a poruncit să nu mai predice, discipolii au răspuns: „Judecați voi înșivă dacă este drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu. Fiindcă noi nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut și le-am auzit”. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni”. (Fa 4:19, 20; 5:29, 32, 42) Această activitate de predicare era o parte esențială a închinării lor, un mod de a-i aduce laude lui Dumnezeu, o condiție pentru a primi salvarea. (Ro 10:9, 10; 1Co 9:16; Ev 13:15; compară cu Lu 12:8.) Așadar, toți discipolii, bărbați și femei, trebuiau să participe la această lucrare „până la încheierea sistemului”. (Mt 28:18-20; Lu 24:46-49; Fa 2:17; compară cu Fa 18:26; 21:9; Ro 16:3.)

După normele lumii, primii predicatori creștini nu erau oameni cu o instruire superioară. Sanhedrinul i-a considerat pe apostolii Petru și Ioan „oameni fără carte și de rând”. (Fa 4:13) Chiar și în privința lui Isus „iudeii se mirau și spuneau: «Cum de știe omul acesta carte, când n-a studiat în școli?»”. (Ioa 7:15) Istoricii laici au consemnat același lucru. „Celsus, primul scriitor ce s-a împotrivit creștinismului, ridiculizează faptul că muncitori, cizmari, fermieri, adică cei mai inculți și caraghioși oameni, erau predicatori atât de zeloși ai Evangheliei.” (The History of the Christian Religion and Church, During the Three First Centuries, de Augustus Neander, tradusă din germană în engleză de H. J. Rose, New York, 1848, pag. 41) Pavel a explicat lucrurile astfel: „Căci voi vedeți chemarea voastră, fraților: că n-au fost chemați mulți înţelepți potrivit cărnii, nici mulți plini de putere, nici mulți de neam ales; ci Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să-i facă de rușine pe înțelepți”. (1Co 1:26, 27)

Totuși, chiar dacă nu aveau o educație superioară în școlile laice, primii creștini nu erau predicatori neinstruiți. Isus i-a instruit temeinic pe cei 12 apostoli înainte să îi trimită în predicare. (Mt 10) Această instruire a fost nu doar de natură teoretică, ci și practică. (Lu 8:1)

Tema lucrării de predicare efectuate de creștini a continuat să fie „regatul lui Dumnezeu”. (Fa 20:25; 28:31) Însă mesajul lor conținea detalii suplimentare față de cel anunțat înainte de moartea lui Cristos. „Secretul sacru” despre scopul lui Dumnezeu fusese revelat prin Cristos; moartea sa de jertfă devenise un element vital al credinței adevărate (1Co 15:12-14); toți cei care voiau să primească favoare divină și viață trebuiau să recunoască poziția sa de Rege și Judecător numit de Dumnezeu și să i se supună. (2Co 4:5) Din acest motiv se spune deseori că discipolii îl ʻpredicau pe Cristos Isusʼ. (Fa 8:5; 9:20; 19:13; 1Co 1:23) O examinare a mesajului lor arată clar că, ʻpredicându-l pe Cristosʼ, ei nu căutau să li-l prezinte ascultătorilor ca pe o entitate independentă sau separată de Regatul lui Dumnezeu și de scopul său universal. Mai degrabă, discipolii anunțau ceea ce Iehova Dumnezeu făcuse pentru și prin Fiul său, cum scopurile lui Dumnezeu se împlineau și urmau să se împlinească prin intermediul lui Isus. (2Co 1:19-21) Prin urmare, activitatea de predicare se desfășura spre lauda și gloria lui Dumnezeu, „prin Isus Cristos”. (Ro 16:25-27)

Creștinii nu predicau doar dintr-un simț al datoriei, nici nu anunțau mesajul într-un mod formal. Lucrarea lor era motivată de o credință sinceră, fiind realizată cu dorința de a-l onora pe Dumnezeu și cu speranța plină de iubire de a le aduce altora salvare. (Ro 10:9-14; 1Co 9:27; 2Co 4:13) Prin urmare, predicatorii erau dispuși să fie tratați ca niște nebuni de către înțelepții lumii sau să fie persecutați de către evrei, care îi considerau eretici. (1Co 1:21-24; Ga 5:11) Și din acest motiv, mesajul creștinilor era însoțit de raționamente și argumente convingătoare pentru a-i ajuta pe ascultători să dobândească și să exercite credință. (Fa 17:2; 28:23; 1Co 15:11) Pavel spune despre sine că a fost „numit predicator, apostol și învățător”. (2Ti 1:11) Acești creștini nu erau remunerați pentru lucrarea lor, ci erau închinători dedicați care manifestau spirit de sacrificiu, cheltuindu-și timpul și forțele în activitatea de predicare. (1Te 2:9)

