Istoria biblică consemnează diferite situații în care israeliții au fost duși în captivitate. (Nu 21:29; 2Cr 29:9; Is 46:2; Eze 30:17, 18; Da 11:33; Na 3:10; Re 13:10; vezi CAPTIV) Totuși, în general, termenul „captivitate” se referă la exilarea în masă a evreilor din Țara Promisă pe parcursul secolelor al VIII-lea și al VII-lea î.e.n. de către puterile mondiale Asiria și Babilon. Cu același sens mai sunt folosiți și termenii „Exilul” sau „deportarea”. (Ezr 3:8; 6:21; Mt 1:17; vezi EXIL)

 Ieremia, Ezechiel și alți profeți au transmis avertismente cu privire la această mare nenorocire prin declarații precum: „Cine trebuie să meargă în captivitate va merge în captivitate!”, „Iar tu, Pașhur, și toți cei ce locuiesc în casa ta veți merge în captivitate. Te vei duce în Babilon . . .” , „Mesajul acesta este pentru căpetenia din Ierusalim și pentru întreaga casă a lui Israel . . . «Se vor duce în exil, în captivitate»”. (Ier 15:2; 20:6; Eze 12:10, 11) Mai târziu, referindu-se la întoarcerea din captivitatea babiloniană, Neemia (7:6) relatează: „Iată-i pe locuitorii provinciei care au ieșit din captivitate, dintre exilații pe care Nebucadnețar, regele Babilonului, îi exilase și care mai târziu s-au întors la Ierusalim și în Iuda”. (Vezi și Ezr 2:1; 3:8; 8:35; Ne 1:2, 3; 8:17.)

 Din câte se pare, Asiria a fost prima putere mondială care a introdus politica de strămutare a întregii populații din orașele cucerite și de colonizare a acelor teritorii cu prizonieri aduși din alte părți ale imperiului. Totuși, Asiria nu a aplicat această politică de deportare doar în cazul evreilor. Când Damascul, capitala Siriei, a fost zdrobit de către această a doua putere mondială, locuitorii acestuia au fost exilați în Chir, așa cum prezisese profetul Amos. (2Re 16:8, 9; Am 1:5) Această politică a avut un dublu efect: pe de o parte, îi descuraja pe cei puțini rămași să recurgă la acțiuni subversive, iar, pe de altă parte, națiunile vecine, care se aflaseră în relații amicale cu cei luați captivi, erau mai puțin înclinate să ofere ajutor și sprijin noilor locuitori străini.

 Abandonarea închinării adevărate adusă lui Iehova în favoarea închinării la dumnezei falși a fost principala cauză pentru care au fost duși în captivitate atât locuitorii regatului de nord al celor zece triburi ale lui Israel, cât și locuitorii regatului sudic al celor două triburi ale lui Iuda. (De 28:15, 62-68; 2Re 17:7-18; 21:10-15) Iehova a avertizat Israelul și Iuda de nenumărate ori prin profeții săi, însă fără niciun rezultat. (2Re 17:13) Niciunul dintre regii regatului celor zece triburi ale lui Israel nu a curățat vreodată în mod complet țara de închinarea falsă introdusă de către Ieroboam, primul rege al regatului de nord. „Sora” acestuia, regatul de sud al lui Iuda, nu a ținut cont de avertismentele directe ale lui Iehova și nici nu a învățat din exemplul Israelului care fusese deja dus în captivitate. (Ier 3:6-10) În cele din urmă, locuitorii ambelor regate au fost duși în exil, în cazul fiecărei națiuni procesul de deportare desfășurându-se în mai multe etape.

 Începutul exilului. În timpul domniei regelui israelit Pecah în Samaria (cca 778-759 î.e.n.), regele asirian Pul (Tiglat-Pileser al III-lea) a invadat Israelul, a cucerit un vast teritoriu în partea de nord și i-a dus pe locuitori în exil în părțile de est ale imperiului. (2Re 15:29) Același rege a cucerit și teritoriul de la est de Iordan și de acolo „i-a dus în exil pe rubeniți, pe gadiți și jumătate din tribul lui Manase. El i-a dus la Halah, Habor, Hara și la râul Gozan, unde sunt și în ziua de azi”. (1Cr 5:26)

