Termenii din limbile originale redați în Biblie prin „pustiu” (midbár, în ebraică, și érēmos, în greacă) se referă în general la un teritoriu necultivat și slab populat, care, în multe cazuri, era un teren arid, cu tufișuri și iarbă sau chiar cu pășuni. Dar termenii pot face referire și la regiuni total lipsite de apă, care pot fi considerate pe bună dreptate deșerturi. În general, pustiul la care se face referire în evanghelii este pustiul Iudeei. Aici a trăit și a predicat Ioan și tot aici Isus a fost ispitit de Diavol. (Mr 1:12)

Ioan purta un veșmânt țesut din păr de cămilă și avea în jurul mijlocului o centură, sau un brâu, de piele, în care puteau fi ținute obiecte mici. O îmbrăcăminte asemănătoare a purtat și profetul Ilie. (2Re 1:8) Țesătura din păr de cămilă era aspră, iar veșmintele făcute din această țesătură erau purtate de obicei de cei săraci. În schimb, oamenii bogați purtau veșminte moi, făcute din mătase sau din in. (Mt 11:7-9) Întrucât Ioan Botezătorul a fost nazireu din naștere, este posibil ca el să nu-și fi tuns părul niciodată. Din câte se pare, hainele și înfățișarea sa dădeau imediat de înțeles că ducea o viață simplă, complet dedicată înfăptuirii voinței lui Dumnezeu.

Așa cum este folosit în Biblie, termenul „lăcuste” se poate referi la mai multe tipuri de insecte cu antene scurte, în special la cele care migrează în roiuri mari. Potrivit unui studiu realizat la Ierusalim, lăcustele de deșert conțin 75% proteine. În Orientul Mijlociu, cei care consumă în prezent lăcuste îndepărtează capul, picioarele, aripile și abdomenul. Partea rămasă, toracele, se consumă crudă sau gătită. Despre aceste insecte bogate în proteine se spune că au un gust asemănător cu al creveților sau al crabilor.

În imaginile alăturate se pot vedea un stup construit de albine sălbatice (1) și un fagure plin cu miere (2). Mierea pe care o consuma Ioan era, probabil, produsă de o specie autohtonă de albine sălbatice, numită Apis mellifera syriaca. Această specie agresivă este bine adaptată la clima caldă și uscată din pustiul Iudeei, dar nu este potrivită pentru apicultură. Totuși, încă din secolul al IX-lea î.e.n., în Israel se creșteau albine în cilindri de lut. Numeroase fragmente ale unor astfel de stupi au fost descoperite în mijlocul unei zone urbane antice (numite în prezent Tel Rehov), din Valea Iordanului. Mierea din acești stupi era produsă de o specie de albine care a fost importată, din câte se pare, de pe teritoriul Turciei din prezent.

În timpurile biblice, sandaua consta dintr-o talpă plată de piele, de lemn sau de fibre vegetale, fixată de picior cu niște curele de piele. Sandalele aveau valoare simbolică în unele tranzacții și erau menționate pentru a ilustra o anumită idee. De exemplu, conform Legii, dacă un bărbat refuza să încheie căsătoria între cumnați cu o văduvă dintre rudele sale, aceasta îi scotea sandaua, iar numele dezonorant cu care avea să fie cunoscută familia lui era „Casa celui căruia i s-a scos sandaua”. (De 25:9, 10) Transferul de proprietate sau transferul dreptului de răscumpărare era reprezentat prin gestul unei persoane de a-i da alteia sandaua sa. (Rut 4:7) Faptul de a-i dezlega cuiva curelele de la sandale sau de a-i duce sandalele era considerat o sarcină umilă, care era îndeplinită, de obicei, de un sclav. Ioan Botezătorul a făcut referire la această practică pentru a arăta că Cristos îi era superior.

Ioan l-a botezat pe Isus în râul Iordan; nu se știe exact unde a avut loc botezul.

Fotografia alăturată este făcută de pe o stâncă din apropiere de Nazaret și surprinde o vedere panoramică spre sud. Valea fertilă Izreel, menționată în mai multe relatări biblice, se poate vedea întinzându-se spre est și spre vest. (Ios 17:16; Ju 6:33; Os 1:5) În partea stângă, în depărtare, se remarcă dealul More, pe unul dintre versanții lui aflându-se satul Nein, ce corespunde anticului oraș Nain, unde Isus l-a înviat pe fiul unei văduve. (Ju 7:1; Lu 7:11-15) La mijlocul liniei orizontului se poate vedea muntele Ghilboa. (1Sa 31:1, 8) Având în vedere că Isus a crescut în Nazaret, este posibil ca el să fi venit pe această stâncă din fotografie, de unde a putut vedea mai multe locuri importante din istoria Israelului. (Lu 2:39, 40)

În această regiune aridă, Ioan Botezătorul și-a început serviciul, iar Isus a fost ispitit de Diavol.

Pescarii de la Marea Galileei foloseau două tipuri de plase de pescuit: una cu ochiuri fine, folosită la prinderea peștilor mici, și alta cu ochiuri largi, folosită la prinderea peștilor mai mari. Spre deosebire de năvod, pentru manevrarea căruia era nevoie de cel puțin o barcă și de un grup de pescari, plasa de pescuit putea fi mânuită de un singur pescar, care stătea într-o barcă sau în picioare pe țărm ori în apropierea țărmului, în apă. Plasa de pescuit putea măsura 6 m sau mai mult în diametru și, pe toată această circumferință, avea prinse pietre sau greutăți de plumb. Dacă era aruncată corect, plasa se întindea bine și lovea apa ca un disc plat. Mai întâi se scufunda marginea cu greutăți și, pe măsură ce plasa se lăsa la fundul apei, peștii erau prinși în interior. Pescarul putea apoi să se scufunde și să scoată peștii prinși în plasă sau putea trage cu grijă plasa la mal. Această tehnică de pescuit presupunea multă îndemânare și eforturi susținute.

Biblia face deseori referire la pești, la pescuit și la pescari în contextele în care este amintită Marea Galileei. În această mare trăiesc circa 20 de specii de pești. Dintre acestea, doar aproximativ 10 sunt căutate de pescari. Din punct de vedere comercial, ele pot fi grupate în trei categorii importante. Prima categorie sunt mrenele (la numărul 1 este prezentat Barbus longiceps), care cuprinde trei specii. Peștii din aceste specii au mustăți la colțurile gurii, de unde și numele lor semitic, biny, care înseamnă „păr”. Mrenele se hrănesc cu moluște, melci și pești mici. Mreana cu cap lung atinge 75 cm lungime și poate cântări peste 7 kg. A doua categorie, care cuprinde cinci specii, sunt peștii tilapia (la numărul 2 este prezentat Tilapia galilea). În arabă, acești pești sunt numiți musht, adică „pieptăn”, deoarece aripioara dorsală a acestora seamănă cu un pieptene. O varietate de tilapia atinge 45 cm lungime și poate cântări aproximativ 2 kg. A treia categorie sunt sardinele de Chineret (la numărul 3 este prezentat Acanthobrama terrae sanctae), care seamănă cu niște heringi mici. Încă din vechime, acest tip de pește se păstrează în saramură.