După Ioan 1:1-51

1  La început era Cuvântul+ și Cuvântul era cu Dumnezeu+ și Cuvântul era un dumnezeu.+  El era la început cu Dumnezeu.+  Toate lucrurile au venit în existență prin el+ și fără el niciun lucru n-a venit în existență. Ceea ce a venit în existență  prin el era viață, iar viața era lumina oamenilor*.+  Și lumina strălucește în întuneric,+ iar întunericul n-a învins-o.  A venit un om care a fost trimis ca reprezentant al lui Dumnezeu; numele lui era Ioan.+  Omul acesta a venit ca martor, ca să depună mărturie despre lumină,+ pentru ca oameni de orice fel să creadă prin el.  El nu era lumina aceea,+ ci trebuia să depună mărturie despre lumina aceea.+  Adevărata lumină, care luminează orice fel de oameni, urma să vină în lume.+ 10  De fapt, el era în lume+ și lumea a venit în existență prin el,+ dar lumea nu l-a cunoscut*. 11  El a venit la casa lui, însă ai lui nu l-au primit.+ 12  Dar tuturor celor ce l-au primit le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu,+ fiindcă manifestau credință în numele său.+ 13  Ei s-au născut nu din sânge, nici din voința cărnii, nici din voința omului, ci din Dumnezeu.+ 14  Astfel, Cuvântul a devenit carne+ și a locuit printre noi, iar noi am văzut gloria sa, o glorie ca aceea pe care un fiu unic-născut+ o are de la tatăl lui. El era plin de favoare divină și de adevăr.+ 15  (Ioan a depus mărturie despre el, da, a strigat: „El este cel despre care am spus: «Cel care vine după mine a trecut înaintea mea, fiindcă exista înainte de mine»”.)+ 16  Căci toți am primit din plinătatea sa, da, bunătate nemeritată peste bunătate nemeritată. 17  Căci Legea a fost dată prin Moise,+ dar bunătatea nemeritată+ și adevărul au venit prin Isus Cristos.+ 18  Niciun om nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu;+ dumnezeul unic-născut,+ care se află lângă Tatăl,+ este cel care a explicat cine este El.+ 19  Aceasta este mărturia pe care a depus-o Ioan când iudeii au trimis de la Ierusalim preoți și leviți ca să-l întrebe: „Cine ești?”.+ 20  El nu s-a reținut să răspundă, ci a recunoscut deschis: „Eu nu sunt Cristosul”.+ 21  Și ei l-au întrebat: „Atunci cine ești? Ești Ilie?”.+ El a răspuns: „Nu sunt”.+ „Ești Profetul?”+ El a spus: „Nu!”. 22  Atunci i-au zis: „Cine ești? Spune-ne ca să le dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine?”. 23  El a zis: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustiu: «Faceți dreaptă calea lui Iehova»,+ așa cum a spus profetul Isaia”.+ 24  Cei trimiși erau dintre farisei. 25  Și ei l-au întrebat: „Atunci de ce botezi dacă nu ești nici Cristosul, nici Ilie, nici Profetul?”. 26  Ioan le-a răspuns: „Eu botez cu apă. În mijlocul vostru este cineva pe care nu-l cunoașteți, 27  cel care vine după mine, căruia nu sunt demn să-i dezleg cureaua de la sanda”.+ 28  Aceste lucruri s-au întâmplat în Betania de dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.+ 29  A doua zi, Ioan l-a văzut pe Isus venind spre el și a zis: „Iată Mielul+ lui Dumnezeu care înlătură păcatul+ lumii!+ 30  El este cel despre care am spus: «După mine vine un om care a trecut înaintea mea, fiindcă exista înainte de mine».+ 31  Nici eu nu-l cunoșteam, dar de aceea am venit să botez cu apă: ca el să fie făcut cunoscut Israelului”.+ 32  De asemenea, Ioan a depus mărturie zicând: „Am văzut spiritul coborând din cer ca un porumbel; și a rămas peste el.+ 33  Nici eu nu-l cunoșteam, dar Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a spus: «Cel peste care vei vedea spiritul coborând și rămânând+ este cel care botează cu spirit sfânt».+ 34  Și eu am văzut lucrul acesta și am depus mărturie că el este Fiul lui Dumnezeu”.+ 35  În ziua următoare, Ioan era din nou cu doi dintre discipolii săi 36  și, uitându-se la Isus, care trecea pe acolo, a spus: „Iată Mielul+ lui Dumnezeu!”. 37  Când cei doi discipoli l-au auzit spunând lucrul acesta, l-au urmat pe Isus. 38  Atunci Isus s-a întors și, văzându-i că-l urmează, le-a zis: „Ce căutați?”. Ei i-au zis: „Rabi (care, tradus, înseamnă „Învățător”), unde stai?”. 39  El le-a spus: „Veniți și veți vedea”. Ei s-au dus și au văzut unde stătea și au rămas cu el în ziua aceea. Era pe la ceasul al zecelea. 40  Unul dintre cei doi care au auzit ce spusese Ioan și care l-au urmat pe Isus era Andrei,+ fratele lui Simon Petru. 41  Mai întâi de toate, el l-a găsit* pe fratele său, Simon, și i-a zis: „Noi l-am găsit pe Mesia”+ (care, tradus, înseamnă „Cristos”).+ 42  Și l-a dus la Isus. Când l-a văzut, Isus a zis: „Tu ești Simon,+ fiul lui Ioan; te vei numi Chifa” (care se traduce „Petru”).+ 43  În ziua următoare, Isus a vrut să plece în Galileea. Atunci l-a întâlnit pe Filip+ și i-a zis: „Urmează-mă!”. 44  Filip era din Betsaida, orașul lui Andrei și al lui Petru. 45  Filip l-a găsit pe Natanael+ și i-a zis: „Noi l-am găsit pe cel despre care au scris Moise, în Lege, și Profeții.+ Este Isus, fiul lui Iosif,+ din Nazaret”. 46  Dar Natanael i-a zis: „Poate să iasă ceva bun din Nazaret?”.+ Filip i-a zis: „Vino și vezi!”. 47  Isus l-a văzut pe Natanael venind spre el și a spus: „Iată într-adevăr un israelit, în care nu este înșelătorie!”.+ 48  Natanael l-a întrebat: „Cum de mă cunoști?”. Isus i-a răspuns: „Te-am văzut înainte ca Filip să te cheme, când erai sub smochin”. 49  Natanael i-a spus: „Rabi, tu ești Fiul lui Dumnezeu, tu ești Regele Israelului!”.+ 50  Atunci Isus i-a zis: „Crezi pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin? Vei vedea lucruri mai mari decât acestea”. 51  Apoi i-a zis: „Foarte adevărat vă spun: Veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu urcând și coborând la Fiul omului”.+

Note de subsol

Sau „omenirii”.
Sau „recunoscut”.
Sau „Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l găsească”.

Note de studiu

Ioan: În unele manuscrise antice, tatăl apostolului Petru este numit aici Ioan. În alte manuscrise antice este numit Iona. În Mt 16:17, Isus i se adresează lui Petru spunându-i „Simon, fiu al lui Iona”. (Vezi nota de studiu de la Mt 16:17.) Unii bibliști consideră că formele grecești ale numelor „Ioan” și „Iona” ar putea fi redări diferite ale aceluiași nume ebraic.

Ioan: În unele manuscrise antice, tatăl apostolului Petru este numit aici Ioan. În alte manuscrise antice este numit Iona. În Mt 16:17, Isus i se adresează lui Petru spunându-i „Simon, fiu al lui Iona”. (Vezi nota de studiu de la Mt 16:17.) Unii bibliști consideră că formele grecești ale numelor Ioan și Iona ar putea fi redări diferite ale aceluiași nume ebraic.

Ioan: Adică Ioan Botezătorul. În textul original, apostolul Ioan, scriitorul acestei evanghelii, îl menționează pe Ioan Botezătorul de 19 ori, dar, spre deosebire de ceilalți evangheliști, nu folosește niciodată apelativul „Botezătorul”. (Vezi notele de studiu de la Mt 3:1; Mr 1:4.) Este demn de remarcat că apostolul Ioan face o distincție clară între cele trei femei numite Maria. (Ioa 11:1, 2; 19:25; 20:1) Însă el nu a trebuit să folosească un termen distinctiv cu privire la Ioan Botezătorul deoarece apostolul nu a vorbit niciodată despre sine folosindu-și numele și, prin urmare, era clar la care Ioan făcea referire. Aceasta confirmă o dată în plus că apostolul Ioan este scriitorul evangheliei. (Vezi „Introducere la cartea Ioan” și nota de studiu de la Ioa, Titlu.)

cel pe care îl iubea Isus: Adică cel pe care Isus îl iubea în mod deosebit. Acesta este primul dintre cele cinci pasaje în care este menționat un discipol „pe care îl iubea” Isus sau „pentru care Isus avea afecțiune”. (Ioa 19:26; 20:2; 21:7, 20) În general, se crede că acest discipol este apostolul Ioan, fiul lui Zebedei și fratele lui Iacov. (Mt 4:21; Mr 1:19; Lu 5:10) Un motiv este acela că apostolul Ioan nu e menționat niciodată în evanghelie cu numele, ci doar indirect, în expresia „fiii lui Zebedei”, din Ioa 21:2. Un alt motiv este că, în Ioa 21:20-24, expresia „discipolul pe care îl iubea Isus” e folosită cu referire la scriitorul acestei evanghelii. În plus, Isus i-a spus lui Petru despre acest discipol: „Dacă vreau ca el să rămână până vin eu, ce te privește pe tine?”. Aceasta sugerează că el avea să trăiască cu mult mai mult decât ceilalți apostoli, ceea ce a fost adevărat în cazul apostolului Ioan. (Vezi notele de studiu de la Ioa, Titlu și Ioa 1:6; 21:20.)

