Faptele apostolilor: Titlul grecesc Práxeis Apostólon apare în unele manuscrise datând din secolul al II-lea e.n., însă nu există dovezi că această carte a avut inițial un titlu. Cartea este o continuare a evangheliei scrise de Luca. (Vezi nota de studiu de la Fa 1:1.) Ea nu se concentrează asupra activității tuturor apostolilor, ci asupra activității lui Petru și a lui Pavel. Cartea prezintă o dare de seamă detaliată și demnă de încredere referitoare la începuturile impresionante ale congregației creștine și la extinderea ei rapidă în rândul evreilor, al samaritenilor și, în cele din urmă, al națiunilor. (Vezi nota de studiu de la Mt 16:19.) Totodată, cartea prezintă contextul istoric în care au fost redactate scrisorile de inspirație divină din Scripturile grecești creștine.

În prima relatare: Aici Luca se referă la evanghelia sa, în care vorbește despre viața lui Isus, concentrându-se asupra ‘tuturor lucrurilor pe care Isus le-a făcut și le-a predat’. În cartea Faptele, el continuă relatarea din evanghelie și consemnează cuvintele și acțiunile discipolilor lui Isus. Cele două relatări se aseamănă ca stil și exprimare și îi sunt adresate lui Teofil. Nu se menționează în mod explicit dacă Teofil a fost un discipol al lui Cristos. (Vezi nota de studiu de la Lu 1:3.) Luca începe cartea Faptele făcând un rezumat al multora dintre evenimentele consemnate la sfârșitul evangheliei sale, ceea ce demonstrează că relatarea din Faptele este o continuare a primei relatări. Însă în acest rezumat, Luca se exprimă puțin diferit și oferă detalii suplimentare. (Compară Lu 24:49 cu Fa 1:1-12.)

Teofil: Atât Evanghelia după Luca, cât și Faptele apostolilor sunt adresate acestui bărbat. În Lu 1:3, numele lui este precedat de apelativul „preadistinsule”. (Pentru mai multe informații cu privire la folosirea acestui termen și la Teofil, vezi nota de studiu de la Lu 1:3.)

Regatul lui Dumnezeu: Tema principală a Bibliei, Regatul lui Iehova, este și laitmotivul cărții Faptele. (Fa 8:12; 14:22; 19:8; 20:25; 28:31) Cartea evidențiază faptul că apostolii au depus „o mărturie temeinică” despre Regat, înfăptuindu-și pe deplin serviciul. (Fa 2:40; 5:42; 8:25; 10:42; 20:21, 24; 23:11; 26:22; 28:23)

timpurile sau perioadele: În acest context, timpul este privit din două perspective. Pluralul cuvântului grecesc khrónos, tradus timpuri, se poate referi la un interval de timp nespecificat, lung sau scurt. Redat uneori prin „timp fixat” sau „timpuri fixate”, cuvântul grecesc kairós (aici forma de plural fiind tradusă prin perioade) este folosit deseori cu referire la perioade din viitor incluse în scopul sau în orarul lui Dumnezeu, în special cele asociate cu prezența lui Cristos și cu Regatul său. (Fa 3:19; 1Te 5:1; vezi notele de studiu de la Mr 1:15; Lu 21:24)

sub autoritatea sa: Această expresie arată că Iehova și-a rezervat dreptul de a stabili „timpurile sau perioadele” pentru împlinirea scopurilor sale. El este Marele Stăpân al Timpului. Înainte să moară, Isus a spus că nimeni nu știa „ziua sau ora” când avea să vină sfârșitul, nici măcar Fiul, „ci numai Tatăl”. (Mt 24:36; Mr 13:32)

spiritul sfânt: Sau „forța activă sfântă”. În cartea Faptele, expresia „spiritul sfânt” apare de 41 de ori, iar cuvântul „spirit” (în greacă, pneúma), cu referire la spiritul sfânt al lui Dumnezeu, mai apare de cel puțin 15 ori. (Pentru exemplificare, vezi Fa 2:4, 17, 18; 5:9; 11:28; 21:4; vezi și Glosarul, „Spirit”.) Așadar, această carte biblică evidențiază în repetate rânduri că, fără ajutorul forței active a lui Dumnezeu, continuatorii lui Isus nu ar fi putut efectua lucrarea de predicare și de predare la nivel internațional. (Compară cu nota de studiu de la Mr 1:12.)