 În 742 î.e.n., armata asiriană condusă de Salmanasar al V-lea a pornit asediul împotriva Samariei. (2Re 18:9, 10) În 740 î.e.n, când orașul a fost în cele din urmă cucerit, regatul celor zece triburi a încetat să existe, iar locuitorii Samariei au fost duși în exil „în Halah și în Habor, lângă râul Gozan, și în orașele mezilor”. După cum arată Scripturile, acest lucru s-a întâmplat deoarece ei „n-au ascultat de glasul lui Iehova, Dumnezeul lor, ci au încălcat legământul lui, tot ce poruncise Moise, slujitorul lui Iehova. Ei nici n-au ascultat, nici n-au respectat”. (2Re 18:11, 12; 17:6; vezi SARGON)

 Astfel, Samaria a fost colonizată cu captivi aduși din toate colțurile imperiului. „Apoi regele Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat și din Sefarvaim și i-a pus să locuiască în orașele Samariei, în locul israeliților. Ei au luat în stăpânire Samaria și au locuit în orașele ei.” (2Re 17:24) Acești locuitori străini au adus cu ei propria lor religie păgână, iar „fiecare națiune și-a făcut propriul dumnezeu”. Întrucât nu au arătat în niciun fel considerație sau respect față de Iehova, el „a trimis în mijlocul lor lei, iar aceștia i-au omorât pe unii dintre ei”. Atunci, regele Asiriei l-a adus înapoi pe unul dintre preoții israeliți care „a început să-i învețe cum să se teamă de Iehova”. Mai târziu, potrivit relatării, „ei se temeau de Iehova, dar se închinau la dumnezeii lor, potrivit religiei națiunilor din care fuseseră deportați”. (2Re 17:25-33)

 În secolele care au urmat după căderea regatului de nord, au avut loc și alte deportări semnificative. Înainte ca Sanherib să sufere o înfrângere umilitoare din partea lui Dumnezeu în 732 î.e.n., el atacase mai multe orașe din Iuda. În analele sale, Sanherib a pretins că luase 200 150 de prizonieri din orașele și cetățile din Iuda, însă, având în vedere tonul folosit în aceste anale, această cifră este probabil o exagerare. (2Re 18:13) Atât Esar-Hadon, succesorul lui Sanherib, cât și următorul rege asirian, Asnappar (Assurbanipal), au luat și ei captivi și i-au deportat în zone îndepărtate ale imperiului. (Ezr 4:2, 10)

 În 628 î.e.n., faraonul egiptean Neco l-a pus în lanțuri pe fiul lui Iosia, Ioahaz, din regatul de sud, și l-a dus captiv în Egipt. (2Cr 36:1-5) Însă au trecut mai bine de zece ani până când primii captivi din Ierusalim au fost duși în exil în Babilon, în anul 617 î.e.n. Nebucadnețar a atacat acest oraș rebel și i-a deportat pe cei mai de seamă locuitori, inclusiv pe regele Ioiachin și pe mama acestuia, pe Ezechiel, Daniel, Hanania, Mișael și Azaria, „pe toți prinții, pe toți războinicii viteji, precum și pe toți meșteșugarii și fierarii – a dus 10 000 de oameni în exil. N-au mai rămas decât oamenii săraci din popor . . . I-a luat din Ierusalim . . . pe demnitarii de la curtea lui și pe oamenii de seamă ai țării și i-a dus în exil în Babilon. De asemenea, regele Babilonului i-a dus în exil în Babilon pe toți războinicii, 7 000 la număr, precum și 1 000 de meșteșugari și de fierari, toți bărbați viteji, instruiți pentru război”. El a luat și o mare parte din tezaurul de la templu. (2Re 24:12-16; Es 2:6; Eze 1:1-3; Da 1:2, 6) În locul lui Ioiachin a fost lăsat să domnească ca rege vasal Zedechia, unchiul său. În Ierusalim au mai rămas și alte persoane de seamă, inclusiv profetul Ieremia. Având în vedere numărul mare de captivi menționați în 2 Regi 24:14, cei 3 023 de iudei menționați în Ieremia 52:28 se referă, aparent, la cei care aveau un anumit rang sau la cei care erau capi de familie – soțiile și copiii lor, în număr de câteva mii, nefiind incluși aici.