Deoarece toți cei care au devenit discipoli au devenit și predicatori ai Cuvântului, vestea bună s-a răspândit cu rapiditate, iar atunci când Pavel și-a scris scrisoarea către coloseni (c. 60-61 e.n. sau la aproximativ 27 de ani de la moartea lui Cristos), el a putut spune că vestea bună „a fost predicată în toată creația de sub cer”. (Col 1:23) Prin urmare, profeția lui Cristos potrivit căreia vestea bună avea să fie predicată în „toate națiunile” s-a împlinit într-o anumită măsură înainte de distrugerea Ierusalimului și a templului în 70 e.n. (Ma 24:14; Mr 13:10; HARTA de la articolul RĂSPÂNDIREA CREȘTINISMULUI) Cuvintele lui Isus, dar și cartea Revelația, scrisă după distrugerea Ierusalimului, indică spre o împlinire la scară mai mare a acestei profeții la începutul domniei lui Cristos, dar înainte de distrugerea tuturor dușmanilor Regatului, o perioadă propice pentru înfăptuirea unei ample lucrări de predicare. (Re 12:7-12, 17; 14:6, 7; 19:5, 6; 22:17)

Ce rezultate ar trebui să aștepte predicatorii creștini în urma eforturilor lor? Din experiență, Pavel a putut afirma că „unii au crezut lucrurile care li se spuneau, dar alții n-au vrut să creadă”. (Fa 28:24) Adevărata lucrare de predicare efectuată de creștini, bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, pretinde o reacție din partea oamenilor, oricare ar fi ea. Această lucrare este energică, dinamică și, mai presus de toate, prezintă o problemă față de care oamenii trebuie să ia o poziție. Unii devin împotrivitori ai mesajului despre Regat. (Fa 13:50; 18:5, 6) Alții ascultă mesajul pentru un timp, dar în cele din urmă, din diferite motive, îi întorc spatele. (Ioa 6:65, 66) Totuși, sunt și unii care acceptă vestea bună și acționează în conformitate cu ea. (Fa 17:11; Lu 8:15)

„Din casă în casă.” Isus a mers direct la oameni cu mesajul despre Regat, învățându-i în public și în casele lor. (Ma 5:1; 9:10, 28, 35) Când și-a trimis primii discipoli să predice, el le-a spus: „În orice oraș sau sat intrați, cercetați cine este merituos în locul acela”. (Ma 10:7, 11-14) Această ‘cercetare’ însemna, evident, că discipolii trebuiau să meargă la casele oamenilor, unde cei ʻmerituoșiʼ puteau asculta mesajul, iar ei puteau găsi găzduire peste noapte. (Lu 9:1-6)

Mai târziu, Isus „a numit alți șaptezeci și i-a trimis doi câte doi înaintea lui, în fiecare oraș și în fiecare loc în care avea să meargă el”. Aceștia nu trebuiau doar să predice în locuri publice, ci și să îi caute pe oameni la casele lor. Isus i-a învățat: „În orice casă veți intra, să spuneți mai întâi: «Pacea să fie peste casa aceasta»”. (Lu 10:1-7)

În zilele de după Penticosta din 33 e.n. discipolii lui Isus au continuat să predice vestea bună vizitându-i pe oameni acasă. Deși li s-a poruncit „să nu mai vorbească”, Scripturile spun că „în fiecare zi, în templu și din casă în casă, nu încetau să predea și să anunțe vestea bună despre Cristos, Isus”. (Fa 5:40-42; compară cu BF.) Expresia „din casă în casă” este traducerea termenului grecesc katʼ oíkon, care înseamnă literalmente „aferent casei”; sensul prepoziției grecești katá este distributiv („din casă în casă”) și nu doar adverbial („acasă”). Această modalitate de a ajunge la oameni, mergând direct la casele lor, a dat rezultate deosebite. „Numărul discipolilor se înmulțea foarte mult în Ierusalim.” (Fa 6:7; compară cu 4:16, 17 și 5:28.)

Apostolul Pavel le-a spus bătrânilor din Efes: „Din prima zi în care am pus piciorul în provincia Asiei . . . nu m-am reținut să vă spun toate lucrurile care erau de folos și să vă învăț în public și din casă în casă. Ci le-am depus o mărturie temeinică atât iudeilor, cât și grecilor despre căința față de Dumnezeu și despre credința în Domnul nostru Isus”. (Fa 20:18-21; compară cu Carol II, BF.) Pavel vorbește despre efortul pe care l-a depus pentru a le predica acestor oameni pe când erau încă necredincioși și aveau nevoie să afle „despre căința față de Dumnezeu și despre credința în Domnul nostru Isus”. Așadar, chiar de la începutul serviciului său misionar în Asia, Pavel a căutat oameni cu înclinații spirituale „din casă în casă”. Fără îndoială, după ce i-a găsit, Pavel a continuat să îi viziteze la casele lor pentru a-i învăța mai multe și, odată ce aceștia deveneau credincioși, pentru a le întări credința. În cartea Word Pictures in the New Testament, dr. A. T. Robertson face următorul comentariu cu referire la Faptele 20:20: „La case (aferent caselor). Este demn de remarcat că acest predicator, cel mai mare dintre toți, a predicat din casă în casă și nu a făcut din vizitele sale simple formalități sociale”. (1930, vol. III, pag. 349, 350)