îmi veți fi martori: Fiind evrei fideli, primii discipoli ai lui Isus erau deja martori ai lui Iehova și declarau că Iehova este singurul Dumnezeu adevărat. (Is 43:10-12; 44:8) Acum însă discipolii trebuiau să fie nu numai martori ai lui Iehova, ci și ai lui Isus. Ei trebuiau să facă cunoscut rolul esențial al lui Isus în sfințirea numelui lui Iehova prin intermediul Regatului mesianic, care constituia un element nou în scopul lui Iehova. Cu excepția Evangheliei după Ioan, cartea Faptele folosește, mai mult decât oricare altă carte biblică, cuvintele grecești redate prin „martor” (mártys), „a depune mărturie” (martyréō), „a depune mărturie temeinică” (diamartýromai), precum și termeni înrudiți cu acestea. (Vezi nota de studiu de la Ioa 1:7.) Calitatea de martor și depunerea unei mărturii temeinice despre scopurile lui Dumnezeu – inclusiv despre Regatul său și despre rolul esențial al lui Isus – sunt două noțiuni care străbat ca un fir roșu cartea Faptele. (Fa 2:32, 40; 3:15; 4:33; 5:32; 8:25; 10:39; 13:31; 18:5; 20:21, 24; 22:20; 23:11; 26:16; 28:23) Unii creștini din secolul I au depus mărturie despre viața, moartea și învierea lui Isus, confirmându-le astfel veridicitatea, în calitate de martori oculari. (Fa 1:21, 22; 10:40, 41) Cei care au manifestat însă mai târziu credință în Isus au depus și ei mărturie pretutindeni despre importanța vieții, morții și învierii sale. (Fa 22:15; vezi nota de studiu de la Ioa 18:37)

până în cea mai îndepărtată parte a pământului: Sau „până la marginile pământului”. Aceeași expresie grecească apare în Fa 13:47, care citează profeția din Is 49:6, unde și Septuaginta folosește o redare identică. Afirmația lui Isus din Fa 1:8 face referire, din câte se pare, la profeția lui Isaia, conform căreia slujitorul lui Iehova avea să fie o „lumină a națiunilor”, astfel încât salvarea să ajungă „până la marginile pământului”. Aceasta se armonizează cu afirmația anterioară a lui Isus, potrivit căreia continuatorii săi aveau să facă „lucrări mai mari” decât el. (Vezi nota de studiu de la Ioa 14:12.) Cuvintele din acest verset concordă, de asemenea, cu ceea ce a spus Isus referitor la extinderea la nivel mondial a lucrării de predicare. (Vezi notele de studiu de la Mt 24:14; 26:13; 28:19.)

bărbați în veșminte albe: Aici se face referire la îngeri. (Compară cu Lu 24:4, 23.) În cartea Faptele, termenul „înger” (în greacă, ággelos) apare de 21 de ori, prima ocurență fiind în Fa 5:19.

cer: Termenul grecesc ouranós, care apare de trei ori în acest verset, se poate referi fie la cerurile fizice, fie la cerurile spirituale.

va veni în același fel: Cuvântul grecesc érkhomai, tradus prin verbul „a veni”, este folosit deseori în Scripturi cu sensuri diferite. În unele contexte, el se referă la venirea lui Isus ca Judecător pentru a pronunța și a executa judecata în timpul marelui necaz. (Mt 24:30; Mr 13:26; Lu 21:27) Însă acest cuvânt grecesc este folosit cu referire la Isus și în alte ocazii. (Mt 16:28–17:2; 21:5, 9; 23:39; Lu 19:38) Prin urmare, sensul verbului „a veni” este determinat în acest verset de context. Îngerii au spus că Isus „va veni”, sau se va întoarce, „în același fel” (în greacă, trópos) în care a plecat. Termenul trópos nu se referă la aceeași formă sau la același aspect sau corp, ci la aceeași modalitate. Conform contextului, modul în care a plecat Isus nu a fost observat de majoritatea oamenilor. Numai apostolii au conștientizat că Isus a părăsit pământul pentru a se întoarce la Tatăl său în cer. Isus spusese că modul în care avea să se întoarcă în calitate de Rege al ‘Regatului lui Dumnezeu’ nu avea să fie evident pentru toți – numai discipolii urmau să înțeleagă că el venise deja. (Lu 17:20; vezi nota de studiu) ‘Venirea’ menționată în Re 1:7 este diferită, întrucât cu această ocazie, „orice ochi îl va vedea”. (Re 1:7) Astfel, în contextul din Fa 1:11, verbul „a veni” pare să se refere la venirea invizibilă a lui Isus în puterea Regatului la începutul prezenței sale. (Mt 24:3)