 În cele din urmă, după un asediu de 18 luni, în 607 î.e.n., Ierusalimul a fost cucerit de Nebucadnețar. (2Re 25:1-4) De data aceasta au fost deportați cei mai mulți dintre locuitorii orașului. Unora dintre cei mai săraci din popor li s-a permis să rămână „ca să lucreze viile și să facă o muncă obligatorie ca agricultori”, avându-l pe Ghedalia ca guvernator, la Mițpa. (Ier 52:16; 40:7-10; 2Re 25:22) Însă Nebuzaradan, comandantul gărzilor babiloniene, i-a luat captivi „pe unii dintre cei de condiție umilă și pe toți cei care fuseseră lăsați în oraș. Și i-a dus și pe dezertorii care trecuseră de partea regelui Babilonului și restul meșterilor iscusiți”. Întrucât un număr mare de locuitori ai Ierusalimului își pierduseră viața din cauza foametei, a bolilor, a incendiilor sau a războiului, expresia „cei care fuseseră lăsați în oraș” se referă, după câte se pare, la acei locuitori care mai erau în viață la acea dată. (Ier 52:15; 2Re 25:11) Fiii lui Zedechia, prinții lui Iuda, demnitarii de la curte, anumiți preoți și mulți alți cetățeni proeminenți au fost uciși din ordinul regelui Babilonului. (2Re 25:7, 18-21; Ier 52:10, 24-27) Aceasta ar explica de ce, potrivit Bibliei, numărul celor duși în captivitate a fost de doar 832 de persoane. Se pare că doar capii de familie sunt incluși în acest număr, nu și soțiile și copiii lor. (Ier 52:29)

 Aproximativ două luni mai târziu, după asasinarea lui Ghedalia, evreii lăsați în Iuda au fugit în Egipt luându-i cu ei pe Ieremia și pe Baruc. (2Re 25:8-12, 25, 26; Ier 43:5-7) De asemenea, este posibil ca unii dintre acești iudei să fi fugit și la alte națiuni din împrejurimi. Probabil că din aceste națiuni au provenit cei 745 de capi de familie duși în exil cinci ani mai târziu când Nebucadnețar, „bâta” simbolică a lui Iehova, a nimicit națiunile de la granița cu Iuda. (Ier 51:20; 52:30) Josephus afirmă că, la cinci ani după căderea Ierusalimului, Nebucadnețar a invadat Amonul și Moabul, după care a coborât în Egipt pentru a se răzbuna. (Antichități iudaice, X, IX, 7)

 Situația Ierusalimului a fost diferită de cea a altor orașe cucerite, cum ar fi Samaria, care a fost repopulată cu captivi aduși din alte părți ale Imperiului Asirian. Spre deosebire de politica pe care babilonienii o aplicau de obicei în cazul orașelor capturate, Ierusalimul și împrejurimile sale au fost complet pustiite, exact așa cum profețise Iehova. Unii critici ai Bibliei au pus la îndoială relatarea biblică potrivit căreia regatul lui Iuda, odinioară prosper, a devenit brusc „un loc pustiu, fără niciun locuitor”, însă nu există nicio dovadă istorică, niciun document datând din acea perioadă, care să demonstreze contrariul. (Ier 9:11; 32:43) Conform arheologului G. Ernest Wright, cercetările au scos la iveală faptul că, unul câte unul, orașele din Iuda au încetat să mai fie locuite în acea perioadă, multe dintre acestea rămânând pustii pentru totdeauna, ceea ce constituie o dovadă a modului violent în care a fost cucerit regatul lui Iuda. (Biblical Archaeology, 1962) De asemenea, William F. Albright a afirmat: „Nu se cunoaște nici măcar un singur oraș din Iuda care să fi continuat să fie locuit în perioada exilului”. (The Archaeology of Palestine, 1971, p. 142)

 Viața în exil. Captivitatea era privită în general ca o perioadă de opresiune și sclavie. Iehova a spus că, în loc să arate îndurare față de Israel, Babilonul avea să pună „un jug greu chiar și asupra bătrânilor”. (Is 47:5, 6) Fără îndoială, la fel ca în cazul altor captivi, evreii trebuiau să plătească anumite impozite și taxe în funcție de ceea ce produceau sau câștigau. De asemenea, însuși faptul că marele templu al lui Iehova din Ierusalim fusese jefuit și distrus, preoții fuseseră uciși sau duși în exil, iar cei ce obișnuiau să se închine acolo fuseseră deportați și obligați să slujească unei puteri străine, erau dovezi ale oprimării lor.

