Africa de Sud

DACĂ te plimbi pe o stradă aglomerată dintr-un oraş sud-african, poţi observa un adevărat mozaic de culori ale pielii, de la negru foarte intens până la alb deschis. Pe fondul zgomotului produs de trafic, prinzi frânturi de conversaţii într-o mulţime de limbi. În timp ce treci pe lângă tarabe de fructe, suveniruri şi haine, umbra înaltelor clădiri de birouri te fereşte de arşiţa soarelui. Dacă vrei, chiar te poţi opri să te tunzi pe trotuar.

Într-o ţară de o asemenea varietate, cu o populaţie de 44 de milioane de oameni, e greu să-ţi dai seama cine e cu adevărat sud-african. Negrii indigeni, care reprezintă 75% din locuitori, aparţin populaţiilor zulu, xhosa, sotho, pedi şi tswana, precum şi altor grupuri mai mici. Populaţia albă este alcătuită în mare parte din vorbitori de limbă engleză şi afrikaans. Între aceştia din urmă se află descendenţi ai coloniştilor olandezi veniţi aici pe la mijlocul secolului al XVII-lea, precum şi ai hughenoţilor francezi, sosiţi ulterior. Coloniştii englezi au sosit pe la începutul secolului al XIX-lea.

Există şi o comunitate mare de indieni, descendenţi ai muncitorilor de pe plantaţiile de trestie-de-zahăr din Natal (actualmente KwaZulu-Natal). Datorită acestui mozaic rasial şi cultural, Africa de Sud şi-a căpătat pe bună dreptate numele de „Ţara curcubeului“.

În trecut, relaţiile dintre rase au fost tensionate. Politica de apartheid a fost condamnată de comunitatea internaţională. Însă înlăturarea politicii de apartheid şi instaurarea unui guvern ales democratic au fost întâmpinate cu bucurie de opinia publică.

 Acum, oameni de toate rasele se pot asocia fără nicio restricţie şi pot merge în orice loc public, precum cinematografe sau restaurante. Dacă are mijloacele financiare necesare, indiferent de rasă, o persoană poate locui unde doreşte.

Cu toate acestea, după ce entuziasmul iniţial s-a mai stins, au apărut în mod inevitabil unele întrebări. În ce măsură avea noul guvern să corecteze nedreptăţile făcute de apartheid? Cât avea să dureze acest proces? Acum, după mai bine de zece ani, problemele mari au rămas tot nerezolvate. Unele  dintre dificultăţile cu care se confruntă guvernul sunt: un fenomen infracţional în creştere, o rată a şomajului de 41% şi un număr de cinci milioane de persoane seropozitive. Mulţi oameni au ajuns la concluzia că niciun guvern uman nu poate eradica aceste probleme şi s-au îndreptat în altă direcţie pentru a găsi soluţii.

UN CADRU MIRIFIC

Numeroasele probleme cu care se confruntă ţara nu umbresc frumuseţile-i naturale ce-i fascinează pe turişti.  Plaje scăldate în soare, măreţe lanţuri muntoase şi poteci de drumeţie ce împânzesc munţii sunt doar câteva dintre atracţiile turistice ale Africii de Sud. Magazinele şi restaurantele de lux din oraşe te invită să le treci pragul. În plus, clima temperată sporeşte farmecul ţării.

Biodiversitatea ţării atrage şi ea mulţi turişti. Africa de Sud se mândreşte cu circa 200 de specii de mamifere, 800 de specii de păsări şi 20 000 de specii de plante cu flori. Rezervaţiile cinegetice, precum celebrul Parc Naţional Kruger, nu-i dezamăgesc pe numeroşii vizitatori. Aici se pot observa în sălbăticie cele cinci mamifere de talie mare ale Africii: elefantul, rinocerul, leul, leopardul şi bivolul african.

O vizită în una dintre pădurile Africii de Sud este o experienţă de neuitat. La adăpostul pădurii, poţi admira ferigi, licheni şi flori neobişnuite, precum şi păsări şi insecte exotice. Când priveşti un podocarp falnic te întrebi cum s-a putut dezvolta un asemenea uriaş dintr-o sămânţă minusculă. Unele exemplare pot atinge o înălţime de 50 m şi pot trăi o mie de ani.

Cam de un secol însă, în această ţară s-au plantat şi s-au cultivat alt gen de seminţe: vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu. Seminţele adevărului au fost sădite în inima oamenilor. Psalmistul i-a comparat pe cei receptivi la acest mesaj cu nişte copaci mari: „Cel drept va înflori ca palmierul, va creşte ca cedrul din Liban“ (Ps. 92:12). Cei drepţi vor trăi mai mult decât podocarpii seculari, căci Iehova le-a promis viaţă veşnică. — Ioan 3:16.

CÂTEVA SEMINŢE DAU ROD

Pe parcursul secolului al XIX-lea, ţara a fost sfâşiată de războaie şi conflicte politice. Descoperirea diamantelor şi a aurului în cea de-a doua parte a acelui veac a avut urmări de durată. În cartea sa The Mind of South Africa, Allister Sparks explică: „Peste noapte, febra aurului şi goana după diamante au prefăcut o ţară axată pe păstorit într-o ţară industrială,  fenomen care a atras mulţi oameni din zonele rurale în oraşe şi care le-a schimbat radical viaţa“.

În 1902, primele seminţe ale adevărului biblic au pătruns în Africa de Sud în bagajele unui preot din Olanda. În unul dintre cuferele sale se aflau câteva publicaţii ale Studenţilor în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova. Întâmplător, aceste publicaţii au ajuns la Frans Ebersohn şi Stoffel Fourie, din Klerksdorp. Ei şi-au dat seama că ceea ce citeau era adevărul şi au început să le depună mărturie  altora. Peste 80 de membri ai familiei Fourie din cinci generaţii şi mai mulţi urmaşi ai familiei Ebersohn au fost slujitori ai lui Iehova. Unul dintre urmaşii lui Fourie slujeşte în prezent la Betelul din Africa de Sud.