Ioan: Echivalentul în limba română al numelui ebraic „Iehohanan”, sau „Iohanan”, care înseamnă „Iehova a arătat favoare”, „Iehova a fost binevoitor”. Scriitorul acestei evanghelii nu își dezvăluie numele. Totuși, în secolele al II-lea și al III-lea, cartea îi era în general atribuită apostolului Ioan. Ori de câte ori este menționat în evanghelie, numele „Ioan” se referă la Ioan Botezătorul, cu excepția versetelor din Ioa 1:42 și 21:15-17, unde Isus folosește acest nume cu referire la tatăl lui Petru. (Vezi notele de studiu de la Ioa 1:42 și 21:15.) Deși în evanghelie nu apare niciodată numele apostolului Ioan, el și Iacov, fratele lui, sunt amintiți prin expresia „fiii lui Zebedei”. (Ioa 21:2; Mt 4:21; Mr 1:19; Lu 5:10; vezi nota de studiu de la Ioa 1:6) În ultimele versete din evanghelie, scriitorul se prezintă ca fiind „discipolul pe care îl iubea Isus” (Ioa 21:20-24); există motive întemeiate pentru a considera că această expresie se referă la apostolul Ioan. (Vezi nota de studiu de la Ioa 13:23.)

După Ioan: Niciunul dintre evangheliști nu s-a identificat drept scriitor al relatării sale, iar, din câte se pare, textele originale nu aveau titlu. În unele manuscrise ale Evangheliei după Ioan apare titlul Euaggélion katá Iōánnēn („Vestea bună [sau Evanghelia] după Ioan”), în timp ce în altele apare un titlu mai scurt, Katá Iōánnēn („După Ioan”). Nu se știe exact când au fost adăugate aceste titluri sau când au început să fie folosite. Unii erudiți consideră că lucrul acesta s-a întâmplat în secolul al II-lea e.n., întrucât au fost descoperite manuscrise cu titlul lung care datează de la sfârșitul secolului al II-lea sau de la începutul secolului al III-lea. În opinia unor bibliști, cuvintele introductive ale cărții lui Marcu („Începutul veștii bune despre Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”) ar putea fi motivul pentru care termenul „evanghelie” (lit. „veste bună”) a ajuns să fie folosit pentru a desemna aceste relatări. Titlurile, care conțin numele scriitorului, au început să fie folosite, se pare, din motive practice, cărțile biblice putând fi astfel identificate mai ușor.

de la început: Expresia nu se referă la nașterea lui Iuda sau la momentul în care a fost ales ca apostol; Isus se rugase o noapte întreagă înainte de a face această alegere. (Lu 6:12-16) Mai degrabă, se referă la momentul în care Iuda a început să acționeze în mod trădător, schimbare pe care Isus a sesizat-o imediat. (Ioa 2:24, 25; Re 1:1; 2:23; vezi notele de studiu de la Ioa 6:70; 13:11) De asemenea, expresia arată că acțiunile lui Iuda au fost premeditate și planificate, nu rezultatul unei schimbări bruște de atitudine. Sensul termenului „început” (în greacă, arkhḗ) în Scripturile grecești creștine variază în funcție de context. De exemplu, în 2Pe 3:4, „începutul” se referă la începutul creației. Dar în majoritatea ocurențelor este folosit cu un sens mai specific. De pildă, Petru a spus: „Spiritul sfânt a coborât peste [neevrei], așa cum a coborât și peste noi la început”. (Fa 11:15) Petru nu vorbea despre momentul nașterii sale sau despre momentul în care a fost ales ca apostol. Mai degrabă, el vorbea despre ziua Penticostei din 33 e.n., când spiritul sfânt a început să fie revărsat cu un scop special. (Fa 2:1-4) Alte exemple care arată modul în care contextul influențează semnificația termenului „început” se găsesc în Lu 1:2; Ioa 15:27 și 1Io 2:7.

dumnezei: Sau „asemenea unor dumnezei”. Isus citează aici din Ps 82:6, unde termenul ebraic ʼelohím („dumnezei”) este folosit cu privire la oameni, la judecătorii umani din Israel. Ei erau „dumnezei” în sensul că acționau ca reprezentanți și purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu. În mod similar, lui Moise i s-a spus că va „sluji drept Dumnezeu” pentru Aaron și pentru faraon. (Ex 4:16, n.s.; 7:1, n.s.)

început: În Scripturi, sensul termenului „început” depinde de context. Aici, termenul grecesc arkhḗ nu se referă la ‘începutul’ lui Dumnezeu, Creatorul, deoarece el este etern și deci nu are început. (Ps 90:2) Prin urmare, termenul trebuie să se refere la momentul în care Dumnezeu a început să creeze. Prima lucrare de creație a lui Dumnezeu a fost Cuvântul, titlu care desemnează ființa spirituală ce a devenit mai târziu Isus. (Ioa 1:14-17) Astfel, Isus este singurul care poate fi numit pe bună dreptate „întâiul născut din toată creația”. (Col 1:15) El a fost „începutul creației lui Dumnezeu” (Re 3:14), deci a existat înaintea celorlalte creaturi spirituale și înaintea universului fizic. De fapt, prin Isus „au fost create toate celelalte lucruri din ceruri și de pe pământ”. (Col 1:16; pentru alte exemple privind modul în care este folosit termenul „început”, vezi nota de studiu de la Ioa 6:64)

Cuvântul: Sau „Logosul” (în greacă, ho lógos). Aici, precum și în Ioa 1:14 și în Re 19:13, acest termen este folosit ca titlu. Ioan a dezvăluit identitatea celui care îl poartă, Isus. Titlul îl desemnează pe Isus în existența sa preumană – ca ființă spirituală –, pe parcursul serviciului său pământesc – ca om perfect – și după înălțarea sa la cer. Isus a fost Purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, cel prin care Creatorul le-a transmis informații și instrucțiuni celorlalți fii spirituali și oamenilor. Deci este logic să credem că, înainte de venirea lui Isus pe pământ, Iehova a comunicat deseori cu oamenii prin intermediul Cuvântului, adică al îngerului care i-a fost purtător de cuvânt. (Ge 16:7-11; 22:11; 31:11; Ex 3:2-5; Ju 2:1-4; 6:11, 12; 13:3)

cu: Lit. „către”. În acest context, prepoziția grecească pros transmite ideea de apropiere și de legături strânse. De asemenea, ea arată că este vorba despre persoane distincte, care, în acest caz, sunt Cuvântul și singurul Dumnezeu adevărat.

Cuvântul era un dumnezeu: Sau „Cuvântul era divin [sau o ființă de natură divină]”. Prin această afirmație, Ioan descrie o caracteristică a ‘Cuvântului’ (în greacă, ho lógos; vezi nota de studiu de la Cuvântul, din acest verset), adică a lui Isus Cristos. Cuvântul este Fiul întâi născut al lui Dumnezeu, prin intermediul căruia Dumnezeu a creat toate celelalte lucruri. În virtutea acestei poziții proeminente, Cuvântul poate fi numit „divin”, „un dumnezeu”, „o ființă divină”, „o ființă de natură divină”. Totuși, mulți traducători preferă redarea „Cuvântul era Dumnezeu”, identificând astfel Cuvântul cu Dumnezeul Atotputernic. Există însă motive întemeiate pentru a afirma că Ioan nu voia să sugereze că „Cuvântul” era Dumnezeul Atotputernic. Iată câteva dintre acestea: 1) Atât în propoziția anterioară, cât și în propoziția următoare se spune clar că „Cuvântul” era „cu Dumnezeu”. 2) Termenul grecesc theós apare de trei ori în versetele 1 și 2. În prima și în a treia ocurență, theós este precedat de articolul hotărât; în a doua ocurență, este nearticulat. Mulți bibliști sunt de părere că absența articolului hotărât în a doua ocurență este definitorie. În acest context, când este precedat de articol, theós se referă la Dumnezeul Atotputernic. Dar, când articolul lipsește din construcția gramaticală (în a doua ocurență), theós are valoare adjectivală, indicând o caracteristică a ‘Cuvântului’. Prin urmare, mai multe traduceri ale Bibliei în engleză, franceză și germană redau textul într-un mod asemănător Traducerii lumii noi, transmițând ideea că „Cuvântul” era „divin”, „un dumnezeu”, „o ființă divină”, „de natură divină”. Acest mod de abordare a textului se găsește și în unele traduceri antice ale evangheliei lui Ioan în dialectul saidic și cel boairic al limbii copte (realizate probabil în secolele al III-lea și al IV-lea e.n.), care redau diferit termenul theós în cele două ocurențe din Ioa 1:1. Aceste variante de traducere reliefează o caracteristică a ‘Cuvântului’ – aceea că el are o natură asemănătoare celei a lui Dumnezeu; ele nu identifică Cuvântul cu Tatăl, Dumnezeul atotputernic. În aceeași ordine de idei, în Col 2:9 se spune că Cristos are „toată plinătatea naturii divine”. Iar, potrivit cu 2Pe 1:4, chiar și cei care sunt comoștenitori cu Cristos ‘au parte de natura divină’. 3) În Septuaginta, termenul grecesc theós este în general echivalentul termenilor ebraici ʼel și ʼelohím, traduși prin „Dumnezeu”; din câte se pare, sensul lor de bază este „Cel puternic”, „Cel tare”. Acești termeni ebraici sunt folosiți cu referire la Dumnezeul atotputernic, dar și la alți dumnezei, precum și la oameni. (Vezi nota de studiu de la Ioa 10:34.) Faptul de a numi Cuvântul „un dumnezeu” sau „o ființă puternică” concordă cu profeția din Is 9:6, care anunța că Mesia avea să fie numit „Dumnezeu Puternic” (nu „Dumnezeu Atotputernic”) și că avea să fie „Tată Etern” pentru toți cei care urmau să aibă privilegiul de a fi supușii săi. Zelul Tatălui său, „Iehova al armatelor”, avea să realizeze lucrul acesta. (Is 9:7)