 Cu toate acestea, exilul într-o țară străină nu era la fel de rău ca sclavia crudă și permanentă sau ca execuția practicată cu sadism de către cuceritorii asirieni și babilonieni. (Is 14:4-6; Ier 50:17) Se pare că evreii exilați puteau, într-o oarecare măsură, să se deplaseze liber în țară și să-și administreze singuri propriile afaceri. (Ezr 8:1, 16, 17; Eze 1:1; 14:1; 20:1) Iată ce a spus Iehova „întregului popor exilat, pe care l-a dus în exil din Ierusalim în Babilon: «Construiți case și locuiți în ele. Faceți-vă grădini și mâncați-le rodul. Luați-vă soții și să aveți fii și fiice. Luați-le soții fiilor voștri și dați-le pe fiicele voastre în căsătorie, pentru ca și ele să aibă fii și fiice. Deveniți numeroși acolo și nu vă împuținați. Căutați pacea orașului în care v-am dus în exil și rugați-vă lui Iehova pentru el, fiindcă pacea lui va fi și pacea voastră»”. (Ier 29:4-7) Unii dintre ei au învățat diverse meserii care le-au fost utile după exil. (Ne 3:8, 31, 32) În plus, au devenit foarte pricepuți în domenii precum afacerile și comerțul, multe nume evreiești regăsindu-se în registrele comerciale babiloniene ale vremii. În urma acestor relații comerciale și a contactului cu neevreii, limba ebraică a început să reflecte influența limbii aramaice.

 Perioada de captivitate, care pentru unii a durat 80 de ani, a afectat inevitabil închinarea pe care evreii, ca și comunitate, o aduceau singurului Dumnezeu adevărat, Iehova. Fără templu, fără altar și fără o preoție organizată, oferirea de ofrande zilnice nu era posibilă. Cu toate acestea, practicarea circumciziei, abținerea de la alimente necurate, respectarea sabatului și rugăciunea erau lucruri pe care cei fideli le puteau face în pofida disprețului și a ridiculizării celorlalți. Cât timp a fost captiv, Daniel i-a slujit neîncetat Dumnezeului său, lucru bine cunoscut de regele Darius și de alți demnitari de la curte. Chiar și atunci când s-a emis interdicția de a adresa cereri oricui altcuiva în afară de rege, sub amenințarea pedepsei cu moartea în cazul nerespectării acestei dispoziții legale, „de trei ori pe zi, el [Daniel] îngenunchea, se ruga și îi aducea laude Dumnezeului său, așa cum obișnuia să facă înainte”. (Da 6:4-23) Credința de care au dat dovadă, deși nu se puteau închina lui Dumnezeu în mod deplin, i-a ajutat pe acești exilați să nu-și piardă identitatea religioasă și culturală. De asemenea, le-a fost de folos și contrastul pe care l-au putut observa între simplitatea închinării pure la Iehova și materialismul idolatru și ostentativ al Babilonului. Fără îndoială, ei au fost susținuți și de profeții lui Iehova, Ezechiel și Daniel. (Eze 8:1; Da 1:6; 10:1, 2)

 Pe măsură ce evreii exilați pe teritoriile Mediei, Persiei și Babilonului au început să se întrunească în sinagogi, nevoia de copii ale Scripturilor în rândul acestor comunități a crescut. Ezra era cunoscut ca „un copist care cunoștea bine Legea lui Moise”, indicând faptul că din Iuda fuseseră aduse copii ale Legii lui Iehova, care, la rândul lor, au fost reproduse în mai multe exemplare. (Ezr 7:6) Fără îndoială, aceste suluri valoroase ale generațiilor trecute includeau cartea Psalmilor, Psalmul 137 și, posibil, Psalmul 126, fiind după câte se pare compuși pe parcursul captivității sau la scurt timp după încheierea acesteia. Psalmii 113–118, numiți și Psalmii Hallel, se intonau cu ocazia celebrării Paștelui odată cu întoarcerea rămășiței din Babilon.

 Întoarcerea evreilor în Ierusalim și formarea diasporei. Având în vedere politica babilonienilor de a nu-și elibera niciodată prizonierii, evreii captivi nu aveau nicio speranță de a se întoarce acasă. Egiptul, la care Israelul apelase în trecut, nu dispunea de putere militară pentru a-i veni în ajutor. Israelul nu se putea îndrepta pentru ajutor nici către alte națiuni, unele dintre acestea fiindu-le chiar ostile evreilor. Prin urmare, profețiile de restabilire din partea lui Iehova constituiau singura bază pentru speranță. Cu secole înainte, Moise și Solomon vorbiseră despre restabilirea care avea să urmeze captivității. (De 30:1-5; 1Re 8:46-53) Și alți profeți i-au asigurat pe evreii luați captivi că aveau să fie eliberați din exil. (Ier 30:10; 46:27; Eze 39:25-27; Am 9:13-15; Țe 2:7; 3:20) În ultimele 18 capitole ale profeției sale (49-66), Isaia a dezvoltat într-un mod impresionant acest subiect al restabilirii. A fost evident însă că profeții falși s-au înșelat prezicând o eliberare timpurie, iar toți cei care și-au pus încrederea în ei au fost profund dezamăgiți. (Ier 28:1-17)