În 1910, William Johnston din Glasgow (Scoţia) a fost trimis în Africa de Sud ca să înfiinţeze un birou de filială al Studenţilor în Biblie. Deşi de-abia împlinise 30 de ani, fratele Johnston era o persoană serioasă şi demnă de încredere. Noul birou era o încăpere mică dintr-o clădire din Durban. De aici avea să fie supravegheată lucrarea pe un vast teritoriu, aproape toată Africa aflată la sud de ecuator.

În anii de început, vestea bună a prins rădăcini mai cu seamă în comunităţile de albi. La vremea aceea, literatura Studenţilor în Biblie era disponibilă numai în olandeză şi în engleză. Doar după mulţi ani, unele publicaţii au început să fie traduse şi în limbile  locale. În timp, lucrarea a progresat în toate cele patru grupuri rasiale: albi, negri, metişi şi indieni.

Din 1911 s-au înregistrat progrese şi în comunităţile de negri din ţară. Johannes Tshange s-a întors în Ndwedwe, oraşul său natal, situat în apropiere de Durban. El le-a împărtăşit şi altora cunoştinţele sale din adevărul biblic. A studiat cu regularitate Biblia cu un mic grup, folosindu-se de cartea Studii în Scripturi în limba engleză. După cât se pare, acest grup a devenit prima congregaţie de negri din Africa de Sud.

Grupul a atras atenţia clerului local. Membrii Bisericii Metodiste au dorit să afle dacă grupul adera la învăţăturile bisericii. Membrii lui au răspuns că ei predau ce spune Biblia. După mai multe discuţii, aceştia au fost excomunicaţi din biserică. Fratele Johnston a luat legătura cu ei şi i-a vizitat cu regularitate ţinând întruniri împreună şi acordându-le sprijin. Deşi erau puţini, Studenţii în Biblie participau cu zel la lucrarea de predicare. Potrivit raportului pe anul 1912, s-au distribuit 61 808 tracte. De asemenea, la sfârşitul anului 1913, 11 ziare din Africa de Sud publicau în patru limbi predicile lui Charles Russell, un bine-cunoscut Student în Biblie.

PROGRESE TEOCRATICE ÎN ANII DE RĂZBOI

Anul 1914 a fost semnificativ pentru micul grup de slujitori ai lui Iehova din Africa de Sud, ca de altfel pentru  poporul lui Dumnezeu de pe întregul pământ. Mulţi se aşteptau să primească răsplata cerească în acel an. În raportul anual trimis la sediul mondial din Brooklyn, New York, fratele Johnston a scris: „În raportul pe anul trecut mi-am exprimat speranţa că următorul raport anual aveam să-l prezint în cer. Această speranţă însă nu s-a împlinit“. Cu toate acestea, a adăugat: „Anul care a trecut a fost cel mai plin din istoria lucrării de seceriş din Africa“. Majoritatea şi-au dat seama că mai era mult de lucru şi au fost bucuroşi să-şi sporească activitatea de predicare. Aceasta a reieşit din raportul pe 1915, care preciza că se distribuiseră 3 141 de exemplare ale cărţii Studii în Scripturi, aproape de două ori mai multe exemplare faţă de anul precedent.

O persoană care a aflat adevărul în această perioadă a fost Japie Theron, un avocat iscusit. El a citit un articol apărut într-un ziar din Durban în care se vorbea despre literatura publicată de Studenţii în Biblie cu câteva zeci de ani în urmă. Articolul preciza că evenimentele care au loc începând din 1914 au fost anunţate în seria de cărţi Studii în Scripturi, în care se explică profeţii biblice. Japie a scris: „Trebuia să fac rost de acele cărţi. Într-un sfârşit, după ce-am cutreierat în zadar toate librăriile, am reuşit să obţin un set scriind filialei din Durban a Studenţilor în Biblie. Ce minunat a fost să înţeleg «lucrurile ascunse» consemnate în Biblie!“ După un timp, Japie s-a botezat şi le-a împărtăşit cu zel altora adevărul biblic până la moartea sa prematură, survenită în 1921, în urma unei boli.

Primul congres al Studenţilor în Biblie din Africa de Sud s-a ţinut în aprilie 1914, în oraşul Johannesburg. Dintre cele 34 de persoane prezente, 16 s-au botezat.

În 1916 s-a prezentat „Foto-Drama Creaţiunii“, care s-a bucurat de un mare succes în ţară. Iată ce a spus ziarul The Cape Argus: „Succesul acestei minunate serii de diapozitive cu teme biblice răsplăteşte pe deplin eforturile şi iniţiativa Asociaţiei Internaţionale a Studenţilor în Biblie de a o aduce  în ţară“. Deşi impactul „Foto-Dramei“ asupra teritoriului nu a fost observat imediat, prezentarea ei atrăgea mari mulţimi. În scurt timp s-a depus o frumoasă mărturie pe arii extinse. Fratele Johnston a parcurs circa 8 000 km prezentând „Foto-Drama“ în toată ţara.

Moartea fratelui Russell, survenită în acelaşi an, a afectat temporar lucrarea de predicare din Africa de Sud, şi nu numai. Unii nu au acceptat schimbările făcute după moartea sa, provocând astfel disensiuni în congregaţie. De pildă, în Durban, congregaţia s-a divizat, majoritatea membrilor ei ţinând întruniri separat. Ei şi-au luat numele de „Studenţii în Biblie Asociaţi“. Astfel, în congregaţia din Durban mai rămăseseră doar 12 persoane, în mare parte surori. Situaţia ivită l-a pus într-o postură destul de dificilă pe Henry Myrdal, un adolescent botezat de puţin timp. Tatăl său se alăturase celor ce se separaseră, pe când mama lui rămăsese cu mica congregaţie. După ce a analizat atent şi sub rugăciune chestiunea, Henry s-a hotărât să rămână alături de congregaţie. Cum se întâmplă de obicei, grupul separat nu a avut o viaţă lungă.

În 1917, biroul de filială a fost transferat din Durban în Cape Town. În acest oraş se înregistra o creştere constantă a numărului de vestitori. Pe atunci, existau între 200 şi 300 de Studenţi în Biblie de origine europeană, precum şi multe congregaţii înfloritoare în comunităţile de negri.