Ceea ce a venit în existență: Cele mai vechi manuscrise grecești nu conțin niciun semn de punctuație în versetele 3 și 4. Punctuația folosită în Traducerea lumii noi corespunde celei din edițiile savante ale textului grecesc realizate de Westcott și Hort, de Societatea Biblică Unită și de Nestle și Aland. Ultima parte a versetului 3 este legată de versetul 4. Această împărțire a textului sugerează că viața și lumina au venit în existență prin intermediul Cuvântului. (Col 1:15, 16) Unele traduceri reflectă o înțelegere diferită a textului grecesc și leagă ultima parte a versetului 3 de cuvintele anterioare, transmițând ideea că „fără el niciun lucru n-a venit în existență din ceea ce a venit în existență”. Totuși, mulți bibliști susțin prima variantă, care se găsește și în Traducerea lumii noi.

viața . . . lumina: Aceste două teme revin constant în relatarea inspirată a lui Ioan. Dumnezeu este Sursa vieții, iar prin Isus, Cuvântul, „au venit în existență” toate celelalte forme de viață. (Ioa 1:3) În acest sens viața a apărut prin Isus Cristos. De asemenea, prin Isus, Dumnezeu le-a deschis oamenilor păcătoși, condamnați la moarte, perspectiva de a obține viață veșnică. În acest sens, se poate spune că Isus este viața care a devenit lumina oamenilor. În Ioa 1:9, Cuvântul este numit „adevărata lumină, care luminează orice fel de oameni”. Cei care îl urmează pe Isus, „lumina lumii”, vor „avea lumina vieții”. (Ioa 8:12) Cuvântul este „Instrumentul Principal al vieții”, pe care Dumnezeu l-a numit pentru a le da lumină oamenilor pe calea care duce la viață. (Fa 3:15)

Ioan: Echivalentul în limba română al numelui ebraic „Iehohanan”, sau „Iohanan”, care înseamnă „Iehova a arătat favoare”, „Iehova a fost binevoitor”.

Botezătorul: Sau „Cufundătorul”. Din câte se pare, termenul era folosit ca apelativ, ceea ce arată că botezul prin cufundare în apă era o caracteristică distinctivă a lui Ioan. În una dintre lucrările sale, istoricul evreu Flavius Josephus vorbește despre „Ioan, poreclit Botezătorul”. (Antichități iudaice, XVIII, V, 2)

Botezătorul: Sau „Cufundătorul”. Participiul grecesc ho baptízōn, care apare aici și în Mr 6:14, 24, ar putea fi redat și prin „cel care botează”. Substantivul grecesc Baptistḗs apare în Mr 6:25; 8:28 și în evanghelia lui Matei și a lui Luca. Cei doi termeni grecești sunt ușor diferiți, dar au același sens. De aceea, în Mr 6:24, 25, unde în textul original apar ambii termeni, aceștia sunt folosiți ca sinonime. (Vezi nota de studiu de la Mt 3:1.)

Ioan: Echivalentul în limba română al numelui ebraic „Iehohanan”, sau „Iohanan”, care înseamnă „Iehova a arătat favoare”, „Iehova a fost binevoitor”. Scriitorul acestei evanghelii nu își dezvăluie numele. Totuși, în secolele al II-lea și al III-lea, cartea îi era în general atribuită apostolului Ioan. Ori de câte ori este menționat în evanghelie, numele „Ioan” se referă la Ioan Botezătorul, cu excepția versetelor din Ioa 1:42 și 21:15-17, unde Isus folosește acest nume cu referire la tatăl lui Petru. (Vezi notele de studiu de la Ioa 1:42 și 21:15.) Deși în evanghelie nu apare niciodată numele apostolului Ioan, el și Iacov, fratele lui, sunt amintiți prin expresia „fiii lui Zebedei”. (Ioa 21:2; Mt 4:21; Mr 1:19; Lu 5:10; vezi nota de studiu de la Ioa 1:6) În ultimele versete din evanghelie, scriitorul se prezintă ca fiind „discipolul pe care îl iubea Isus” (Ioa 21:20-24); există motive întemeiate pentru a considera că această expresie se referă la apostolul Ioan. (Vezi nota de studiu de la Ioa 13:23.)

trimis ca reprezentant al lui Dumnezeu: Sau „însărcinat de Dumnezeu cu o misiune”. Misiunea lui Ioan Botezătorul era de la Dumnezeu (Lu 3:2) și presupunea activitatea de predicator, sau mesager public. Ioan nu numai că le-a vestit evreilor care mergeau la el apropiata venire a lui Mesia și a Regatului lui Dumnezeu, ci i-a și încurajat să se căiască de păcate. (Mt 3:1-3, 11, 12; Mr 1:1-4; Lu 3:7-9) Ioan Botezătorul a slujit ca profet, învățător (având discipoli) și evanghelizator. (Lu 1:76, 77; 3:18; 11:1; Ioa 1:35)

Ioan: Adică Ioan Botezătorul. În textul original, apostolul Ioan, scriitorul acestei evanghelii, îl menționează pe Ioan Botezătorul de 19 ori, dar, spre deosebire de ceilalți evangheliști, nu folosește niciodată apelativul „Botezătorul”. (Vezi notele de studiu de la Mt 3:1; Mr 1:4.) Este demn de remarcat că apostolul Ioan face o distincție clară între cele trei femei numite Maria. (Ioa 11:1, 2; 19:25; 20:1) Însă el nu a trebuit să folosească un termen distinctiv cu privire la Ioan Botezătorul deoarece apostolul nu a vorbit niciodată despre sine folosindu-și numele și, prin urmare, era clar la care Ioan făcea referire. Aceasta confirmă o dată în plus că apostolul Ioan este scriitorul evangheliei. (Vezi „Introducere la cartea Ioan” și nota de studiu de la Ioa, Titlu.)

mărturia pe care a depus-o Ioan: Sau „mărturia lui Ioan”. În Ioa 1:7, Ioan Botezătorul este numit „martor” (o formă a termenului grecesc martyría), cel care a venit ca să depună mărturie despre lumină. În acest verset, martyría se referă la declarația pe care a făcut-o Ioan Botezătorul cu privire la Isus, declarație consemnată în versetele următoare.

ca martor: Sau „drept mărturie”. Substantivul grecesc martyría, tradus aici prin „martor”, apare de trei ori mai frecvent în evanghelia lui Ioan decât în celelalte trei evanghelii la un loc. Verbul înrudit, redat aici prin să depună mărturie (martyréō), apare de 39 de ori în evanghelia lui Ioan și doar de 2 ori în celelalte evanghelii. (Mt 23:31; Lu 4:22) Acest verb grecesc este atât de des folosit în legătură cu Ioan Botezătorul, încât unii au propus ca el să fie numit și „Ioan Martorul”. (Ioa 1:8, 15, 32, 34; 3:26; 5:33; vezi nota de studiu de la Ioa 1:19) În evanghelia lui Ioan, verbul este utilizat frecvent și cu referire la serviciul lui Isus. Despre Isus se spune deseori că ‘depunea mărturie’. (Ioa 8:14, 17, 18) În acest sens, sunt demne de remarcat cuvintele pe care el i le-a adresat lui Ponțiu Pilat: „Pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume: ca să depun mărturie despre adevăr”. (Ioa 18:37) În cartea Revelația, Ioan îl numește pe Isus „Martorul fidel” și „martorul fidel și adevărat”. (Re 1:5; 3:14)

el: Adică Ioan Botezătorul. (Compară cu Fa 19:4.)

lume: Termenul grecesc kósmos face aici referire la omenire ca întreg. În acest verset, expresia să vină în lume pare să se refere în principal la ‘venirea’ lui Isus printre oameni cu ocazia botezului, nu la nașterea sa ca om. După botez, el a îndeplinit serviciul care îi fusese încredințat, aducând astfel lumină oamenilor. (Compară cu Ioa 3:17, 19; 6:14; 9:39; 10:36; 11:27; 12:46; 1Io 4:9.)

lumea a venit în existență prin el: Termenul grecesc kósmos („lume”) se referă aici la omenire, așa cum reiese clar din partea finală a versetului, unde se spune că lumea nu l-a cunoscut. În scrierile laice, acest termen era folosit uneori cu referire la univers și la creație în general, iar apostolul Pavel l-a utilizat probabil cu acest sens când s-a adresat unui auditoriu grec. (Fa 17:24) Totuși, în Scripturile grecești creștine, termenul se referă, de regulă, la omenire ca întreg sau la o parte a ei. Este adevărat că Isus a participat la crearea tuturor lucrurilor, inclusiv a cerului și a pământului. Însă în acest verset este evidențiat rolul său în aducerea în existență a omenirii. (Ge 1:26; Ioa 1:3; Col 1:15-17)

Fiul omului: Sau „Fiul unei ființe umane”. În evanghelii, această expresie apare de aproximativ 80 de ori. Isus a folosit-o cu referire la sine, fără îndoială pentru a sublinia că era cu adevărat om, născut dintr-o femeie, și că era echivalentul exact al primului om, Adam; astfel, el putea să răscumpere omenirea din păcat și moarte. (Ro 5:12, 14, 15) De asemenea, expresia îl identifică pe Isus drept Mesia, sau Cristosul. (Da 7:13, 14; vezi Glosarul)

singurul: Termenul grecesc monogenḗs, redat în mod obișnuit prin „unic-născut”, înseamnă „singurul de felul lui”, „unul singur”, „singurul de un anumit gen sau dintr-o anumită categorie”, „unic”. El descrie legătura dintre un fiu sau o fiică și părinții săi. În acest context, are sensul de copil unic. Același termen grecesc este folosit cu referire la „singura” fiică a lui Iair și la singurul fiu al unui bărbat, pe care Isus l-a vindecat. (Lu 8:41, 42; 9:38) Septuaginta utilizează termenul monogenḗs cu privire la fiica lui Iefta, despre care se spune: „Ea era singurul său copil. În afară de ea, nu mai avea niciun fiu și nicio fiică”. (Ju 11:34) În scrierile apostolului Ioan, monogenḗs apare de cinci ori cu referire la Isus. (Vezi notele de studiu de la Ioa 1:14; 3:16, unde se explică sensul acestui termen când este folosit cu privire la Isus.)

