În 1933, Frank Rice l-a rugat pe Theodorus (Theo) Ratu, originar din Sulawesi de Nord, să-l ajute să se ocupe de depozitul de literatură din Jakarta. „Am devenit foarte interesat de nobila lucrare a Regatului și am început să predic împreună cu fratele Rice, a afirmat Theo. Mai târziu, l-am însoțit pe Bill Hunter într-o călătorie de predicare pe Java și m-am alăturat echipajului de pe Purtătorul de lumină într-o călătorie pe insula Sumatra.” Theo a fost primul indonezian care a acceptat adevărul și a făcut pionierat zeci de ani în Java, Sulawesi de Nord și Sumatra.

Anul următor, Bill Hunter i-a oferit broșura Unde sunt morții? lui Felix Tan, un student care locuia în Jakarta. Felix s-a întors la familia sa în Bandung, Java de Vest, și i-a arătat broșura fratelui său mai mic, Dodo. Amândoi au fost surprinși să afle din broșură că primul om, Adam, nu a avut un suflet nemuritor. Adam a fost un suflet (Gen. 2:7). Încântați de ceea ce au citit, Felix și Dodo au căutat prin toate anticariatele din Bandung și alte publicații Watch Tower. De asemenea, ei le-au împărtășit  membrilor familiei ce au aflat. După ce au devorat toate cărțile și broșurile pe care le-au găsit, au scris la depozitul de literatură din Jakarta. Spre surprinderea lor, au primit o vizită încurajatoare din partea lui Frank Rice, care le-a adus publicații noi.

La puțin timp după ce fratele Rice s-a întors în Jakarta, Clem și Jean Deschamp, proaspăt căsătoriți, au vizitat Bandungul 15 zile. „Fratele Deschamp ne-a întrebat pe mine și familia mea dacă am vrea să ne botezăm, a relatat Felix. Trei membri ai familiei mele – Dodo, sora mea mai mică, Josephine (Pin Nio), mama mea, Kang Nio, – și eu ne-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botez.” a După ce s-au botezat, cei patru i-au însoțit pe Clem și pe  Jean într-o campanie de predicare de nouă zile. Clem le-a arătat cum să predice folosind o fișă de mărturie care conținea un mesaj biblic simplu în trei limbi. În scurt timp, micul grup din Bandung a devenit congregație, a doua din Indonezia.

Când lucrarea de predicare a început să se extindă, clerul creștinătății nu a rămas pasiv. Clericii și susținătorii lor au scris articole în ziare atacând convingerile și lucrarea Martorilor. Articolele i-au determinat pe unii reprezentanți ai Departamentului Afacerilor Religioase să-l cheme pe Frank Rice pentru a-l interoga. Mulțumiți de răspunsurile sale, reprezentanții au permis ca lucrarea să se desfășoare în continuare în mod liber. b

La începutul anilor ’30 ai secolului trecut, majoritatea oficialilor din administrația colonială au ignorat sau au tolerat lucrarea de predicare. Dar, când Germania nazistă a dobândit mai multă putere în Europa, unii birocrați, îndeosebi cei care erau catolici înflăcărați, și-au schimbat poziția față de Martorii lui Iehova. „Un inspector vamal catolic a confiscat un transport de cărți pe motiv că acestea conțineau remarci negative despre nazism, a relatat Clem Deschamp. Când am mers la Biroul vamal ca să depun o plângere, inspectorul respectiv era în concediu. Suplinitorul său, un om prietenos, care nu era catolic, a eliberat imediat transportul de cărți, spunând: «Luați tot ce puteți cât timp este plecat titularul postului!».”

Jean Deschamp a spus: „Cu altă ocazie, unii oficiali au insistat ca două imagini din cartea Dușmanii să fie cenzurate. Nu erau de acord cu caricaturile reprezentând un  șarpe (Satan) și o prostituată beată (religia falsă). Pe capul amândurora era mitra papală. c Dar noi eram hotărâți să distribuim cartea. Prin urmare, trei dintre noi am stat pe chei în căldura dogoritoare căutând în miile de cărți imaginile cu mitra papală ca să le scoatem”.

În timp ce Europa se îndrepta spre război, publicațiile noastre continuau să demaște ipocrizia creștinătății și implicarea ei în politică. Drept urmare, clerul a exercitat mai multe presiuni asupra autorităților pentru a ne restricționa lucrarea, iar câteva dintre publicațiile noastre au fost interzise.

Cu toate acestea, frații erau hotărâți să continue lucrarea și s-au folosit de o presă primită din Australia (Fap. 4:20). Descriind una dintre strategiile lor, Jean Deschamp a relatat: „De fiecare dată când tipăream o broșură sau o  revistă nouă, trebuia să trimitem un exemplar autorităților pentru aprobare. Tipăream și distribuiam congregațiilor publicația la începutul săptămânii. Apoi, la sfârșitul ei, duceam un exemplar la biroul procurorului general. Când publicația nu era aprobată, dădeam din cap cu tristețe și apoi ne întorceam în grabă la tipografie ca să tipărim următoarea publicație”.

Frații și surorile care distribuiau publicații interzise încercau să scape din mâna poliției. De pildă, în timp ce predica în Kediri, Java de Est, Charles Harris a bătut fără să-și dea seama la ușa inspectorului de la poliția locală.

„V-am căutat toată ziua, a spus inspectorul. Așteptați să-mi aduc lista cu publicațiile voastre interzise.”

Charles a povestit: „În timp ce inspectorul a căutat lista prin casă, eu am îndesat publicațiile interzise în buzunarele ascunse ale hainei mele. Când s-a întors, i-am dat 15 broșuri care nu erau interzise. Mi le-a plătit fără tragere de inimă, iar eu am distribuit publicațiile interzise mai departe pe aceeași stradă”.

Când al Doilea Război Mondial a cuprins întreaga Europă, nu s-au mai făcut transporturi de literatură din Olanda în Indonezia. Însă frații au prevăzut aceste timpuri grele și au luat măsuri ca revistele să fie tipărite în Jakarta de o tipografie. Primul număr al revistei Mângâiere (în prezent, Treziți-vă!) în indoneziană a apărut în ianuarie 1939, iar Turnul de veghe în indoneziană a apărut la scurt timp după aceea. Frații au cumpărat apoi o mică presă și au început să tipărească ei înșiși revistele. În 1940 au primit din Australia o presă plană mai mare cu care au tipărit broșuri și reviste în indoneziană și în olandeză, suportând ei costurile.

 În cele din urmă, la 28 iulie 1941, autoritățile au interzis toate publicațiile Societății Watch Tower. Jean Deschamp a povestit: „Într-o dimineață scriam la mașină în birou când, deodată, ușile s-au deschis larg și au intrat trei ofițeri de poliție împreună cu un superior olandez care avea toate însemnele funcției sale: medalii, mănuși albe, sabie de paradă și pălărie cu pene. Nu am fost surprinși. Cu trei zile în urmă am primit informații din interior că publicațiile noastre urmau să fie interzise în scurt timp. Plin de sine, superiorul a citit o proclamație lungă și apoi a cerut să fie condus la tipografie pentru a sigila presa. Dar soțul meu i-a spus că au venit prea târziu. Presa fusese deja vândută cu o zi înainte”.

Biblia însă nu a fost interzisă. Prin urmare, frații au continuat să predice din casă în casă, folosind doar Biblia. De asemenea, conduceau studii biblice. Dar, întrucât războiul era iminent în Asia, pionierilor străini li s-a spus să se întoarcă în Australia.