În 1917, biroul de filială din Africa de Sud a scris: „Deşi nu dispunem de literatură în limbile locale, fraţii înţeleg extraordinar de bine adevărul. Nu putem spune decât că este mâna Domnului şi că «este minunat în ochii noştri»“. Fraţi din Nyasaland (actualmente Malawi) au venit la muncă în Africa de Sud şi au ajutat multe persoane din comunitatea de negri să devină discipoli ai lui Isus. James Napier şi McCoffie Nguluh sunt câţiva dintre aceşti discipoli.

 LUPTĂTORI NEÎNFRICAŢI PENTRU ADEVĂR

În acei ani de început, micul grup de evanghelizatori a apărat cu îndrăzneală adevărul. În Nylstroom, Transvaalul de Nord (în prezent provincia Limpopo), doi băieţi, elevi de liceu, au citit broşura Ce spun Scripturile despre iad? (engl.). Ei au fost entuziasmaţi să afle adevărul despre starea morţilor. Unul dintre ei, Paul Smit a, a spus: „Am provocat multă agitaţie în Nylstroom când noi, doi elevi, am făcut de cunoscut fără ocolişuri că doctrinele bisericii erau false. În scurt timp, toţi oamenii vorbeau despre noua religie. Clericii, desigur, şi-au jucat bine-cunoscutul rol al celor ce prezintă într-o lumină falsă poporul lui Dumnezeu şi îl persecută. Luni la rând, ba chiar ani, slujbele lor săptămânale s-au axat pe ceea ce ei numeau «religia fals㻓. Cu toate acestea, în 1924, în Nylstroom exista un mic grup de 13 vestitori activi.

În 1917, Piet de Jager studia teologia la universitatea din Stellenbosch. Un coleg de facultate citea literatura publicată de Studenţii în Biblie şi vorbea despre ea, pricină de îngrijorare pentru autorităţile ecleziastice; ele i-au cerut lui Piet să stea de vorbă cu studentul respectiv şi să-l invite la studiile biblice săptămânale organizate de Asociaţia Studenţilor Creştini. Rezultatul nu a fost însă cel dorit. Spre consternarea lor, Piet a acceptat adevărul. După ce a discutat fără niciun rezultat cu profesorii săi despre suflet, iad şi alte subiecte, el şi-a întrerupt studiile universitare.

Mai târziu, s-a organizat o dezbatere publică între Piet şi Dwight Snyman, doctor în teologie şi membru al Bisericii Reformate Olandeze. Dezbaterea s-a ţinut în faţa unui auditoriu de 1 500 de studenţi. Iată ce a consemnat fratele Attie Smit referitor la cele întâmplate: „Piet a combătut punct cu punct argumentele aduse de acest mare învăţat şi a dovedit cu Biblia că Biserica predă doctrine nebiblice. Unul  dintre studenţi şi-a sintetizat propria opinie astfel: «Dacă n-aş fi considerat că Piet de Jager se înşală, aş fi jurat că avea dreptate, pentru că a dovedit totul cu versete biblice!»“

SEMINŢELE ADEVĂRULUI SUNT SEMĂNATE ŞI ÎN ALTE COMUNITĂŢI

În timpul unei vizite în orăşelul Franschhoek, din apropiere de Stellenbosch, fratele Johnston a luat legătura cu unii metişi din acea comunitate. Cu câţiva ani înainte, Adam van Diemen, un învăţător din partea locului, părăsise Biserica Reformată Olandeză, înfiinţând o mică grupare religioasă. Fratele Johnston l-a vizitat, iar domnul Van Diemen a luat literatură pentru el şi pentru prietenii lui.

Van Diemen şi câţiva dintre prietenii lui au acceptat adevărul şi le-au împărtăşit cu zel altora cunoştinţele lor. Aceasta a pus o bază solidă răspândirii veştii bune despre Regat în teritoriul metis. G. A. Daniels, pe atunci de 17 ani, a aflat adevărul cam în această perioadă şi a rămas devotat serviciului pentru Iehova tot restul vieţii.

În anii care au urmat, şi David Taylor, un frate metis, a avut o participare însemnată la răspândirea adevărului biblic în acest teritoriu. El a început să studieze Biblia cu Studenţii în Biblie la vârsta de 17 ani. În 1950, a fost numit supraveghetor de circumscripţie şi a vizitat toate congregaţiile de metişi şi grupurile izolate din ţară, care pe atunci erau în număr de 24. Ca urmare, a călătorit mult cu trenul şi cu autobuzul.

 PROGRESE TEOCRATICE ÎN VREMURI GRELE

În 1918, fratele Johnston a fost însărcinat cu supravegherea lucrării de predicare a Regatului în Australia, iar Henry Ancketill a fost rugat să slujească în calitate de supraveghetor al filialei din Africa de Sud. Înainte fusese membru al adunării legislative din Natal. El ieşise la pensie şi, deşi nu mai era tânăr, s-a achitat bine de responsabilităţi în următorii şase ani.

În pofida anilor tulburi de război şi a schimbărilor organizatorice, s-a înregistrat în continuare o mare creştere întrucât mulţi erau dornici să cunoască adevărul biblic. În 1921, Christiaan Venter, şeful unei echipe ce lucra la întreţinerea căilor ferate, a zărit o hârtie prinsă sub o şină. Era un tract publicat de Studenţii în Biblie. L-a citit şi a dat numaidecât fuga la ginerele său, Abraham Celliers, zicându-i: „Abraham, azi am găsit adevărul!“ Cei doi au obţinut mai multă literatură bazată pe Biblie şi au studiat-o cu conştiinciozitate. Amândoi au devenit Martori dedicaţi şi i-au ajutat pe mulţi alţii să cunoască adevărul. Peste o sută dintre descendenţii lor sunt Martori ai lui Iehova.