singura: Termenul grecesc monogenḗs, redat în mod obișnuit prin „unic-născut”, înseamnă „singurul de felul lui”, „unul singur”, „singurul de un anumit gen sau dintr-o anumită categorie”, „unic”. El descrie legătura dintre un fiu sau o fiică și părinții săi. În acest context, are sensul de copil unic. Același termen grecesc este folosit cu referire la „singurul” fiu al unei văduve din Nain și la singurul fiu al unui bărbat, pe care Isus l-a vindecat. (Lu 7:12; 9:38) Septuaginta utilizează termenul monogenḗs cu privire la fiica lui Iefta, despre care se spune: „Ea era singurul său copil. În afară de ea, nu mai avea niciun fiu și nicio fiică”. (Ju 11:34) În scrierile apostolului Ioan, monogenḗs apare de cinci ori cu referire la Isus. (Vezi notele de studiu de la Ioa 1:14; 3:16, unde se explică sensul acestui termen când este folosit cu privire la Isus.)

singurul: Termenul grecesc monogenḗs, redat în mod obișnuit prin „unic-născut”, înseamnă „singurul de felul lui”, „unul singur”, „singurul de un anumit gen sau dintr-o anumită categorie”, „unic”. El descrie legătura dintre un fiu sau o fiică și părinții săi. În acest context, are sensul de copil unic. Același termen grecesc este folosit cu referire la „singurul” fiu al unei văduve din Nain și la „singura” fiică a lui Iair. (Lu 7:12; 8:41, 42) Septuaginta utilizează termenul monogenḗs cu privire la fiica lui Iefta, despre care se spune: „Ea era singurul său copil. În afară de ea, nu mai avea niciun fiu și nicio fiică”. (Ju 11:34) În scrierile apostolului Ioan, monogenḗs apare de cinci ori cu referire la Isus. (Vezi notele de studiu de la Ioa 1:14; 3:16, unde se explică sensul acestui termen când este folosit cu privire la Isus.)

Cuvântul a devenit carne: De la naștere până la moarte, Isus a fost întru totul om. El a explicat de ce a devenit carne când a zis: „Pâinea pe care o voi da eu este carnea mea, pe care o voi oferi pentru viața lumii”. (Ioa 6:51) În plus, doar pentru că a fost întru totul om a putut să simtă ceea ce simt oamenii în carne și oase și astfel să devină un Mare Preot plin de empatie. (Ev 4:15) Isus nu putea să fie și ființă umană, și ființă divină în același timp; Scripturile spun că el „a fost făcut cu puțin mai prejos decât îngerii”. (Ev 2:9; Ps 8:4, 5; vezi nota de studiu de la carne, din acest verset) Însă nu toți au recunoscut că Isus venise în carne. Un exemplu în acest sens au fost gnosticii, în opinia cărora cunoștința (în greacă, gnṓsis) putea fi dobândită pe cale mistică. Ei au amestecat filozofia greacă și misticismul oriental cu învățături creștine apostate. Gnosticii considerau că tot ce ține de lumea materială este rău. De aceea, predau învățătura că Isus nu venise în carne, ci avusese doar în aparență un corp uman. Se pare că, la sfârșitul secolului I e.n., se răspândise deja o formă timpurie de gnosticism. Prin urmare, este posibil ca Ioan să fi avut în vedere această concepție când a scris: „Cuvântul a devenit carne”. În scrisorile sale, Ioan avertizează cu privire la învățătura falsă potrivit căreia Isus nu a venit „în carne”. (1Io 4:2, 3; 2Io 7)

carne: Sau „o ființă umană”. Termenul grecesc sarx are aici sensul de ființă materială, ființă din carne. Când s-a născut ca om, Isus nu a mai fost spirit. El nu și-a luat pur și simplu un corp de carne, așa cum făcuseră îngerii în trecut. (Ge 18:1-3; 19:1; Ios 5:13-15) Prin urmare, Isus a putut spune pe bună dreptate despre sine că era „Fiul omului”. (Ioa 1:51; 3:14; vezi nota de studiu de la Mt 8:20)

a locuit: Lit. „și-a întins cortul” (în greacă, skēnóō). În opinia unora, afirmația potrivit căreia Cuvântul „a locuit [sau și-a întins cortul] printre noi” ar însemna că Isus nu a fost un om în adevăratul sens al cuvântului, ci o întrupare. Totuși, este interesant că apostolul Petru a folosit substantivul înrudit, care este tradus prin „tabernacol”, sau „cort”, când a vorbit despre corpul său de carne. (2Pe 1:13, n.s.) În mod evident, Petru nu sugera că el ar fi fost o întrupare. Mai degrabă, și-a comparat corpul cu un cort, o locuință temporară, deoarece știa că moartea sa era iminentă și că avea să fie înviat în spirit, nu în carne. (2Pe 1:13-15; vezi și 1Co 15:35-38, 42-44; 1Io 3:2)

noi am văzut gloria sa: În timpul vieții și al serviciului pământesc al lui Isus, Ioan și ceilalți apostoli au văzut o glorie, o splendoare și o măreție ce nu-i puteau aparține decât unei ființe care reflecta în mod perfect calitățile lui Iehova. În plus, apostolul Ioan, precum și Iacov și Petru au fost martori la transfigurarea lui Isus. (Mt 17:1-9; Mr 9:1-9; Lu 9:28-36) Deci este posibil ca Ioan să fi făcut referire aici nu doar la faptul că Isus a reflectat calitățile lui Dumnezeu, ci și la transfigurare, care avusese loc cu peste 60 de ani înainte. Acest eveniment a lăsat o impresie de neșters și asupra apostolului Petru, care și-a redactat scrisorile cu circa 30 de ani înainte ca Ioan să-și scrie evanghelia. Pentru Petru, transfigurarea a fost o confirmare minunată a ʻcuvântului profeticʼ. (2Pe 1:17-19)

un fiu unic-născut: Termenul grecesc monogenḗs, redat în mod obișnuit prin „unic-născut”, înseamnă „singurul de felul lui”, „unul singur”, „unic”. Biblia folosește acest termen pentru a descrie legătura dintre un fiu sau o fiică și părinții săi. (Vezi notele de studiu de la Lu 7:12; 8:42; 9:38.) În scrierile apostolului Ioan, termenul este folosit exclusiv cu referire la Isus (Ioa 3:16, 18; 1Io 4:9), însă niciodată cu privire la nașterea sa ca om sau la existența sa umană. Ioan folosește termenul cu referire la Isus în existența sa preumană ca Logos, sau Cuvânt, cel care „era la început cu Dumnezeu”, „înainte de a fi lumea”. (Ioa 1:1, 2; 17:5, 24) Isus este ʻfiul unic-născutʼ deoarece este Întâiul născut al lui Iehova și singurul creat direct de Dumnezeu. Chiar dacă și alte ființe spirituale sunt numite „fiii adevăratului Dumnezeu” sau „fiii lui Dumnezeu” (Ge 6:2, 4; Iov 1:6; 2:1; 38:4-7), toți au fost creați de Iehova prin acest Fiu întâi născut (Col 1:15, 16). În concluzie, termenul monogenḗs se referă atât la faptul că Isus este „singurul de felul lui”, „unic”, „incomparabil”, cât și la faptul că este singurul fiu creat direct și exclusiv de Dumnezeu. (1Io 5:18; vezi nota de studiu de la Ev 11:17)

plin de favoare divină și de adevăr: „Cuvântul”, Isus Cristos, s-a bucurat de favoarea lui Dumnezeu și a spus întotdeauna adevărul. Dar contextul arată că această expresie înseamnă mai mult decât atât: Iehova l-a ales în mod special pe Fiul său pentru a explica și reflecta în mod deplin bunătatea nemeritată și adevărul Tatălui. (Ioa 1:16, 17) Aceste calități ale lui Dumnezeu au fost atât de evidente la Isus, încât el a putut spune: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut și pe Tatăl”. (Ioa 14:9) Isus a fost mijlocul prin care Iehova le-a acordat bunătate nemeritată și le-a dezvăluit adevărul tuturor celor care erau dornici să le accepte.

favoare divină: Sau „bunătate nemeritată”. Termenul grecesc kháris apare de peste 150 de ori în Scripturile grecești creștine și are sensuri diferite în funcție de context. Când se referă la bunătatea nemeritată pe care Dumnezeu o arată față de oameni, termenul descrie un dar pe care el îl oferă cu generozitate fără să aștepte nimic în schimb. Acest dar este o expresie a extraordinarei sale generozități și a imensei sale iubiri și bunăvoințe față de cineva care n-a făcut nimic ca să le merite sau să le câștige; darul este oferit doar datorită generozității sale. (Ro 4:4; 11:6) Termenul nu înseamnă neapărat că acela care primește această bunătate este nedemn de ea. Acesta este și motivul pentru care a putut fi folosit cu referire la favoarea, sau bunătatea, pe care Dumnezeu i-a arătat-o lui Isus. În contextele în care este vorba despre Isus, termenul a fost redat în mod potrivit prin „favoare divină”, ca în acest verset, sau prin „favoare”. (Lu 2:40, 52) În alte contexte, termenul grecesc a fost redat prin „favoare” și „dar generos”. (Lu 1:30; Fa 7:46; 1Co 16:3; 2Co 8:19)

Cel care vine după mine: Ioan Botezătorul s-a născut cu aproximativ șase luni înainte de Isus și și-a început activitatea înaintea lui. În acest sens a venit Isus „după” Ioan. (Lu 1:24, 26; 3:1-20) Însă, întrucât a făcut lucrări mult mai mari decât Ioan, Isus a trecut înaintea lui, sau l-a depășit, în toate privințele. De altfel, Ioan Botezătorul a recunoscut că Isus a avut o existență preumană când a spus: el exista înainte de mine.

bunătate nemeritată peste bunătate nemeritată: Termenul grecesc tradus prin „bunătate nemeritată” este kháris. În acest context, el se referă la extraordinara generozitate și la imensa iubire și bunăvoință ale lui Dumnezeu. Cel care primește această bunătate n-a făcut nimic ca să o merite sau să o câștige; darul se datorează doar generozității celui care îl oferă. (Vezi Glosarul, „Bunătate nemeritată”.) Această expresie, care conține două ocurențe ale termenului kháris unite prin prepoziția antí (redată aici prin „peste”), sugerează o revărsare abundentă, continuă sau neîntreruptă a bunătății nemeritate. Ideea ar putea fi redată și prin „bunătate nemeritată continuă [sau constantă]”.

plin de favoare divină și de adevăr: „Cuvântul”, Isus Cristos, s-a bucurat de favoarea lui Dumnezeu și a spus întotdeauna adevărul. Dar contextul arată că această expresie înseamnă mai mult decât atât: Iehova l-a ales în mod special pe Fiul său pentru a explica și reflecta în mod deplin bunătatea nemeritată și adevărul Tatălui. (Ioa 1:16, 17) Aceste calități ale lui Dumnezeu au fost atât de evidente la Isus, încât el a putut spune: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut și pe Tatăl”. (Ioa 14:9) Isus a fost mijlocul prin care Iehova le-a acordat bunătate nemeritată și le-a dezvăluit adevărul tuturor celor care erau dornici să le accepte.