o distanță ce poate fi parcursă într-o zi de sabat: Adică distanța pe care un israelit avea voie să o parcurgă în sabat. Sintagma folosită aici face referire la distanța dintre Muntele Măslinilor și orașul Ierusalim. Legea restricționa călătoriile în sabat, însă nu specifica distanța ce putea fi parcursă. (Ex 16:29) Cu timpul, unele surse rabinice au specificat că un evreu putea parcurge în acea zi circa 2 000 de coți (890 m). Această interpretare se baza pe cuvintele din Nu 35:5, „Să măsurați în afara orașului 2 000 de coți”, și pe afirmația din Ios 3:3, 4, potrivit căreia israeliții trebuiau să stea la circa 2 000 de coți distanță de „arca legământului”. Rabinii considerau că un israelit avea voie să parcurgă în sabat cel mult această distanță pentru a i se închina lui Iehova la tabernacol. (Nu 28:9, 10) Josephus, de exemplu, este posibil să fi calculat distanța dintre Ierusalim și Muntele Măslinilor pornind de la două puncte diferite, ceea ce explică de ce distanța menționată de el a fost o dată de 5 stadii (925 m), iar altă dată de 6 stadii (1 110 m). Indiferent cum au stat lucrurile, distanța este egală, în mare, cu distanța stabilită de rabini pentru a fi parcursă într-o zi de sabat, ceea ce concordă cu afirmația făcută de Luca în acest verset.

cel zelos: Apelativ care îl deosebește pe apostolul Simon de apostolul Simon Petru. (Lu 6:14, 15) Termenul grecesc folosit aici și în Lu 6:15, zēlōtḗs, înseamnă „zelos”, „entuziast”, „zelot”. Relatările din Mt 10:4 și Mr 3:18 folosesc apelativul „Cananeanul”, care este considerat a fi de origine ebraică sau aramaică și care are același sens cu zēlōtḗs. Deși este posibil ca Simon să fi fost cândva un zelot, adică membru al unei grupări evreiești fanatice care lupta împotriva dominației romane, este posibil și ca el să fi primit acest apelativ datorită zelului și entuziasmului său.

frații lui: Adică frații vitregi ai lui Isus. Cele patru evanghelii, Faptele apostolilor și două dintre scrisorile lui Pavel conțin expresiile „frații Domnului”, „fratele Domnului”, „frații lui” și „surorile lui”, menționând numele a patru dintre ei: Iacov, Iosif, Simon și Iuda. (1Co 9:5; Ga 1:19; Mt 12:46; 13:55, 56; Mr 3:31; Lu 8:19; Ioa 2:12) Toți aceștia s-au născut după nașterea miraculoasă a lui Isus. Majoritatea bibliștilor recunosc că Isus a avut cel puțin patru frați și două surori și că toți erau copiii biologici ai lui Iosif și ai Mariei. (Vezi nota de studiu de la Mt 13:55.)

fraților: Uneori, în Biblie, un bărbat creștin este numit ‘frate’, iar o femeie creștină, ‘soră’. (1Co 7:14, 15) Alteori, la fel ca în acest context, Biblia folosește cuvântul ‘frați’ cu referire atât la bărbați, cât și la femei. (Fa 1:13, 14) În general, cuvântul ‘frați’ era formula convențională de adresare către grupurile mixte, nu doar pentru bărbați. (Ro 1:13; 1Te 1:4) Cuvântul ‘frați’ este folosit cu acest sens în majoritatea scrisorilor creștine de inspirație divină. În versetul anterior (Fa 1:14), pluralul termenului grecesc adelphós este folosit cu referire la frații vitregi ai lui Isus, adică la fiii mai mici ai lui Iosif și ai Mariei. (Vezi notele de studiu de la Mt 13:55; Fa 1:14.)

mulțimea: Lit. „mulțime de nume”. Termenul grecesc ónoma folosit în acest context se referă la o persoană. El este folosit cu același sens în Re 3:4, n.s.