 Durata exactă a perioadei de captivitate a fost profețită de către Ieremia care a prezis că Ierusalimul și Iuda urmau să fie pustiite timp de 70 de ani. După încheierea acestei perioade, evreii exilați aveau să se întoarcă în țara lor. (Ier 25:11, 12; 29:10-14; 30:3, 18) Cu privire la această profeție, în primul an de domnie al lui Darius, medul, Daniel a înțeles din cărți „numărul anilor în care Ierusalimul avea să fie lăsat pustiu, potrivit cuvântului pe care Iehova i-l spusese profetului Ieremia, și anume 70 de ani”. (Da 9:1, 2)

Câți exilați s-au întors în Ierusalim din Babilon în 537 î.e.n.?

 La începutul anului 537 î.e.n., regele persan Cirus al II-lea a emis un decret care le permitea captivilor să se întoarcă în Ierusalim și să reconstruiască templul. (2Cr 36:20, 21; Ezr 1:1-4) Pregătirile de plecare au început de îndată. După o călătorie de aproximativ patru luni, sub conducerea guvernatorului Zorobabel și a marelui preot Ieșua, 42 360 de exilați, împreună cu 7 537 de sclavi și cântăreți, s-au întors în țara lor. Ezra și Neemia oferă în cărțile lor cifre diferite privind numărul de exilați reîntorși din fiecare familie sau casă, însă numărul total de exilați reîntorși este același conform ambelor relatări. (Vezi NEEMIA, CARTEA BIBLICĂ.) În luna a șaptea, toamna, ei se stabiliseră deja în orașele lor. (Ezr 1:5–3:1) Datorită intervenției divine, linia regală a lui David care conducea la Cristos fusese păstrată prin Ioiachin (Ieconia) și Zorobabel. Nici descendența marilor preoți levitici nu a fost întreruptă, ci a continuat prin Iehoțadac și fiul acestuia, Ieșua. (Mt 1:11-16; 1Cr 6:15; Ezr 3:2, 8)

 Mai târziu, în Palestina s-au întors și alți captivi. În 468 î.e.n., când Ezra s-a întors din Babilon, el a fost însoțit de peste 1 750 de persoane, număr care îi includea, după câte se pare, doar pe bărbați. (Ezr 7:1–8:32) Câțiva ani mai târziu, Neemia a făcut cel puțin două călătorii din Babilon la Ierusalim, însă numărul evreilor care s-au întors cu el nu este precizat. (Ne 2:5, 6, 11; 13:6, 7)

 Captivitatea a marcat sfârșitul perioadei în care regatul lui Iuda și regatul Israelului au fost divizate. Când i-au deportat pe exilați, cuceritorii nu au ținut cont de tribul din care aceștia făceau parte. Iehova a spus că „fiii lui Israel împreună cu fiii lui Iuda sunt asupriți”. (Ier 50:33, NW) În 537 î.e.n., când primul grup de exilați s-a întors la Ierusalim, acesta era alcătuit din evrei din toate triburile. Mai târziu, odată cu încheierea lucrărilor de reconstruire a templului, au fost sacrificați 12 țapi „după numărul triburilor Israelului”. (Ezr 6:16, 17) Această reunificare a poporului fusese menționată în profeții. De exemplu, Iehova promisese: „Voi aduce Israelul înapoi”. (Ier 50:19) În plus, Iehova a spus: „Îi voi aduce înapoi pe captivii lui Iuda și pe captivii Israelului și îi voi zidi așa cum am făcut la început”. (Ier 33:7) Ilustrarea lui Ezechiel despre cele două bețe care aveau să devină unul singur (37:15-28) indica faptul că cele două regate aveau să devină din nou o singură națiune. Isaia a prezis că Isus Cristos urma să fie o piatră de poticnire „pentru ambele case ale lui Israel”. Aceasta nu însemna însă că Isus sau cei 12 pe care el i-a trimis în cel de-al treilea tur de predicare în Galilea ar fi trebuit să călătorească până în zonele îndepărtate ale Mediei pentru a le predica descendenților exilaților din regatul de nord al Israelului. (Is 8:14; Mt 10:5, 6; 1Pe 2:8) Profetesa Ana, care se afla în Ierusalim când s-a născut Isus, era din tribul lui Așer, trib care făcuse odată parte din regatul de nord. (Lu 2:36)