Legea . . . bunătatea nemeritată și adevărul: În Scripturile grecești creștine, Legea dată prin Moise este deseori pusă în antiteză cu „bunătatea nemeritată”. (Ro 3:21-24; 5:20, 21; 6:14; Ga 2:21; 5:4; Ev 10:28, 29) Legea mozaică a fost ʻun îndrumător, care a condus la Cristosʼ și a conținut ʻumbreʼ, sau imagini profetice, care s-au împlinit în persoana lui. (Ga 3:23-25; Col 2:16, 17; Ev 10:1) Unul dintre lucrurile care au venit prin Lege a fost „cunoașterea exactă a păcatului”. (Ro 3:20) Această cunoaștere i-a conștientizat pe oameni că „plata păcatului este moartea” și că ʻorice fărădelege și orice neascultare sunt pedepsite potrivit dreptățiiʼ. (Ro 6:23; Ev 2:2) Aici, Ioan pune „Legea” în contrast cu „bunătatea nemeritată și adevărul” care au venit prin Isus Cristos. Prin Isus, lucrurile prefigurate de Lege, inclusiv jertfele pentru iertare și ispășire, au devenit realitate. (Le 4:20, 26) De asemenea, Isus a dezvăluit că Dumnezeu avea să le acorde oamenilor păcătoși ʻbunătatea sa nemeritatăʼ, sau ʻdarul său generosʼ (cum este redat uneori termenul grecesc kháris), dându-și Fiul ca jertfă de ispășire a păcatelor. (Col 1:14; 1Io 4:10, n.s.; vezi nota de studiu de la Ro 6:23 și Glosarul, „Bunătate nemeritată”) Totodată, Isus a dezvăluit un ʻadevărʼ nou: jertfa sa avea să-i elibereze pe oameni din păcat și moarte. (Ioa 8:32; vezi nota de studiu de la Ioa 1:14)

Cuvântul era un dumnezeu: Sau „Cuvântul era divin [sau o ființă de natură divină]”. Prin această afirmație, Ioan descrie o caracteristică a ‘Cuvântului’ (în greacă, ho lógos; vezi nota de studiu de la Cuvântul, din acest verset), adică a lui Isus Cristos. Cuvântul este Fiul întâi născut al lui Dumnezeu, prin intermediul căruia Dumnezeu a creat toate celelalte lucruri. În virtutea acestei poziții proeminente, Cuvântul poate fi numit „divin”, „un dumnezeu”, „o ființă divină”, „o ființă de natură divină”. Totuși, mulți traducători preferă redarea „Cuvântul era Dumnezeu”, identificând astfel Cuvântul cu Dumnezeul Atotputernic. Există însă motive întemeiate pentru a afirma că Ioan nu voia să sugereze că „Cuvântul” era Dumnezeul Atotputernic. Iată câteva dintre acestea: 1) Atât în propoziția anterioară, cât și în propoziția următoare se spune clar că „Cuvântul” era „cu Dumnezeu”. 2) Termenul grecesc theós apare de trei ori în versetele 1 și 2. În prima și în a treia ocurență, theós este precedat de articolul hotărât; în a doua ocurență, este nearticulat. Mulți bibliști sunt de părere că absența articolului hotărât în a doua ocurență este definitorie. În acest context, când este precedat de articol, theós se referă la Dumnezeul Atotputernic. Dar, când articolul lipsește din construcția gramaticală (în a doua ocurență), theós are valoare adjectivală, indicând o caracteristică a ‘Cuvântului’. Prin urmare, mai multe traduceri ale Bibliei în engleză, franceză și germană redau textul într-un mod asemănător Traducerii lumii noi, transmițând ideea că „Cuvântul” era „divin”, „un dumnezeu”, „o ființă divină”, „de natură divină”. Acest mod de abordare a textului se găsește și în unele traduceri antice ale evangheliei lui Ioan în dialectul saidic și cel boairic al limbii copte (realizate probabil în secolele al III-lea și al IV-lea e.n.), care redau diferit termenul theós în cele două ocurențe din Ioa 1:1. Aceste variante de traducere reliefează o caracteristică a ‘Cuvântului’ – aceea că el are o natură asemănătoare celei a lui Dumnezeu; ele nu identifică Cuvântul cu Tatăl, Dumnezeul atotputernic. În aceeași ordine de idei, în Col 2:9 se spune că Cristos are „toată plinătatea naturii divine”. Iar, potrivit cu 2Pe 1:4, chiar și cei care sunt comoștenitori cu Cristos ‘au parte de natura divină’. 3) În Septuaginta, termenul grecesc theós este în general echivalentul termenilor ebraici ʼel și ʼelohím, traduși prin „Dumnezeu”; din câte se pare, sensul lor de bază este „Cel puternic”, „Cel tare”. Acești termeni ebraici sunt folosiți cu referire la Dumnezeul atotputernic, dar și la alți dumnezei, precum și la oameni. (Vezi nota de studiu de la Ioa 10:34.) Faptul de a numi Cuvântul „un dumnezeu” sau „o ființă puternică” concordă cu profeția din Is 9:6, care anunța că Mesia avea să fie numit „Dumnezeu Puternic” (nu „Dumnezeu Atotputernic”) și că avea să fie „Tată Etern” pentru toți cei care urmau să aibă privilegiul de a fi supușii săi. Zelul Tatălui său, „Iehova al armatelor”, avea să realizeze lucrul acesta. (Is 9:7)

dumnezei: Sau „asemenea unor dumnezei”. Isus citează aici din Ps 82:6, unde termenul ebraic ʼelohím („dumnezei”) este folosit cu privire la oameni, la judecătorii umani din Israel. Ei erau „dumnezei” în sensul că acționau ca reprezentanți și purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu. În mod similar, lui Moise i s-a spus că va „sluji drept Dumnezeu” pentru Aaron și pentru faraon. (Ex 4:16, n.s.; 7:1, n.s.)

dumnezeul unic-născut: Ioan se referă aici la „Isus Cristos”, Cuvântul, pe care l-a numit mai înainte „un dumnezeu”. (Ioa 1:1, 17) În alte versete, Ioan spune că Isus este Fiul unic-născut al lui Dumnezeu. (Ioa 1:14; 3:16) În acest verset, îl numește „dumnezeul unic-născut”, expresie ce subliniază poziția unică pe care o ocupă Isus în organizația lui Dumnezeu. Având în vedere modul în care este folosit termenul „dumnezeu” în Biblie, Isus poate fi numit pe bună dreptate „un dumnezeu”. Acest titlu transmite în principal ideea de ființă puternică, în Scripturi fiind folosit chiar și cu privire la oameni. (Ps 82:6; vezi notele de studiu de la Ioa 1:1; 10:34) Isus este „un dumnezeu”, sau o ființă puternică, deoarece a primit putere și autoritate de la Tatăl său, Dumnezeul atotputernic. (Mt 28:18; 1Co 8:6; Ev 1:2) Întrucât Isus este singurul creat direct de Dumnezeu și singurul prin care „au venit în existență” toate lucrurile (Ioa 1:3), este logic ca el să fie numit „dumnezeul unic-născut”. Această expresie arată că Isus deține o glorie unică și o poziție proeminentă printre fiii spirituali ai lui Dumnezeu. Unele manuscrise conțin redarea „Fiul unic-născut”, care a fost adoptată de anumite traduceri ale Bibliei. Dar manuscrisele cele mai vechi și mai demne de încredere conțin expresiile „dumnezeul unic-născut” (cu articol hotărât în limba greacă) sau „dumnezeu unic-născut” (fără articol hotărât în limba greacă).

se află lângă Tatăl: Lit. „în sânul Tatălui”. A sta la sânul cuiva denota o favoare specială și relații apropiate. Această figură de stil este inspirată din modul în care oamenii obișnuiau să ia masa: ei stăteau întinși pe divane într-o poziție care le permitea să se sprijine cu spatele de sânul, sau de pieptul, unui prieten apropiat. (Ioa 13:23-25) Astfel, Isus este prezentat ca fiind prietenul cel mai apropiat al lui Iehova, cel care putea oferi explicații despre Dumnezeu în cel mai deplin și mai exact mod posibil. (Mt 11:27)

mărturia pe care a depus-o Ioan: Sau „mărturia lui Ioan”. În Ioa 1:7, Ioan Botezătorul este numit „martor” (o formă a termenului grecesc martyría), cel care a venit ca să depună mărturie despre lumină. În acest verset, martyría se referă la declarația pe care a făcut-o Ioan Botezătorul cu privire la Isus, declarație consemnată în versetele următoare.

Ilie: Nume de origine ebraică, însemnând „Dumnezeul meu este Iehova”.

Ilie: Vezi nota de studiu de la Mt 11:14.