Bărbaților, fraților: Spre deosebire de versetul anterior, aici cuvântul ‘frați’ este folosit în asociere cu termenul grecesc anḗr, redat prin „bărbați”, „persoane de sex bărbătesc”. Folosirea celor doi termeni în contextul dezbaterii privitoare la cine trebuia să-l înlocuiască pe Iuda Iscariot ca apostol constituie un indiciu că aceste cuvinte le-au fost adresate doar membrilor de sex bărbătesc ai congregației.

căzând cu capul în jos, a plesnit pe la mijloc: Vorbind despre moartea lui Iuda, Matei spune că Iuda „s-a spânzurat”, specificând astfel modul în care s-a sinucis. (Mt 27:5) Aici însă Luca descrie rezultatul acțiunii lui Iuda. O comparație între cele două relatări dezvăluie că Iuda s-a spânzurat în apropierea unui versant abrupt. La un moment dat, frânghia sau creanga s-a rupt, astfel că el a căzut în gol, s-a lovit de stânci și a plesnit. Această concluzie pare plauzibilă având în vedere că terenul din jurul Ierusalimului este stâncos și abrupt.

Sarcina lui de supraveghere: Sau „responsabilitatea lui de supraveghetor”. Termenul grecesc folosit aici, episkopḗ, este înrudit cu substantivul grecesc epískopos, redat prin „supraveghetor”, și cu verbul episkopéō, redat prin „vegheați cu atenție” în Ev 12:15. Petru a citat Ps 109:8 pentru a-și susține recomandarea privind ocuparea locului lăsat vacant de apostolul infidel Iuda. În acest verset, textul ebraic folosește cuvântul pequddáh, care poate fi tradus prin „sarcină de supraveghere”, „supraveghere”, „supraveghetori”. (Nu 4:16; Is 60:17) În Ps 109:8 (108:8, LXX), Septuaginta redă acest termen ebraic prin același cuvânt grecesc folosit de Luca în Fa 1:20. Din această declarație rostită de Petru sub inspirație divină reiese clar că apostolii aveau sarcina, sau responsabilitatea, de supraveghetori. Ei fuseseră numiți direct de Isus. (Mr 3:14) Astfel, congregația creștină, care s-a format la Penticosta din 33 e.n., a avut inițial 12 supraveghetori; într-o singură zi, ea a crescut de la circa 120 de membri la circa 3 000. (Fa 1:15; 2:41) Ulterior, au fost numiți și alți supraveghetori care să se îngrijească de congregația aflată în continuă creștere. Totuși, apostolii au continuat să aibă o sarcină specială de supraveghere, întrucât se pare că Iehova a stabilit ca cei 12 apostoli să constituie în viitor cele „12 pietre de temelie” ale Noului Ierusalim. (Re 21:14; vezi nota de studiu de la Fa 20:28)

a fost printre noi: Lit. „a intrat printre noi și a ieșit dintre noi”. Această sintagmă redă sensul unei expresii idiomatice semitice care se referă la îndeplinirea activităților cotidiene împreună cu alte persoane. Ea poate fi redată și prin „a trăit printre noi”. (Compară cu De 28:6, 19; Ps 121:8, n.s.)