LUCRAREA SE EXTINDE

În 1924, exista deja o presă de tipărit în Cape Town. Doi fraţi din Marea Britanie au venit să dea o mână de ajutor:  Thomas Walder, care a devenit supraveghetorul filialei, şi George Phillips b, care după câţiva ani a fost următorul supraveghetor al filialei. Fratele Phillips a slujit în această calitate aproape 40 de ani şi a avut un rol însemnat în promovarea lucrării pentru Regat în Africa de Sud.

În 1931, lucrarea de evanghelizare a luat un nou avânt, odată cu rezoluţia prin care se adopta numele de Martori ai lui Iehova. Tot în acel an s-a lansat şi broşura Regatul, speranţa lumii (engl.), care reda integral textul rezoluţiei. Broşura s-a distribuit în întreaga ţară şi s-au depus eforturi ca fiecare cleric, politician şi om de afaceri proeminent să primească un exemplar.

UN NOU SEDIU

În 1933, biroul de filială s-a mutat într-o clădire mai mare, închiriată, din Cape Town şi a funcţionat acolo până în 1952. Pe atunci, familia Betel era alcătuită din 21 de membri. Beteliştii erau cazaţi în locuinţele fraţilor şi trebuiau să se deplaseze zilnic până la birouri şi la tipografie. În fiecare dimineaţă, înainte de a începe munca, se întâlneau în vestiarul tipografiei şi analizau textul zilei. După aceea rosteau în cor rugăciunea „Tatăl nostru“.

Unii locuiau prea departe de casă pentru a se întoarce să ia masa de prânz. Ei primeau un şiling şi şase peni (15 cenţi sud-africani) ca să-şi cumpere ceva de mâncare. Reuşeau să-şi cumpere de la cafeneaua gării o porţie de cartofi piure cu un cârnăcior sau îşi puteau cumpăra o felie de pâine şi nişte fructe.

În 1935, Andrew Jack, un tipograf calificat, a fost trimis să ajute la lucrarea de tipărire de la filiala din Cape Town. Se trăgea din Scoţia şi era subţirel şi mereu cu zâmbetul pe buze. Slujise cu timp integral în ţările baltice Lituania, Letonia şi Estonia. Odată sosit în  Africa de Sud, Andrew a obţinut mai multe maşini de tipărit şi, nu după mult timp, tipografia, în care lucra doar el, funcţiona la viteză maximă. Prima presă automată, un Frontex, a fost instalată în 1937. Timp de peste 40 de ani, cu ajutorul ei s-au tipărit milioane de invitaţii şi formulare, precum şi reviste în afrikaans.

Andrew a slujit la Betelul din Africa de Sud tot restul vieţii. Chiar şi la o vârstă înaintată, a dat un excelent exemplu pentru familia Betel, participând din tot sufletul la serviciul de teren. Andrew, un frate uns fidel, şi-a încheiat  cursa pământească în 1984 la vârsta de 89 de ani, după 58 de ani de serviciu devotat.

MARI PROGRESE ÎN ANII DE RĂZBOI

În Africa de Sud, al Doilea Război Mondial nu a avut efecte la fel de dramatice ca în Europa, deşi mulţi sud-africani au luptat în Africa şi în Italia. Pentru a câştiga sprijinul poporului şi pentru a atrage recruţi, s-a făcut o mare publicitate războiului. În pofida puternicului spirit patriotic care îi cuprinsese pe oameni în acea perioadă, anul de serviciu 1940 a marcat un nou record al numărului de vestitori, şi anume 881, cu 58,7% mai mult faţă de recordul de 555 din anul precedent!

În ianuarie 1939, revista Mângâiere (actualmente Treziţi-vă!) a fost publicată pentru prima dată în limba afrikaans. În plus, era prima revistă tipărită de Martorii lui Iehova în Africa de Sud. Caracterele erau aranjate manual, un proces anevoios. La scurt timp, s-a decis publicarea revistei Turnul de veghe în afrikaans. Deşi fraţii nu-şi dădeau încă seama, aceasta fusese o decizie luată la momentul oportun, având în vedere evenimentele care urmau să aibă loc în Europa. S-au instalat un linotip şi o maşină de fălţuit. Prima ediţie a Turnului de veghe în afrikaans a apărut la 1 iunie 1940.

Înainte, Olanda trimitea Turnul de veghe în olandeză pentru cititorii de limbă afrikaans, întrucât cele două limbi se aseamănă. Totuşi, în mai 1940, în urma invaziei lui Hitler în Olanda, filiala a fost închisă pe neaşteptate. Cu toate acestea, în Africa de Sud deja începuse tipărirea revistei Turnul de veghe în afrikaans şi, prin urmare, fraţii nu au pierdut nicio ediţie. Numărul de reviste distribuite lunar a ajuns la 17 000.

PROGRESE ÎN POFIDA CENZURII

În urma presiunilor exercitate de conducătorii religioşi ai creştinătăţii şi a îngrijorării guvernului vizavi de poziţia  noastră neutră, în 1940 organele de cenzură au confiscat revistele Turnul de veghe şi Mângâiere care trebuiau trimise abonaţilor. Chiar s-a anunţat oficial că aceste reviste erau interzise. La sosirea în ţară, literatura adusă de peste ocean era confiscată.

Cu toate acestea, fraţii au primit în continuare hrană spirituală la timpul potrivit. Întotdeauna ajungea la filială un exemplar al revistei Turnul de veghe în engleză. Aici se făcea aranjarea în pagină, după care revista se tipărea. Iată ce a scris George Phillips: „Deşi eram sub interdicţie, aveam . . . cele mai frumoase dovezi ale grijii iubitoare şi ocrotirii lui Iehova faţă de poporul său. În tot acel timp, nu am pierdut nicio ediţie a Turnului de veghe. Adesea, reuşeam să obţinem doar un exemplar dintr-o anumită ediţie. Uneori, persoana prin care primeam ceea ce aveam nevoie era fie vreun abonat din Rhodesii [actualmente Zambia şi Zimbabwe] sau din Africa Portugheză de Est [actualmente Mozambic] sau de la o fermă izolată din Africa de Sud, fie vreun turist care făcea o scurtă escală în portul din Cape Town“.