Profetul: Adică profetul mult așteptat, prezis de Moise. (De 18:18, 19; Ioa 1:25-27; 6:14; 7:40; Fa 3:19-26)

Iehova: În textul ebraic original, în Is 40:3, verset citat aici, apărea numele divin, reprezentat prin patru consoane ebraice (transliterate YHWH). (Vezi Ap. A5 și Ap. C1.) Evangheliștii Matei, Marcu și Luca aplică această profeție la Ioan Botezătorul, iar aici, în evanghelia apostolului Ioan, Ioan Botezătorul aplică această profeție la sine. El făcea dreaptă calea lui Iehova în sensul că era precursorul lui Isus, care îl reprezenta pe Tatăl său și venea în numele Tatălui său. (Ioa 5:43; 8:29)

botez: Sau „cufund”, „scufund”. Termenul grecesc baptízō înseamnă „a cufunda”, „a scufunda”. Alte referințe biblice arată că botezul presupune cufundare completă. Cu o anumită ocazie, Ioan boteza într-un loc din Valea Iordanului, lângă Salim, „fiindcă acolo era multă apă”. (Ioa 3:23) Când Filip l-a botezat pe eunucul etiopian, amândoi „au coborât în apă”. (Fa 8:38) Același cuvânt grecesc este folosit și în Septuaginta, în 2Re 5:14, unde se spune că Naaman „s-a cufundat în Iordan de șapte ori”.

sanda: Faptul de a-i scoate și a-i duce cuiva sandalele sau de a-i dezlega curelele de la sandale (Mt 3:11; Mr 1:7; Lu 3:16) era considerat o sarcină umilă, îndeplinită de un sclav.

Betania: În unele manuscrise apare „Betabara” în loc de „Betania”, redare adoptată și de anumite traduceri ale Bibliei. Totuși, în manuscrisele cele mai demne de încredere apare „Betania”.

Betania de dincolo de Iordan: Adică de la est de Iordan. Această localitate, menționată o singură dată în Scripturile grecești creștine, nu este Betania de lângă Ierusalim. (Mt 21:17; Mr 11:1; Lu 19:29; Ioa 11:1) Locul unde s-a aflat Betania de la est de Iordan este necunoscut. Unii localizează Betania în dreptul Ierihonului, pe cealaltă parte a Iordanului, acolo unde, conform tradiției, ar fi fost botezat Isus. Însă din Ioan 1:29, 35, 43 și 2:1 reiese că ar fi vorba despre un loc aflat mai aproape de Cana Galileei, nu despre un loc aflat lângă Ierihon. Astfel, cel mai probabil, „Betania de dincolo de Iordan” era situată undeva la sud de Marea Galileei; totuși, o identificare sigură nu este posibilă. (Vezi Ap. B10.)

Mielul lui Dumnezeu: După ce Isus a fost botezat și s-a întors din pustiul unde fusese ispitit de Diavol, Ioan Botezătorul l-a prezentat drept „Mielul lui Dumnezeu”. Această expresie apare doar aici și în Ioa 1:36. (Vezi Ap. A7.) Compararea lui Isus cu un miel este foarte potrivită. În Biblie se spune în repetate rânduri că oamenii au jertfit oi pentru a obține iertarea păcatelor și pentru a se apropia de Dumnezeu. Aceste jertfe au prefigurat jertfa pe care avea să o aducă Isus când și-a dat viața umană perfectă în folosul omenirii. Expresia „Mielul lui Dumnezeu” amintește și de alte pasaje din Scripturile inspirate. Având în vedere că Ioan Botezătorul cunoștea bine Scripturile ebraice, este posibil ca el să fi făcut aluzie la una sau mai multe dintre următoarele jertfe: berbecul pe care Avraam l-a oferit în locul fiului său Isaac (Ge 22:13), mielul pascal înjunghiat în Egipt înaintea eliberării israeliților din sclavie (Ex 12:1-13) sau mielul oferit în fiecare dimineață și seară pe altarul lui Dumnezeu din Ierusalim (Ex 29:38-42). De asemenea, este posibil ca Ioan să fi avut în vedere profeția lui Isaia, conform căreia cel numit de Iehova „slujitorul meu” „a fost dus ca o oaie la înjunghiere”. (Is 52:13; 53:5, 7, 11) Când apostolul Pavel a scris prima scrisoare către corinteni, el l-a numit pe Isus „mielul nostru pascal”. (1Co 5:7) Apostolul Petru a asemănat ‘sângele prețios’ al lui Cristos cu cel „al unui miel fără defect și fără pată”. (1Pe 1:19) Iar în cartea Revelația, glorificatul Isus este numit „Mielul” de peste 25 de ori. (Iată câteva exemple: Re 5:8; 6:1; 7:9; 12:11; 13:8; 14:1; 15:3; 17:14; 19:7; 21:9; 22:1.)

lumii: În literatura greacă laică și mai ales în Biblie, termenul kósmos se referă cu precădere la omenire. În acest context, precum și în Ioa 3:16, kósmos desemnează omenirea răscumpărabilă, descrisă aici ca fiind păcătoasă, întrucât a moștenit păcatul de la Adam.

ca un porumbel: Porumbeii erau folosiți în cadrul închinării aduse lui Dumnezeu, fiind oferiți ca jertfă. (Mr 11:15; Ioa 2:14-16) De asemenea, ei sunt un simbol al inocenței și al purității. (Mt 10:16) Porumbelul căruia Noe i-a dat drumul din arcă s-a întors cu o frunză de măslin, ceea ce a arătat că apele Potopului se retrăgeau (Ge 8:11) și că urma o perioadă de pace și de odihnă (Ge 5:29). Astfel, la botezul lui Isus, este posibil ca Iehova să fi folosit reprezentarea unui porumbel pentru a evidenția rolul lui Isus de Mesia. El era Fiul lui Dumnezeu, pur și fără păcat, care avea să-și dea viața pentru omenire și să pună bazele unei perioade de pace și de odihnă, de care oamenii se vor bucura în timpul domniei sale ca Rege. E posibil ca modul în care spiritul lui Dumnezeu, sau forța sa activă, a coborât asupra lui Isus la botez să fi fost asemănător cu mișcările aripilor unui porumbel care coboară în zbor.

Adam, fiul lui Dumnezeu: Această expresie face referire la începuturile omenirii și concordă cu relatarea din Geneza care spune că primul om a fost creat de Dumnezeu și după chipul lui Dumnezeu. (Ge 1:26, 27; 2:7) De asemenea, ea ne ajută să înțelegem mai bine declarații inspirate precum cele din Ro 5:12; 8:20, 21 și din 1Co 15:22, 45.

Fiul lui Dumnezeu: Această expresie este folosită deseori în Biblie cu referire la Isus. (Ioa 1:49; 3:16-18; 5:25; 10:36; 11:4) Întrucât Dumnezeu nu este om și nu are literalmente o soție, expresia trebuie înțeleasă în sens figurat. În mod evident, scopul ei este de a arăta că legătura dintre Isus și Dumnezeu este asemănătoare celei dintre un fiu uman și tatăl său. De asemenea, ea subliniază ideea că Isus a primit viață de la Iehova, fiind creat de El. Primul om, Adam, a fost numit și el „fiul lui Dumnezeu”. (Vezi nota de studiu de la Lu 3:38.)

Unul dintre cei doi: Acești doi discipoli sunt cei menționați în Ioa 1:35. Aici apare doar numele unuia dintre ei. Cel căruia nu i se precizează numele este, probabil, scriitorul acestei evanghelii, adică apostolul Ioan, fiul lui Zebedei. (Mt 4:21; Mr 1:19; Lu 5:10) Această concluzie are la bază următoarele argumente: scriitorul nu își dă niciodată numele, nu menționează niciodată numele apostolului Ioan și, de fiecare dată când se referă la Ioan Botezătorul, îl numește simplu „Ioan”.

Ioan . . . cu doi dintre discipolii săi: Unul dintre cei doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul era „Andrei, fratele lui Simon Petru”. (Vezi nota de studiu de la Ioa 1:40.)

Ioan . . . cu doi dintre discipolii săi: Unul dintre cei doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul era „Andrei, fratele lui Simon Petru”. (Vezi nota de studiu de la Ioa 1:40.)

Unul dintre cei doi: Acești doi discipoli sunt cei menționați în Ioa 1:35. Aici apare doar numele unuia dintre ei. Cel căruia nu i se precizează numele este, probabil, scriitorul acestei evanghelii, adică apostolul Ioan, fiul lui Zebedei. (Mt 4:21; Mr 1:19; Lu 5:10) Această concluzie are la bază următoarele argumente: scriitorul nu își dă niciodată numele, nu menționează niciodată numele apostolului Ioan și, de fiecare dată când se referă la Ioan Botezătorul, îl numește simplu „Ioan”.

cei doi discipoli . . . l-au urmat pe Isus: Această afirmație arată că primii discipoli ai lui Isus fuseseră la început discipoli ai lui Ioan Botezătorul. (Vezi notele de studiu de la Ioa 1:35, 40.)

Pe la ceasul al treilea: Adică aproximativ ora 9. În secolul I e.n., evreii împărțeau perioada de lumină a zilei în 12 ore, calculate de la răsăritul soarelui, de la aproximativ ora 6. (Ioa 11:9) Prin urmare, ceasul al treilea corespundea cu aproximativ ora 9, ceasul al șaselea cu amiaza, iar ceasul al nouălea cu aproximativ ora 15. Întrucât la vremea aceea nu existau instrumente exacte de măsurare a timpului, reperele orare sunt aproximative. (Ioa 1:39; 4:6; 19:14; Fa 10:3, 9)

pe la ceasul al zecelea: Adică aproximativ ora 16. (Vezi nota de studiu de la Mt 20:3.)

Unul dintre cei doi: Acești doi discipoli sunt cei menționați în Ioa 1:35. Aici apare doar numele unuia dintre ei. Cel căruia nu i se precizează numele este, probabil, scriitorul acestei evanghelii, adică apostolul Ioan, fiul lui Zebedei. (Mt 4:21; Mr 1:19; Lu 5:10) Această concluzie are la bază următoarele argumente: scriitorul nu își dă niciodată numele, nu menționează niciodată numele apostolului Ioan și, de fiecare dată când se referă la Ioan Botezătorul, îl numește simplu „Ioan”.

Cristos: Acest titlu provine din termenul grecesc Khristós și este echivalentul titlului „Mesia” (din ebraicul maşíaḥ), ambii termeni însemnând „Unsul”. În timpurile biblice, cel care era desemnat oficial drept conducător era uns cu ulei.

