Termen provenit din cuvântul grecesc blasphēmía, al cărui sens de bază este vorbire injurioasă, defăimătoare sau jignitoare la adresa lui Dumnezeu sau a oamenilor. (Compară cu Re 16:11; Mt 27:39.) În limba română, termenul „blasfemie” se referă doar la vorbirea jignitoare la adresa lui Dumnezeu sau a lucrurilor sacre, fiind opusul vorbirii folosite în închinarea adusă lui. (Vezi VORBIRE JIGNITOARE.)

Numele Diábolos (adică „Diavol” sau „Calomniator”) dat primului dușman al lui Dumnezeu arată că acesta a fost prima persoană care s-a făcut vinovată de blasfemie. Deși s-a exprimat în mod voalat și subtil când i-a vorbit Evei, Diavolul a lăsat să se înțeleagă că Creatorul ar fi mincinos. (Ge 3:1-5) De atunci încoace, Satan este principalul instigator la blasfemie. (Ioa 8:44-49)

Biblia afirmă că înainte de Potop, în timpul lui Enos, a început să fie „chemat numele lui Iehova”. Totuși, cu mult timp înainte de această perioadă, Abel i se adresase, fără îndoială, lui Dumnezeu pe nume. Prin urmare, în timpul lui Enos, oamenii trebuie să fi chemat numele lui Iehova într-un mod nedemn și nepotrivit. (Ge 4:26; Ev 11:4) Unii erudiți susțin că numele lui Iehova era „chemat” în sensul că era folosit în mod greșit, fiind dat unor oameni sau unor obiecte folosite în idolatrie. Dacă așa au stat lucrurile, aceasta a fost o blasfemie. (Vezi ENOS.)

Fidelul Iov își făcea griji ca nu cumva, la un moment dat, copiii lui să-l fi „blestemat pe Dumnezeu în inima lor” prin gânduri păcătoase. Atunci când s-a aflat el însuși în mari necazuri, „Iov n-a păcătuit și nu i-a atribuit nimic rău lui Dumnezeu”, iar aceasta în pofida eforturilor blasfematoare ale Dușmanului de a-l determina pe Iov să-l ʻblesteme în față’ pe Dumnezeu. (Iov 1:5, 11, 20-22; 2:5-10) Intenționat sau nu, cei trei tovarăși ai lui Iov, care insinuau că acesta ar fi vorbit sau ar fi acționat în mod blasfemator, ʻl-au declarat vinovat pe Dumnezeu’ și l-au prezentat într-o lumină negativă. (Iov 15:6, 25; 32:3; 42:7, 8)

Blasfemia sub legământul Legii. Primele trei dintre Cele zece porunci, sau dintre „Cele zece cuvinte”, scot în evidență poziția unică a lui Iehova Dumnezeu de Suveran al universului și dreptul său exclusiv de a primi închinare, avertizând totodată: „Să nu folosești în mod nedemn numele lui Iehova, Dumnezeul tău, căci Iehova nu-l va lăsa nepedepsit pe cel ce folosește numele său în mod nedemn”. (Ex 34:28; 20:1-7) Cine îl blestema pe Dumnezeu sau o căpetenie era condamnat. (Ex 22:28) După primirea acestei porunci, prima blasfemie consemnată este cea rostită de fiul unei femei israelite și al unui bărbat egiptean, care, în timp ce se bătea cu un israelit, „a batjocorit Numele și l-a blestemat”. Iehova a decretat ca răufăcătorul să fie pedepsit cu moartea prin lapidare, stabilind ca aceasta să fie pedeapsa pe viitor pentru „cel ce batjocorește numele lui Iehova”, indiferent dacă era vorba de un israelit din naștere sau de un locuitor străin. (Le 24:10-16)

Nu după mult timp, marea majoritate a israeliților au dovedit lipsă de respect, murmurând împotriva lui Iehova. De aceea, ei au fost condamnați la 40 de ani de peregrinare prin pustiu, iar israeliții de la 20 de ani în sus urmau să moară acolo. (Nu 14:1-4, 11, 23, 29; De 1:27, 28, 34-39) Atitudinea lor blasfematoare a mers până într-acolo încât au ajuns să vorbească între ei despre uciderea cu pietre a slujitorilor fideli ai lui Dumnezeu. (Nu 14:10) Core, Datan și Abiram au vorbit jignitor la adresa lui Moise și Aaron, reprezentanții lui Dumnezeu. Totuși, înainte ca Dumnezeu să-i execute pe cei trei bărbați și membrii familiilor lor chiar în fața corturilor lor, Moise le-a spus celor prezenți: „Atunci veți ști că oamenii aceștia l-au disprețuit pe Iehova”, întrucât au disprețuit numirile teocratice făcute de el. (Nu 16:1-3, 30-35)

Chiar și atunci când o persoană nu vorbea împotriva lui Dumnezeu, dacă acționa contrar legilor din legământul său, se considera că l-a ʻblasfemiat pe Iehova’. În timp ce încălcarea neintenționată a legii lui Dumnezeu era tratată cu îndurare, israelitul din naștere sau locuitorul străin care încălca legea în mod intenționat trebuia omorât, deoarece l-a blasfemiat pe Iehova și i-a disprețuit cuvântul și porunca. (Nu 15:27-31; compară cu De 31:20; Ne 9:18, 26.)