În august 1941, cei de la cenzură au confiscat, fără să dea vreo explicaţie, toată poşta externă a filialei. Mai târziu, în acelaşi an, ministrul de interne a dat ordin să se confişte toate publicaţiile organizaţiei din ţară. Într-o dimineaţă, pe la ora zece, poliţia judiciară a sosit cu camioane la filială pentru a încărca toată literatura. Fratele Phillips a verificat mandatul şi a observat că nu se respecta cu stricteţe legea. Cărţile nu erau enumerate după titlu, condiţie indispensabilă potrivit Monitorului oficial.

Fratele Phillips i-a rugat apoi pe ofiţerii de poliţie să aştepte puţin. A luat legătura cu un avocat şi s-a adresat de urgenţă curţii supreme pentru a obţine un ordin prin care să-l poată împiedica pe ministrul de interne să confişte literatura. Cererea a fost aprobată. Până la amiază, ordinul a  fost obţinut, iar poliţia a plecat cu mâinile goale. Cinci zile mai târziu, ministrul a anulat ordinul şi ne-a plătit cheltuielile legate de aceste proceduri legale.

Bătălia în câmpul juridic privitoare la interzicerea literaturii noastre a durat câţiva ani. Fraţii îşi ascundeau literatura în locuinţe. Întrucât nu aveau prea multe publicaţii pentru lucrare, ei le foloseau cu discernământ. Celor ce voiau să studieze Biblia li se împrumutau cărţile. În acea perioadă, mulţi au acceptat adevărul.

Spre sfârşitul anului 1943, a fost numit un alt ministru de interne. S-a înaintat o cerere de ridicare a interdicţiei, care a fost acceptată. La începutul anului 1944, interdicţia a fost înlăturată şi o mare parte din literatura confiscată de autorităţi a fost returnată filialei.

S-au bucurat de succes cei ce s-au opus adevăratei închinări încercând să pună capăt lucrării de predicare a Regatului? Rezultatele înregistrate în anul de serviciu 1945 arată că Iehova a binecuvântat serviciul devotat al slujitorilor săi fideli, iar lucrarea a luat un avânt fără precedent. În medie, 2 991 de vestitori au distribuit 370 264 de publicaţii  şi au condus 4 777 de studii biblice. O creştere considerabilă, având în vedere numărul record de vestitori atins în 1940, şi anume de 881!

FOLOASELE INSTRUIRII TEOCRATICE

Odată cu introducerea în 1943 a unui curs numit actualmente Şcoala de Minister Teocratic s-a furnizat o instruire preţioasă care i-a ajutat pe nenumăraţi fraţi să se califice ca vorbitori publici. Şi mai mulţi însă au fost ajutaţi să devină mai eficienţi în serviciul de teren. În 1945, exista deja un mare număr de vorbitori publici instruiţi. Prin urmare, s-a dat startul unei campanii de întruniri publice. Pentru anunţarea lor, fraţii au folosit invitaţii şi placarde.

 Pe atunci, Piet Wentzel c era un pionier tânăr. Iată ce-şi aminteşte el despre acele vremuri: „Am fost transferat în Vereeniging, avându-l ca partener de pionierat pe Frans Muller. Înainte de a începe campania de întruniri publice în iulie 1945, am pregătit două dintre cele patru cuvântări care aveau să se ţină. În fiecare zi, la prânz, mergeam la râu şi, timp de o oră, vorbeam cu râul şi cu copacii. În felul acesta am exersat cuvântările o lună întreagă, până m-am simţit suficient de sigur pe mine ca să pot vorbi înaintea unui auditoriu real“. La prima cuvântare ţinută în Vereeniging au asistat 37 de persoane interesate. Atunci s-au pus bazele congregaţiei care avea să se formeze ulterior aici.

După mulţi ani petrecuţi în serviciul itinerant, Piet şi soţia lui, Lina, au fost invitaţi la Betel. În prezent membru al Comitetului Filialei, Piet şi-a păstrat zelul pentru lucrare şi este şi acum un cercetător sârguincios al Bibliei. Lina s-a stins din viaţă la 12 februarie 2004, după 59 de ani de serviciu cu timp integral pentru Iehova.

SE ACORDĂ SPRIJIN IUBITOR

Un alt pas înainte sub îndrumarea sediului mondial din Brooklyn a fost numirea unor bărbaţi ca servi călători, înaintaşii supraveghetorilor de circumscripţie. Cei numiţi erau necăsătoriţi, cu o bună sănătate şi plini de vigoare ca să poată face faţă unui program încărcat.

La început, în congregaţiile mai mari, vizitele acestor fraţi durau două sau trei zile, iar în grupele mai mici, doar o zi. Aşadar, ei călătoreau mult. Ei foloseau în mare parte mijloacele de transport public, fiind adesea nevoiţi să ia trenul sau autobuzul la ore târzii. Deşi în timpul vizitei verificau cu atenţie fişele congregaţiilor, principalul lor obiectiv era acela de a petrece timp cu fraţii în lucrarea de predicare şi de a-i instrui.

 Un serv călător numit în 1943 a fost Gert Nel, care cunoscuse adevărul în 1934, pe când era învăţător în Transvaalul de Nord. El le-a fost de ajutor multor vestitori care îşi amintesc şi acum de serviciul său fidel. Înalt, subţire şi cu trăsături aspre, el a luptat cu zel pentru adevăr. Era renumit pentru memoria lui şi avea o iubire intensă faţă de oameni. Mergea în lucrare de la şapte dimineaţa până pe la şapte, opt seara, fără întrerupere. În călătoriile sale ca supraveghetor itinerant, lua trenul la orice oră din zi sau din noapte, petrecea câteva zile cu o congregaţie, în funcţie de mărimea acesteia, iar apoi se îndrepta spre următoarea. Şi aceasta, săptămână de săptămână. În 1946 a fost invitat la Betel pentru a traduce literatura în limba afrikaans, unde a slujit fidel până la moartea sa survenită în 1991. A fost ultimul dintre fraţii unşi care au slujit la Betelul din Africa de Sud. În perioada 1982–1985, şi-au încheiat cursa  pământească şi alţi fraţi unşi fideli: George Phillips, Andrew Jack şi Gerald Garrard.