Mesia: Sau „Unsul”. Termenul grecesc Messías (o transliterare a ebraicului maşíaḥ) apare doar de două ori în Scripturile grecești creștine. (Vezi Ioa 4:25.) Verbul ebraic din care provine titlul maşíaḥ este maşáḥ, care înseamnă „a acoperi (cu un lichid)”, „a unge”. (Ex 29:2, 7) În timpurile biblice, cei care erau desemnați preoți, conducători sau profeți erau unși cu ulei în cadrul unei ceremonii. (Le 4:3; 1Sa 16:3, 12, 13; 1Re 19:16) Aici, în Ioa 1:41, titlul „Mesia” este urmat de o explicație: care, tradus, înseamnă „Cristos”. Titlul „Cristos” (în greacă, Khristós) apare de peste 500 de ori în Scripturile grecești creștine și este echivalentul titlului „Mesia”, ambii termeni însemnând „Unsul”. (Vezi nota de studiu de la Mt 1:1.)

Simon, numit Petru: Numele acestui discipol era Simon. Petru (Pétros) este forma grecească a numelui semitic Chifa (Kefás), pe care i l-a dat Isus. (Mr 3:16; Ioa 1:42; vezi nota de studiu de la Mt 10:2)

Simon, cel numit Petru: În Scripturi, Petru este numit în cinci moduri: 1) cu numele ebraic „Simeon”, scris cu litere grecești; 2) cu numele grecesc „Simon” (ambele nume, „Simeon” și „Simon”, provin dintr-un verb ebraic care înseamnă „a auzi”, „a asculta”); 3) „Petru” (un nume grecesc care înseamnă „o bucată de stâncă”; în Scripturi, numai el poartă acest nume); 4) „Chifa”, echivalentul semitic al numelui „Petru” (probabil, este înrudit cu termenul ebraic kefím [stânci], folosit în Iov 30:6 și Ier 4:29) și 5) „Simon Petru” (Fa 15:14; Ioa 1:42; Mt 16:16).

fiu al lui Iona: Sau „Bar-Iona”. Multe nume ebraice erau compuse din termenul ebraic ben sau din termenul aramaic bar, ambele însemnând „fiu”, și din numele tatălui. Numele astfel format avea rol de nume de familie. Folosirea termenului bar, un cuvânt împrumutat din aramaică, în nume proprii precum Bartolomeu, Bartimeu, Barnaba și Bar-Isus demonstrează influența pe care aramaica a avut-o asupra limbii ebraice vorbite în zilele lui Isus.

Tu ești Simon: În Scripturi, Petru este numit în cinci moduri. (Vezi notele de studiu de la Mt 4:18; 10:2.) Din câte se pare, cu această ocazie, Isus se întâlnește pentru prima dată cu Simon și îi dă numele semitic Chifa (Kefás), care este probabil înrudit cu ebraicul kefím (stânci), folosit în Iov 30:6 și în Ier 4:29. Aici, evanghelistul Ioan adaugă la numele „Chifa” următoarea explicație: care se traduce „Petru” (Pétros). Acest nume grecesc înseamnă „o bucată de stâncă”. În Scripturi, doar Simon este numit Chifa sau Petru. Isus, care a putut să discearnă că Natanael era un om „în care nu [exista] înșelătorie” (Ioa 1:47; 2:25), a discernut și ce fel de om era Petru. În special după moartea și învierea lui Isus, Petru s-a dovedit asemenea unei stânci, contribuind la întărirea congregației și la stabilitatea ei. (Lu 22:32; Fa 1:15, 16; 15:6-11)

Ioan: În unele manuscrise antice, tatăl apostolului Petru este numit aici Ioan. În alte manuscrise antice este numit Iona. În Mt 16:17, Isus i se adresează lui Petru spunându-i „Simon, fiu al lui Iona”. (Vezi nota de studiu de la Mt 16:17.) Unii bibliști consideră că formele grecești ale numelor „Ioan” și „Iona” ar putea fi redări diferite ale aceluiași nume ebraic.

Natanael: Provine dintr-un nume ebraic care înseamnă „Dumnezeu a dat”. Este, probabil, un alt nume al lui Bartolomeu, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Isus. (Mt 10:3) Bartolomeu, care înseamnă „fiul lui Tolmai”, este un termen patronimic (adică un nume derivat din cel al tatălui). Faptul că Natanael era numit Bartolomeu, sau „fiul lui Tolmai”, nu era atipic; în Biblie mai este amintit un bărbat numit în felul acesta: Bartimeu, adică „fiul lui Timeu”. (Mr 10:46) Matei, Marcu și Luca îl menționează întotdeauna pe Bartolomeu împreună cu Filip, în timp ce Ioan îl menționează pe Natanael împreună cu Filip. (Mt 10:3; Mr 3:18; Lu 6:14; Ioa 1:45, 46) Aceasta este o dovadă în plus că Bartolomeu și Natanael sunt una și aceeași persoană. În acele timpuri era obișnuit ca o persoană să aibă mai multe nume. (Ioa 1:42)

Moise, în Lege, și Profeții: Aceste cuvinte amintesc de expresia „Legea și Profeții”, care este folosită de mai multe ori în evanghelii, cu ușoare variații. (Mt 5:17; 7:12; 11:13; 22:40; Lu 16:16) Aici, termenul „Lege” se referă la cărțile biblice de la Geneza până la Deuteronomul, iar „Profeții”, la cărțile profetice din Scripturile ebraice. Când sunt menționați împreună, acești termeni pot face referire la toate cărțile Scripturilor ebraice. Discipolii amintiți aici erau fără îndoială cercetători sârguincioși ai Scripturilor ebraice, iar Filip este posibil să fi avut în vedere versete precum cele din Ge 3:15; 22:18; 49:10; De 18:18; Is 9:6, 7; 11:1; Ier 33:15; Eze 34:23; Mi 5:2; Za 6:12 și Mal 3:1. De fapt, mai multe versete din Scripturile grecești creștine arată că Scripturile ebraice în ansamblu depun mărturie despre Isus. (Lu 24:27, 44; Ioa 5:39, 40; Fa 10:43; Re 19:10)

Poate să iasă ceva bun din Nazaret?: Mulți sunt de părere că remarca făcută de Natanael ar indica faptul că Nazaretul era un sat neînsemnat, disprețuit chiar și de galileeni. (Ioa 21:2) Nazaretul nu este menționat nici în Scripturile ebraice, nici de Josephus, deși Iafia, un oraș din apropiere (aflat la mai puțin de 3 km S-V de Nazaret), este menționat și în Ios 19:12, și de Josephus. Totuși, nu toate orașele din Galileea au fost menționate în Scripturile ebraice sau de Josephus. De asemenea, este demn de remarcat că, în evanghelii, Nazaretul este numit întotdeauna „oraș” (în greacă, pólis), termen care se referă de obicei la o așezare mai mare decât un sat. (Mt 2:23; Lu 1:26; 2:4, 39; 4:29) Nazaretul se afla într-o vale înconjurată de dealuri, de pe care se vedea câmpia Esdraelon (Izreel). Zona era dens populată, aici existând mai multe orașe și sate. Întrucât Nazaretul se afla în apropierea unor rute comerciale importante, locuitorii lui trebuie să fi fost la curent cu evenimentele sociale, religioase și politice ale vremii. (Compară cu Lu 4:23.) În acest oraș exista și o sinagogă. (Lu 4:16) Se pare deci că Nazaretul nu era un sat neînsemnat. Prin urmare, este posibil ca Natanael să-și fi exprimat pur și simplu uimirea: cum putea Filip să creadă că un bărbat din Nazaretul Galileei, un oraș învecinat, era Mesia, Cel Promis, din moment ce Scripturile preziseseră că el avea să vină din Betleemul lui Iuda? (Mi 5:2; Ioa 7:42, 52)

într-adevăr un israelit, în care nu este înșelătorie: Toți descendenții lui Iacob (Israel) erau israeliți, dar, fără îndoială, Isus nu s-a referit aici doar la faptul că Natanael era un descendent al lui Iacob. Numele Israel înseamnă „Cel ce luptă (perseverează) cu Dumnezeu” și i-a fost dat lui Iacob după ce s-a luptat cu un înger pentru a obține o binecuvântare. Spre deosebire de fratele său, Esau, Iacob a apreciat lucrurile sacre și a fost dispus să facă eforturi mari pentru a câștiga favoarea lui Dumnezeu. (Ge 32:22-28; Ev 12:16) Cuvintele pe care Isus i le-a adresat lui Natanael arătau că acesta era israelit nu doar prin naștere, ci și pentru că manifesta aceeași credință și aceeași hotărâre de a îndeplini voința lui Dumnezeu ca strămoșul său Iacob. Totodată, cuvintele lui Isus (inspirate, probabil, din Ps 32:2) sugerau că nu exista nicio urmă de ipocrizie sau de viclenie în Natanael.

Vei vedea lucruri mai mari decât acestea: Nu după mult timp, Natanael a început să vadă împlinirea acestor cuvinte. La o petrecere de nuntă din orașul său natal, Cana Galileei, Natanael a asistat la primul miracol al lui Isus: transformarea apei într-un vin de calitate excepțională. (Ioa 2:1-11; 21:2) Împreună cu ceilalți 11 discipoli care ulterior au fost numiți apostoli, Natanael l-a văzut pe Isus vindecând bolnavi, scoțând demoni și chiar înviind morți. Pe lângă faptul că au fost martori la aceste lucruri, Natanael și ceilalți apostoli au primit ei înșiși puterea de a înfăptui miracole și de a anunța că „Regatul cerurilor s-a apropiat”. (Mt 10:1-8)

Fiul omului: Sau „Fiul unei ființe umane”. În evanghelii, această expresie apare de aproximativ 80 de ori. Isus a folosit-o cu referire la sine, fără îndoială pentru a sublinia că era cu adevărat om, născut dintr-o femeie, și că era echivalentul exact al primului om, Adam; astfel, el putea să răscumpere omenirea din păcat și moarte. (Ro 5:12, 14, 15) De asemenea, expresia îl identifică pe Isus drept Mesia, sau Cristosul. (Da 7:13, 14; vezi Glosarul)

Foarte adevărat: Lit. „Adevărat, adevărat” (în greacă, amḗn amḗn). Termenul grecesc amḗn, o transliterare a ebraicului ʼamén, înseamnă „așa să fie” sau „adevărat”. Isus a folosit deseori acest cuvânt pentru a introduce o afirmație, o promisiune sau o profeție, subliniind astfel veridicitatea și credibilitatea absolută a celor spuse. Potrivit unor bibliști, modul în care a folosit Isus cuvântul „adevărat”, sau „amin”, este unic în literatura sacră. (Mt 5:18; Mr 3:28; Lu 4:24) Termenul este repetat succesiv (amḗn amḗn) doar în evanghelia lui Ioan, în toate cele 25 de ocurențe. În această traducere, repetarea lui amḗn este redată prin „foarte adevărat”; alte redări posibile sunt „absolut adevărat” și „cu toată certitudinea”. Întreaga expresie „Adevărat [sau foarte adevărat] vă spun” ar putea fi redată și prin: „Vă asigur” sau „Vă spun adevărul”.

cerul: Termenul grecesc folosit aici se poate referi fie la cerurile fizice, fie la cerurile spirituale.