Scripturile ebraice menționează și blasfemiile de care s-au făcut vinovați fiii preotului Eli (1Sa 3:12, 13) și rabșache, un oficial asirian păgân. (2Re 19:4-6, 22, 23) Deși era nevinovat, Nabot a fost acuzat de blasfemie și omorât în baza mărturiei unor martori falși. (1Re 21:10-13) Cu altă ocazie, Dumnezeu i-a condamnat pe profeții falși care le ofereau încurajare celor ce îl disprețuiau pe Iehova. (Ier 23:16, 17) Iehova a avertizat că aceia care îl batjocoreau urmau să își primească „plata în sânul lor”. (Is 65:6, 7; compară cu Ps 10:13; Is 8:20-22.) Din cauza conduitei apostate a Israelului, numele lui Iehova a ajuns să fie batjocorit printre națiuni. (Is 52:4, 5; Eze 36:20, 21)

Cu timpul, învățătura rabinică a promovat ideea greșită că în Leviticul 24:10-23 se interzice până și rostirea numelui „Iehova”, întrucât ar fi o blasfemie. Conform tradiției talmudice, judecătorii religioși care audiau mărturia depusă împotriva unui presupus blasfemator trebuiau chiar să își sfâșie veșmintele atunci când auzeau blasfemiile de care se făcea vinovat acuzatul, pentru a urma exemplul din 2 Regi 18:37; 19:1-4. (The Jewish Encyclopedia, 1976, vol. III, p. 237; compară cu Mt 26:25.)

„Blasfemia” – în Scripturile grecești. Apostolul Pavel a arătat care este sensul de bază al termenului blasphēmía, folosind în Romani 2:24 verbul grecesc corespondent blasphēméō pentru a cita din Isaia 52:5 și Ezechiel 36:20, 21, versete menționate mai sus.

Tot blasfemie este considerată și acțiunea prin care cineva își arogă lui însuși sau îi atribuie unei alte persoane ori unui obiect însușirile sau autoritatea lui Dumnezeu. (Compară cu Fa 12:21, 22.) Conducătorii religioși iudei l-au acuzat de blasfemie pe Cristos Isus, întrucât acesta a spus că păcatele unor persoane fuseseră iertate. (Mt 9:2, 3; Mr 2:5-7; Lu 5:20, 21) În plus, au încercat să-l omoare cu pietre, considerându-l un blasfemator, fiindcă se declarase Fiul lui Dumnezeu. (Ioa 10:33-36) Când Isus a vorbit în fața Sanhedrinului despre scopul lui Dumnezeu cu privire la sine și despre poziția înaltă pe care urma să o primească, marele preot și-a sfâșiat veșmintele și l-a acuzat pe Isus de blasfemie. În baza acestei acuzații, Isus a fost condamnat și declarat vrednic de moarte. (Mt 26:63-66; Mr 14:61-64) Nefiind autorizați de romani să aplice pedeapsa cu moartea, conducătorii religioși iudei au schimbat cu viclenie acuzația de blasfemie în una de sedițiune, atunci când l-au dus pe Isus în fața lui Pilat. (Ioa 18:29–19:16)

Având în vedere că Isus era Fiul și reprezentantul direct al lui Dumnezeu, cuvintele rostite împotriva lui pot fi considerate, pe bună dreptate, blasfemii. (Lu 22:65) De asemenea, întrucât spiritul sfânt sau forța activă provine de la Dumnezeu și are o strânsă legătură cu persoana lui Dumnezeu, Isus a spus că cineva se poate face vinovat și de ʻblasfemie împotriva spiritului’. Acesta este păcatul de neiertat. (Mt 12:31; Mr 3:28, 29; Lu 12:10) Biblia arată că blasfemia își are originea în inima unei persoane (Mt 15:19; Mr 7:21, 22); prin urmare, blasfemia împotriva spiritului are legătură cu starea inimii, manifestată prin intenția clară de a săvârși acest păcat. Contextul în care Isus vorbește despre păcatul de neiertat arată că o persoană ajunge să-l comită dacă se opune acțiunii spiritului lui Dumnezeu. Acest păcat nu este rezultatul slăbiciunii umane, al imperfecțiunii sau al faptului că persoana a fost indusă în eroare, ci este o împotrivire voită, deliberată. Fariseii au văzut clar acțiunea spiritului lui Dumnezeu în lucrările bune înfăptuite de Isus, însă din motive egoiste îi atribuiau această putere lui Beelzebub, adică lui Satan Diavolul, și au blasfemiat astfel spiritul sfânt al lui Dumnezeu. (Mt 12:22-32; compară cu Ev 6:4-6; 10:26, 27.)

La fel ca Isus, Ștefan a fost martirizat sub acuzația de blasfemie. (Fa 6:11-13; 7:56-58) Înainte de a fi cunoscut drept Pavel, Saul a fost un blasfemator și a încercat să îi oblige pe creștini „să-și renege credința” (lit. „să blasfemieze”). După ce el însuși a devenit un discipol, iudeii l-au contrazis pe Pavel cu blasfemii, iar în Efes unii i-au catalogat probabil învățăturile drept blasfemii la adresa zeiței Artemis. (Fa 13:45; 19:37; 26:11; 1Ti 1:13) Când Imeneu și Alexandru au fost excluși, Pavel a spus că i-a predat „lui Satan, ca să fie învățați prin disciplină să nu blasfemieze”. (1Ti 1:20; compară cu 2Ti 2:16-18.) Iacov a arătat că bogații, ca grup, aveau tendința să ʻblasfemieze numele minunat’ cu care erau numiți discipolii. (Iac 2:6, 7; compară cu Ioa 17:6; Fa 15:14.) În „zilele din urmă” aveau să fie foarte mulți blasfematori (2Ti 3:1, 2), lucru profețit și în cartea Revelația prin afirmații directe și prin simboluri. (Re 13:1-6; 16:9-11, 21; 17:3)