S-AU DĂRUIT FĂRĂ REZERVE

Slujitorii lui Iehova apreciază serviciul supraveghetorilor itineranţi şi al soţiilor lor, care se dăruiesc fără rezerve zidirii din punct de vedere spiritual a congregaţiilor. De exemplu, Luke Dladla a fost numit supraveghetor de circumscripţie în 1965, iar în prezent slujeşte ca pionier regular. Iată ce a spus el: „Acum, în 2006, deşi am 81 de ani, iar soţia mea 68, reuşim încă să urcăm pe munţi şi să traversăm râuri pentru a răspândi vestea bună în teritoriul nostru. Am petrecut peste 50 de ani în acest serviciu“.

Andrew Masondo a fost numit supraveghetor de circumscripţie în 1954. Iată ce a mărturisit el: „În 1965 am fost repartizat în Botswana. A fost ca o repartiţie de misionar. În ţară era mare foamete; nu plouase de trei ani. Împreună cu soţia mea, Georgina, am văzut cum este să te culci seara fără să fi luat cina şi cum este să mergi dimineaţa în lucrare fără să fi luat micul dejun. De obicei, mâncam o dată pe zi, la prânz.

La întoarcerea în Africa de Sud, am fost numit supraveghetor de district şi am fost instruit de Ernest Pandachuk. La despărţire mi-a zis: «Să nu te ridici niciodată deasupra fraţilor, ci fii asemenea spicelor de grâu care, când sunt coapte, îşi lasă capul în jos, în semn că au mult rod»“.

 PRIMUL CONGRES DE CIRCUMSCRIPŢIE

Primul congres de circumscripţie din Africa de Sud s-a ţinut în Durban, în aprilie 1947. Iată ce a relatat Milton Bartlett, absolvent al celei de-a cincea clase a Şcolii Galaad şi primul misionar trimis în Africa de Sud, despre impresia pe care i-au făcut-o fraţii prezenţi la acest congres: „A fost o experienţă uluitoare să vezi atitudinea Martorilor negri. Erau atât de curaţi, de liniştiţi şi de ordonaţi! Erau atât de sinceri şi de dornici să afle mai multe din Biblie şi să meargă în lucrare!“

Pe măsură ce în comunităţile de negri interesul faţă de adevăr sporea, s-a acordat şi mai mult sprijin în acest teritoriu. Prima ediţie a Turnului de veghe în zulu a fost cea din 1 ianuarie 1949. Aceasta a fost tipărită la filiala din Cape Town, cu ajutorul unui mic şapirograf manual. Deşi nu era revista viu colorată şi atrăgătoare pe care o cunoaştem azi, ea conţinea hrană spirituală de mare valoare. În 1950, s-au organizat cursuri de alfabetizare în şase limbi. Cursurile au ajutat sute de fraţi şi surori să citească singuri din Cuvântul lui Dumnezeu.

În timp ce lucrarea de evanghelizare progresa, a apărut şi necesitatea de a avea locuri de închinare adecvate. În 1948, în oraşul Strand, de lângă Cape Town, a fost repartizat un pionier. El a avut privilegiul de a organiza construirea primei Săli a Regatului din Africa de Sud. Sala s-a construit pe banii unei surori locale. Iată ce a spus George Phillips: „Dacă aş putea, aş pune noua sală pe roţi şi aş duce-o prin toată ţara ca să-i îndemn pe fraţi să construiască mai multe Săli ale Regatului“. Urmau să treacă mai mulţi ani până când în ţară aveau să se pună bazele unui program eficient de construire de Săli ale Regatului.

REACŢIE ÎNCURAJATOARE ÎN COMUNITĂŢILE DE INDIENI

În perioada 1860–1911 au fost aduşi din India, pe baza unui contract de muncă pe termen lung, oameni care să  lucreze pe plantaţiile de trestie-de-zahăr din Natal. Mulţi au rămas aici chiar şi după ce le-a expirat contractul de muncă. Prin urmare, în ţară s-a format o comunitate destul de numeroasă de indieni, numărând actualmente peste un milion. Pe la începutul anilor ’50, şi în comunităţile de indieni a început să crească interesul faţă de Biblie.

Velloo Naicker s-a născut în 1915, fiind al patrulea din cei nouă copii ai familiei sale. Părinţii lui, hinduşi devotaţi, au muncit pe o plantaţie de trestie-de-zahăr. La şcoală, orele în care se preda Biblia i-au stârnit interesul lui Velloo. Când era un adult tânăr, cineva i-a oferit o Biblie. Întrucât citea zilnic din ea, a terminat-o în patru ani. Iată ce a mărturisit el: „Mi s-a părut interesant textul din Matei 5:6. Când am citit acest verset, mi-am dat seama că Dumnezeu este fericit când vede că cineva e însetat după adevăr şi dreptate“.

În cele din urmă, Velloo a fost contactat de Martori şi a început un studiu biblic. El a fost unul dintre primii indieni din Africa de Sud care s-au botezat. Aceasta s-a petrecut în 1954. Comunitatea hindusă în care locuia Velloo pe atunci, din oraşul Actonville (provincia Gauteng), se împotrivea cu înverşunare Martorilor lui Iehova. O persoană de vază chiar l-a ameninţat cu moartea. Pentru că a rămas ferm de partea  adevărului biblic, Velloo şi-a pierdut locul de muncă; pe atunci era şeful unei curăţătorii chimice. Cu toate acestea, a continuat să-i slujească fidel lui Iehova până la moartea sa survenită în 1981. Exemplul lui excelent a dat roade: peste 190 dintre membrii familiei sale (inclusiv dintre rudele prin alianţă), din patru generaţii, îi slujesc în prezent lui Iehova.