îngerii: Sau „mesagerii”. Termenul grecesc ággelos și corespondentul său ebraic malʼák apar în Biblie de aproape 400 de ori. Acești doi termeni înseamnă în principal „mesager”. Când se referă la mesageri din domeniul spiritual, termenii sunt traduși prin „îngeri”, dar, când se referă în mod clar la ființe umane, sunt redați prin „mesageri”. (Ge 16:7; 32:3; Mt 1:20; Iac 2:25; Re 22:8) De obicei, contextul clarifică dacă este vorba despre mesageri umani sau îngerești. Însă, când termenii pot fi înțeleși în ambele sensuri, una dintre variante apare în text, iar cealaltă apare deseori la nota de subsol. (Iov 4:18, n.s.; 33:23, n.s.; Ec 5:6, n.s.; Is 63:9, n.s.; vezi Glosarul) În cartea Revelația, ce abundă în simboluri, există contexte în care termenul „înger” se poate referi la ființe umane. (Re 2:1, 8, 12, 18; 3:1, 7, 14)

la Fiul omului: Sau „pentru a-i sluji Fiului omului”. Când a menționat îngerii . . . urcând și coborând, este posibil ca Isus să se fi gândit la viziunea lui Iacob în care îngerii urcau și coborau pe o scară. (Ge 28:12) Această viziune arăta că îngerii sunt un instrument important folosit de Iehova pentru a se îngriji de oamenii care se bucură de aprobarea sa. În mod asemănător, afirmația lui Isus arată că discipolii săi urmau să aibă dovezi clare că îngerii lui Dumnezeu îi slujeau și că Tatăl său se îngrijea de el și îl îndruma într-un mod cu totul special.

Fiul omului: Vezi nota de studiu de la Mt 8:20.

Multimedia

Material video: Introducere la cartea Ioan
Material video: Introducere la cartea Ioan
Traducerea versetului din Ioan 1:1 în copta saidică
Traducerea versetului din Ioan 1:1 în copta saidică

Manuscrisul din imagine (care datează din aproximativ 600 e.n.) conține o traducere a Evangheliei după Ioan în dialectul saidic al limbii copte. Copta a fost vorbită în Egipt în secolele imediat următoare serviciului pământesc al lui Isus. Pe lângă siriacă și latină, copta a fost una dintre primele limbi în care s-au tradus Scripturile grecești creștine. Traduceri în limba coptă au fost disponibile încă din secolul al III-lea e.n.; ele aruncă lumină asupra modului în care textul grecesc era înțeles la acea vreme. Aceste traduceri sunt de mare interes în înțelegerea pasajului îndelung dezbătut din a doua parte a versetului din Ioa 1:1, care în multe traduceri este redat prin: „Și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”. Spre deosebire de greaca koine, de siriacă și de latină, dialectul saidic al limbii copte folosește articolul nehotărât (care corespunde într-o anumită măsură articolelor nehotărâte „un” și „o” din română). În imagine sunt evidențiate cele două ocurențe ale termenului „Dumnezeu” în coptă. Așa cum se observă, ele sunt ușor diferite: prima (1) conține articolul hotărât (încercuit cu roșu), iar a doua (2) conține articolul nehotărât (încercuit cu roșu). Astfel, o traducere literală în română a acestui pasaj ar fi: „Și Cuvântul era cu Dumnezeul și Cuvântul era un dumnezeu”. (Pentru mai multe informații referitoare la redarea „și Cuvântul era un dumnezeu”, vezi nota de studiu de la Ioa 1:1.)

1. Dumnezeul (încercuit cu roșu)

2. un (încercuit cu roșu) dumnezeu

Manuscris timpuriu al Evangheliei după Ioan
Manuscris timpuriu al Evangheliei după Ioan

În imagine apare prima pagină a papirusului Bodmer 2 (P66), un manuscris timpuriu al Bibliei, care a fost realizat și legat sub formă de codex în aproximativ 200 e.n. Acest manuscris conține o mare parte a textului grecesc al Veștii bune (sau Evangheliei) după Ioan. Prima pagină a manuscrisului începe cu titlul (evidențiat în imagine) Euaggélion katá Iōánnēn („Vestea bună după Ioan”). Din câte se pare, textele originale nu aveau titlu, acesta fiind adăugat ulterior de copiști. Titlurile, care conțin numele scriitorului, au început să fie folosite, se pare, din motive practice, cărțile biblice putând fi astfel identificate mai ușor.

Evanghelia după Ioan – Evenimente importante
Evanghelia după Ioan – Evenimente importante

În măsura în care a fost posibil, evenimentele sunt menționate în ordine cronologică.

La fiecare evanghelie, harta prezintă evenimente diferite.

1. Lângă Betania de dincolo de Iordan, Ioan îl numește pe Isus „Mielul lui Dumnezeu” (Ioa 1:29)

2. În Cana Galileei, Isus înfăptuiește primul său miracol (Ioa 2:3, 7-9, 11)

3. Isus curăță templul prima dată (Ioa 2:13-15)

4. Isus merge în satele din Iudeea; discipolii săi botează; Ioan botează în Enon (Ioa 3:22, 23)

5. La fântâna lui Iacob din Sihar, Isus vorbește cu o femeie samariteană (Ioa 4:4-7, 14, 19, 20)

6. Isus îl vindecă de la distanță pe fiul unui demnitar, acesta fiind al doilea miracol pe care îl face în Cana Galileei (Ioa 4:46, 47, 50-54)

7. Isus vindecă un bolnav la bazinul Betzata, din Ierusalim (Ioa 5:2-5, 8, 9)

8. Pe țărmul nord-estic al Mării Galileei, Isus hrănește în mod miraculos aproximativ 5 000 de bărbați; apoi, oamenii încearcă să-l facă rege (Mt 14:19-21; Ioa 6:10, 14, 15)

9. Într-o sinagogă din Capernaum, Isus spune că este „pâinea vieții”; mulți se poticnesc în cuvintele sale (Ioa 6:48, 54, 59, 66)

10. La bazinul Siloam, Isus vindecă un orb din naștere (Ioa 9:1-3, 6, 7)

11. În templu, în Colonada lui Solomon, iudeii încearcă să-l omoare cu pietre pe Isus (Ioa 10:22, 23, 31)

12. Când iudeii încearcă să-l prindă pe Isus, el merge în locul unde boteza Ioan la început; mulți dintre cei de dincolo de Iordan cred în Isus (Ioa 10:39-42)

13. Isus îl învie pe Lazăr în Betania (Ioa 11:38, 39, 43, 44)

14. Când iudeii din Ierusalim complotează să-l omoare pe Isus, el pleacă în Efraim, un oraș aflat în regiunea de lângă pustiu (Ioa 11:53, 54)

15. Venind dinspre Betfaghe, Isus intră triumfal în Ierusalim, călare pe un măgăruș (Mt 21:1, 7-10; Mr 11:1, 7-11; Lu 19:29, 30, 35, 37, 38; Ioa 12:12-15)

16. Isus traversează valea Chedron și merge în grădina Ghetsimani cu discipolii săi (Mt 26:30; Mr 14:26; Lu 22:39; Ioa 18:1)

17. În grădina Ghetsimani, Iuda îl trădează pe Isus, iar Isus este arestat (Mt 26:47-50; Mr 14:43-46; Lu 22:47, 48, 54; Ioa 18:2, 3, 12)

18. Isus este biciuit și batjocorit în palatul guvernatorului (Mt 27:26-29; Mr 15:15-20; Ioa 19:1-3)

19. Isus este țintuit pe stâlp la Golgota (Mt 27:33-36; Mr 15:22-25; Lu 23:33; Ioa 19:17, 18)

20. După înviere, Isus i se arată Mariei Magdalena în grădină, lângă mormânt (Mt 28:1, 5, 6, 8, 9; Ioa 20:11, 12, 15-17)

21. Pe țărmul Mării Galileei, Isus li se arată discipolilor săi; Petru își declară afecțiunea față de Isus (Ioa 21:12-15)

Vedere asupra văii Izreel
Vedere asupra văii Izreel

Fotografia alăturată este făcută de pe o stâncă din apropiere de Nazaret și surprinde o vedere panoramică spre sud. Valea fertilă Izreel, menționată în mai multe relatări biblice, se poate vedea întinzându-se spre est și spre vest. (Ios 17:16; Ju 6:33; Os 1:5) În partea stângă, în depărtare, se remarcă dealul More, pe unul dintre versanții lui aflându-se satul Nein, ce corespunde anticului oraș Nain, unde Isus l-a înviat pe fiul unei văduve. (Ju 7:1; Lu 7:11-15) La mijlocul liniei orizontului se poate vedea muntele Ghilboa. (1Sa 31:1, 8) Având în vedere că Isus a crescut în Nazaret, este posibil ca el să fi venit pe această stâncă din fotografie, de unde a putut vedea mai multe locuri importante din istoria Israelului. (Lu 2:39, 40)