Predicarea în cadrul congregației. Cea mai mare parte a activităţii de predicare consemnate în Scripturile greceşti creştine se referă la lucrarea făcută în afara congregaţiei. Totuşi, îndemnul dat de Pavel lui Timotei de a ʻpredica cuvântul şi [de a] face lucrul acesta cu sentimentul urgenţei în timpuri prielnice, în timpuri dificileʼ include faptul de a predica în cadrul congregației, lucru făcut de un supraveghetor. (2Ti 4:2) Când îi scrie lui Timotei, Pavel i se adresează cuiva care efectua lucrarea de păstorire printre creștini, scrisoarea sa conținând sfaturi cu privire la sarcina de supraveghetor. Înainte de a-l îndemna să ʻpredice cuvântulʼ, Pavel l-a avertizat pe Timotei despre apostazia care deja începuse să prindă rădăcini și care urma să crească foarte mult. (2Ti 2:16-19; 3:1-7) După ce l-a îndemnat pe Timotei să țină la ʻcuvântʼ și să nu devieze de la el în predicare, Pavel subliniază necesitatea de a avea sentimentul urgenței, spunând că „va fi un timp când nu vor suporta învățătura sănătoasă”, ci mai degrabă vor căuta învățători care să îi învețe potrivit dorințelor lor și astfel „își vor întoarce urechea de la adevăr”; așadar, Pavel se referă nu la cei din afară, ci la cei din interiorul congregației. (2Ti 4:3, 4) Așadar, Timotei nu trebuia să își piardă echilibrul spiritual, ci să manifeste fermitate și curaj, predicându-le fraților cuvântul lui Dumnezeu, nu filozofii umane sau speculații inutile, deși astfel ar fi putut întâmpina probleme și suferințe cauzate de cei cu înclinații greșite din congregații. (Compară cu 1Ti 6:3-5, 20, 21; 2Ti 1:6-8, 13; 2:1-3, 14, 15, 23-26; 3:14-17; 4:5.) Făcând așa, el urma să împiedice răspândirea apostaziei și să fie liber de vina de sânge, întocmai ca Pavel. (Fa 20:25-32)

Cu ce obiectiv le-a predicat Isus „spiritelor din închisoare”?

După ce descrie învierea lui Isus la viață spirituală, în 1 Petru 3:19, 20, apostolul spune: „S-a și dus să le predice spiritelor din închisoare care fuseseră neascultătoare odinioară, când răbdarea lui Dumnezeu aștepta în zilele lui Noe, când se construia arca”. Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words face următorul comentariu pe marginea acestui verset: „În I Pet. 3:19 nu se face referire, probabil, la vești bune – neexistând nicio dovadă că Noe ar fi predicat o veste bună sau că spiritele oamenilor din perioada antediluviană ar fi realmente ʻîn închisoareʼ –, ci la victoria pe care Cristos le-a anunțat-o îngerilor decăzuți după ce a fost înviat”. (1981, vol. 3, pag. 201) Așa cum s-a menționat deja, kērýssō se referă nu doar la proclamarea unei vești bune, ci și a unei vești rele, precum mesajul lui Iona despre distrugerea orașului Ninive. Singurele spirite aflate în închisoare menționate în Scripturi sunt îngerii din zilele lui Noe care au fost ʻdați unor gropi de întuneric densʼ (2Pe 2:4, 5) și ʻpăstrați pentru judecata zilei celei mari, cu lanțuri eterne, în întuneric densʼ. (Iuda 6) Prin urmare, mesajul predicat de către înviatul Isus acestor îngeri nedrepți putea fi doar un mesaj de judecată. Cartea Revelația, care consemnează viziunea transmisă lui Ioan de către Cristos Isus spre finalul secolului I e.n., conține multe informații despre Satan Diavolul și demonii săi, precum și despre distrugerea lor finală, anunțând, așadar, un mesaj de judecată. (Re 12-20) Întrucât Petru folosește timpul trecut (ʻs-a dus să le prediceʼ), înțelegem că acest mesaj a fost predicat înainte ca el să își redacteze prima scrisoare.