Gopal Coopsammy avea 14 ani când a aflat adevărul de la Velloo, unchiul său. „Velloo vorbea din Biblie cu câţiva dintre noi, copiii. Totuşi, pe atunci eu nu făceam un studiu biblic“, îşi aminteşte el. „Pentru mine, un hindus, Biblia era o carte ciudată. Cu toate acestea, unele lucruri pe care le citeam aveau logică. Într-o zi l-am văzut pe Velloo mergând la studiul de carte. L-am întrebat dacă puteam să-l însoţesc. A fost de acord. Atunci am început să asist la întruniri. Întrucât voiam să cresc în cunoştinţa biblică, am mers la biblioteca publică unde am găsit câteva publicaţii ale Martorilor  lui Iehova. Deşi familia era foarte împotrivitoare, îmi aduceam mereu aminte de cuvintele din Psalmul 27:10: «Dacă tatăl meu şi mama mea m-ar părăsi, Iehova însuşi m-ar primi». M-am botezat în 1955, la vârsta de 15 ani.“

Gopal este în prezent supraveghetorul care prezidează în congregaţia în care slujeşte împreună cu soţia sa, Susila. Ei au ajutat circa 150 de oameni să devină slujitori dedicaţi ai lui Iehova. Întrebaţi cum au reuşit ei acest lucru, Gopal a spus: „Mulţi dintre membrii familiei noastre locuiau în zonă şi, prin urmare, le-am putut depune mărturie. Unii dintre ei au reacţionat favorabil. De asemenea, aveam firma mea şi, astfel, dispuneam de mai mult timp liber pentru lucrare. Am făcut pionierat patru ani. Am muncit din greu în lucrare şi i-am vizitat cu conştiinciozitate pe cei interesaţi“.

IUBIREA ŞI RĂBDAREA PRODUC ROADE

Doreen Kilgour şi Isabella Elleray au absolvit Şcoala Galaad în 1956 şi, respectiv, în 1957. Ele au slujit 24 de ani în comunitatea indiană din Chatsworth, o suburbie a oraşului Durban.

Iată cum a descris Doreen lucrarea în acest teritoriu: „Trebuia să avem multă răbdare. Unii nici nu auziseră vreodată de Adam şi Eva. Oamenii însă erau ospitalieri. Hinduşii cred că e greşit să lase pe cineva să stea în picioare la uşă. Mulţi spuneau: «Beţi un ceai, şi-apoi puteţi pleca». Cu alte cuvinte, înainte de a merge la următoarea uşă, trebuia să servim mai întâi un ceai. După un timp, aveam impresia că ne ieşea ceaiul prin toţi porii! Pentru noi, era un miracol când un indian renunţa la convingerile sale religioase adânc înrădăcinate şi devenea un închinător al lui Iehova“.

Iată ce experienţă a relatat Isabella: „Odată, în timp ce eram în lucrarea de predicare, i-am vorbit unui bărbat, care a acceptat revistele. Soţia lui, Darishnie, care tocmai se întorcea de la biserică, ni s-a alăturat în discuţie. Ţinea în braţe  copilul lor. Am avut o conversaţie frumoasă şi am stabilit să le fac o vizită. Cu toate acestea, pe Darishnie nu o găseam niciodată acasă. Ulterior, mi-a spus că pastorul o sfătuise să plece de acasă când veneam eu în vizită; iar asta mi-ar fi dat de înţeles că nu o interesau discuţiile cu mine. După un timp, am mers în Anglia să-mi vizitez familia. Am continuat să mă gândesc şi aici la Darishnie. Când m-am întors în Africa de Sud, m-am dus să o văd. Voia să ştie unde fusesem. Mi-a spus: «Eram sigură că ai tras concluzia că nu eram interesată. Mă bucur atât de mult să te revăd!» Am început studiul, deşi soţul ei nu ni s-a alăturat. A fost o elevă conştiincioasă, iar după un timp s-a botezat.

În religia pe care a practicat-o Darishnie, o femeie căsătorită trebuie să poarte la gât o podoabă de aur pe un şnur galben. Podoaba se numeşte tali. Femeia poate să şi-o dea jos doar dacă îi moare soţul. Când şi-a exprimat dorinţa de a participa la lucrarea de predicare, Darishnie şi-a dat seama că trebuia să-şi scoată tali-ul. M-a întrebat ce să facă. Am sfătuit-o să-l întrebe mai întâi pe soţul ei şi să vadă reacţia lui. L-a întrebat, dar el nu a fost de acord. I-am spus să aibă răbdare, să aştepte o vreme şi apoi, când soţul ei avea să fie bine dispus, să-l întrebe din nou. În cele din urmă, el a fost de acord ca soţia lui să-şi dea jos tali-ul. Îi îndemnam pe cei cu care studiam Biblia să fie plini de tact şi să arate respect faţă de învăţăturile hinduse, luând în acelaşi timp poziţie faţă de adevărul biblic. Astfel, ei nu răneau inutil sentimentele prietenilor şi ale rudelor, cărora avea să le fie mai uşor astfel să accepte noua lor religie“.

Când au fost întrebate ce le-a ajutat să persevereze atâţia ani ca misionare, Doreen a spus: „Am ajuns să-i iubim pe oameni. Ne-am dedicat repartiţiei noastre şi ne-am bucurat mult de ea“. Isabella a adăugat: „Ne-am făcut mulţi prieteni dragi. Ne-a părut  rău când a trebuit să plecăm din această repartiţie, dar sănătatea noastră nu mai e atât de bună. Am acceptat cu recunoştinţă frumoasa invitaţie de a sluji la Betel“. Isabella s-a stins din viaţă la 22 decembrie 2003.

Întrucât şi ceilalţi misionari care au slujit în Chatsworth şi-au dat seama că, din cauza vârstei înaintate, nu mai puteau să slujească în repartiţiile lor şi să administreze o casă de misionari, au acceptat şi ei invitaţia de a sluji la Betel. Aceştia au fost Eric şi Myrtle Cooke, Maureen Steynberg şi Ron Stephens, care acum nu mai este în viaţă.

UN PROIECT IMPORTANT

În 1948, Nathan Knorr şi Milton Henschel, care slujeau la sediul mondial din Brooklyn, au vizitat Africa de Sud. Cu ocazia vizitei lor s-a hotărât cumpărarea în Elandsfontein, aproape de Johannesburg, a unui teren pe care să se construiască un Betel şi o tipografie. Lucrările s-au încheiat în 1952. Pentru prima dată, membrii familiei Betel puteau locui împreună, sub acelaşi acoperiş. S-au instalat şi utilaje de tipărit, între care o presă plană. Turnul de veghe s-a publicat în opt limbi, iar Treziţi-vă!, în trei.