Matia: Numele grecesc Maththías este, probabil, o prescurtare a numelui Mattathías, care derivă din numele ebraic redat prin Matitia (1Cr 15:18), însemnând „Dar de la Iehova”. Potrivit cuvintelor lui Petru (Fa 1:21, 22), Matia a fost un discipol care l-a însoțit pe Isus în timpul serviciului său de trei ani și jumătate. El a avut legături strânse cu apostolii, fiind probabil unul dintre cei 70 de discipoli pe care Isus i-a trimis să predice. (Lu 10:1) După alegerea sa, Matia „a fost numărat împreună cu cei 11 apostoli” (Fa 1:26); ulterior, când în cartea Faptele se face referire la „apostoli” sau la „Cei doisprezece”, în numărul lor este inclus și Matia. (Fa 2:37, 43; 4:33, 36; 5:12, 29; 6:2, 6; 8:1, 14)

Iehova: Manuscrisele grecești disponibile folosesc aici termenul „Domnul” (în greacă, Kýrios).Totuși, așa cum este explicat în Ap. C, există motive întemeiate pentru a crede că, în textul original, versetul conținea numele divin, care, ulterior, a fost înlocuit cu titlul Domnul. Prin urmare, în acest verset este folosit numele Iehova.

care cunoști inimile tuturor: Scripturile ebraice menționează frecvent că Iehova Dumnezeu are capacitatea de a citi inimile. (De 8:2; 1Sa 16:7; 1Re 8:39; 1Cr 28:9; Ps 44:21; Ier 11:20; 17:10) Având în vedere acest lucru, era firesc ca iudeii vorbitori de ebraică să folosească numele divin când se rugau lui Dumnezeu. Termenul grecesc kardiognṓstēs (lit. „cunoscător de inimi”), redat prin „care cunoști inimile”, apare numai aici și în Fa 15:8, în sintagma: „Dumnezeu, care cunoaște inima”. (Vezi Ap. C3, partea introductivă; Fa 1:24.)

au aruncat sorții: Când aveau de luat decizii cu privire la diverse chestiuni, slujitorii lui Dumnezeu din timpurile precreștine aruncau sorții pentru a înțelege care era voința lui Iehova. (Le 16:8; Nu 33:54; 1Cr 25:8; Pr 16:33; 18:18; vezi Glosarul, „Sorți”) În Scripturile grecești creștine, acesta este singurul loc în care se spune că discipolii lui Isus au aruncat sorții. Discipolii au apelat la această practică pentru a stabili care dintre cei doi bărbați propuși trebuia să-l înlocuiască pe Iuda Iscariot. Ei știau că aveau nevoie de îndrumarea lui Iehova. Fiecare dintre cei 12 apostoli fusese ales direct de Isus după ce acesta se rugase Tatălui său o noapte întreagă. (Lu 6:12, 13) Este demn de remarcat că, înainte ca ‘sorțul să cadă pe Matia’, discipolii analizaseră mai multe versete și îl rugaseră pe Iehova ‘să le arate’ care era persoana aleasă de el. (Fa 1:20, 23, 24) După Penticosta din 33 e.n. însă, Biblia nu mai menționează că au fost aruncați sorții pentru alegerea supraveghetorilor și a asistenților lor sau pentru luarea unor decizii importante. Această metodă nu a mai fost necesară din momentul în care spiritul sfânt a început să acționeze asupra congregației creștine. (Fa 6:2-6; 13:2; 20:28; 2Ti 3:16, 17) Supraveghetorii primeau această numire pentru că manifestau în viața lor rodul spiritului sfânt, nu pentru că ar fi fost aleși prin tragere la sorți. (1Ti 3:1-13; Tit 1:5-9) Aruncarea sorților era o practică întâlnită și în alte culturi. (Es 3:7; Ioe 3:3; Ob 11) De exemplu, soldații romani au aruncat sorții pentru veșmintele lui Isus, așa cum fusese prezis în Ps 22:18. Din câte se pare, scopul lor nu a fost să împlinească profeția biblică, ci să obțină un avantaj personal. (Ioa 19:24; vezi nota de studiu de la Mt 27:35)

numărat împreună cu: Sau „socotit împreună cu”, adică privit la fel ca ceilalți 11 apostoli. Astfel, în ziua Penticostei, existau 12 apostoli care aveau să constituie temelia Israelului spiritual. Matia avea să fie unul dintre „Cei doisprezece” care, mai târziu, au contribuit la rezolvarea chestiunii legate de discipolii vorbitori de greacă. (Fa 6:1, 2)