 Nu toți evreii s-au întors la Ierusalim cu Zorobabel, ci „numai o rămășiță”. (Is 10:21, 22) Dintre cei care s-au întors, doar câțiva văzuseră templul inițial. Mulți erau prea bătrâni pentru a se aventura într-o călătorie atât de grea. Alții au ales să rămână în Babilon, chiar dacă sănătatea le permitea să facă această călătorie. Fără îndoială, mulți deveniseră prosperi din punct de vedere material și de aceea au preferat să locuiască în continuare acolo. Având în fața lor un viitor nesigur, ei ar fi fost dispuși să pornească în această călătorie atât de riscantă doar dacă reconstruirea templului lui Iehova ar fi fost cel mai important lucru din viața lor. Și mai erau desigur și cei care deveniseră apostați și nu aveau nicio motivație de a se întoarce.

 Prin urmare, o parte dintre evrei au rămas dispersați ajungând să fie cunoscuți sub numele de Diasporá, sau „Dispersia”. În secolul al V-lea î.e.n., în toate cele 127 de provincii ale Imperiului Persan existau, din câte se pare, comunități evreiești. (Es 1:1; 3:8) Mai mult decât atât, unii descendenți ai evreilor exilați au ajuns chiar să ocupe funcții înalte la curtea regelui; de exemplu, Mardoheu și Estera în timpul domniei regelui persan Ahașveroș (Xerxes I), precum și Neemia care era paharnic al regelui Artaxerxes Longimanus. (Es 9:29-31; 10:2, 3; Ne 1:11) Potrivit lui Ezra, care a compilat cartea Cronicile, mulți evrei dispersați în diverse orașe din Răsărit au rămas acolo „și în ziua de azi” (cca 460 î.e.n.). (1Cr 5:26) Odată cu ascensiunea Imperiului Grec, Alexandru cel Mare i-a dus pe evrei în orașul Alexandria, pe care l-a întemeiat în Egipt, unde au învățat să vorbească limba greacă. Aici, în secolul al III-lea î.e.n., s-a început traducerea Scripturilor ebraice în limba greacă, traducere cunoscută mai târziu ca Septuaginta. Ulterior, din cauza războaielor siriano-egiptene, mulți evrei au ajuns în Asia Mică și în Egipt. Când Pompei a cucerit Ierusalimul în 63 î.e.n., i-a dus pe evrei ca sclavi în Roma.

 Numărul mare de comunități evreiești de pe întreg teritoriul Imperiului Roman a fost un factor ce a contribuit la răspândirea rapidă a creștinismului. Isus Cristos a predicat doar pe teritoriul Israelului, însă el le-a poruncit continuatorilor săi să meargă și să-și extindă serviciul „până în cea mai îndepărtată parte a pământului”. (Fa 1:8) În anul 33 e.n., evreii din diferite părți ale Imperiului Roman prezenți la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Penticostei, i-au auzit pe creștinii născuți de spirit predicând despre Isus în limbile locuitorilor veniți din Parția, Media, Elam, Mesopotamia, Capadocia, Pont, provincia Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, Libia, Creta, Arabia și Roma. Mii de pelerini s-au întors în țara lor având această nouă credință. (Fa 2:1-11) În majoritatea orașelor pe care le-a vizitat, Pavel a găsit sinagogi unde le-a putut predica cu ușurință evreilor din diaspora. În Listra, Pavel l-a întâlnit pe Timotei a cărui mamă era iudeică. Când Pavel a ajuns la Corint în jurul anului 50 e.n., Aquila și Priscila veniseră din Roma de puțin timp. (Fa 13:14; 14:1; 16:1; 17:1, 2; 18:1, 2, 7; 19:8) Întrucât în Babilon și în împrejurimile acestuia locuiau foarte mulți evrei, Petru a fost gata să meargă până acolo pentru a le predica și celor „circumciși”. (Ga 2:8; 1Pe 5:13) Mult timp după ce Ierusalimul a fost distrus în 70 e.n., această comunitate evreiască din jurul Babilonului a rămas cel mai important centru al iudaismului.