În 1959, Betelul şi tipografia au fost extinse. Noua clădire era mai mare decât prima. S-a instalat o nouă presă Timson, prima presă rotativă a filialei.

Fratele Knorr a invitat patru fraţi tineri din Canada să se mute în Africa de Sud pentru a susţine activitatea din tipografie. Aceştia au fost Bill McLellan, Dennis Leech, Ken Nordin şi John Kikot. Au sosit la filială în noiembrie 1959. Bill McLellan şi soţia lui, Marilyn, slujesc şi acum în Betelul din Africa de Sud, în timp ce John Kikot şi soţia lui, Laura, slujesc la Betelul din Brooklyn, New York. Ken Nordin şi Dennis Leech au rămas în Africa de Sud, s-au căsătorit şi avut copii. Ei continuă şi în prezent să promoveze  lucrarea pentru Regat. Ambii copii ai lui Ken slujesc ca membri ai familiei Betel din Africa de Sud.

Noua clădire a Betelului şi noile utilaje din dotare au fost folosite la capacitate maximă pentru a satisface necesităţile spirituale ale numărului crescând de persoane interesate din ţară. În 1952, numărul vestitorilor din Africa de Sud a depăşit 10 000. În 1959, numărul lor a ajuns la 16 776.

PĂSTRAREA UNITĂŢII CREŞTINE ÎN TIMPUL POLITICII DE APARTHEID

Pentru a înţelege problemele cu care s-au confruntat fraţii în timpul regimului de apartheid, este util să aflăm cum a fost instituit acesta. Legea le permitea negrilor, albilor (de obârşie europeană), metişilor şi indienilor să lucreze în oraşe în aceleaşi clădiri, cum ar fi în fabrici, birouri şi restaurante. Seara însă, fiecare grup rasial trebuia să se întoarcă în suburbia lui. Rasele erau astfel separate, cel puţin în ce priveşte zonele de locuit. Toate clădirile trebuiau să aibă spaţii separate de servit masa şi toalete separate pentru albi şi pentru celelalte rase.

Când s-a construit la Elandsfontein prima filială, autorităţile nu le-au permis fraţilor negri, metişi şi indieni să locuiască în aceeaşi clădire cu fraţii albi. Întrucât, la acea vreme, cei de altă rasă obţineau foarte greu permise pentru a lucra în oraş, majoritatea membrilor familiei Betel erau albi. La Betel lucrau totuşi 12 fraţi negri şi metişi, cei mai mulţi fiind traducători. Pentru aceşti fraţi, guvernul a permis construirea a cinci camere în spatele clădirii principale de locuinţe, separate de aceasta. Ulterior, când legile apartheid au început să fie aplicate cu stricteţe, nu a mai fost permis acest lucru. Acum, fraţii trebuiau să călătorească până la cel mai apropiat bantustan (zonă rezervată negrilor), situat la 20 km depărtare şi să locuiască într-un cămin de bărbaţi. Două surori negrese au fost cazate la unii Martori din bantustan.

 Legea nu le permitea acestor betelişti nici măcar să mănânce alături de fraţii lor albi în sala principală de mese, iar inspectorii locali urmăreau orice încălcare a legii. Cu toate acestea, fraţilor albi nu le plăcea ideea de a nu lua masa împreună cu fraţii lor de alte rase. Prin urmare, au înlocuit sticla transparentă de la ferestrele sălii de mese cu sticlă opacă, astfel că toată familia putea lua masa împreună, fără a fi deranjată.

 În 1966, George Phillips a văzut de cuviinţă să plece de la Betel din cauza sănătăţii precare a soţiei sale, Stella. Harry Arnott, un frate calificat, a fost numit supraveghetor al filialei şi a slujit în această calitate doi ani. Începând din 1968, Frans Muller d a slujit ca supraveghetor al filialei, ulterior coordonator al Comitetului Filialei.

CREŞTERE DECLANŞATĂ DE „BOMBA ALBASTRĂ“

Cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă a fost lansată la congresul de district din 1968. Întrucât a avut un efect stimulator în teritoriu, unii au numit-o cu afecţiune „bomba albastră“. Înainte, Departamentul de expediţie trimitea anual congregaţiilor 90 000 de cărţi. Însă pe parcursul anului de serviciu 1970 a trimis 447 000 de cărţi.

În 1971, fratele Knorr a făcut încă o vizită în Africa de Sud. Betelul era deja neîncăpător. Familia număra acum 68 de membri. S-au făcut demersuri pentru extinderea filialei, iar fraţii au fost bucuroşi să-şi ofere serviciile sau să doneze bani. Lucrările de construcţie s-au încheiat la 30 ianuarie 1972. O altă clădire s-a terminat în 1978. Toate aceste extinderi au fost dovada evidentă a sprijinului lui Iehova, având în vedere că la acea vreme guvernul  exercita mari presiuni asupra poporului lui Dumnezeu.

UN TEST AL NEUTRALITĂŢII

În mai 1961, Africa de Sud s-a retras din Commonwealth şi s-a proclamat republică. În această perioadă, ţara a fost scena unor tulburări politice şi a violenţei fără precedent. În încercarea de a ţine sub control situaţia, guvernul aflat la putere a promovat naţionalismul, fapt care le-a provocat mari dificultăţi Martorilor lui Iehova.

Ani la rând, Martorilor lui Iehova nu li s-a cerut să efectueze serviciul militar. Cu toate acestea, spre sfârşitul anilor ’60, când ţara s-a implicat şi mai mult în operaţiunile militare din Namibia şi Angola, situaţia s-a schimbat. Conform noii legislaţii, toţi tinerii de rasă albă şi apţi din punct de vedere fizic trebuiau să efectueze serviciul militar. Fraţii care refuzau erau condamnaţi şi închişi într-o unitate militară disciplinară pe o perioadă de 90 de zile.

Mike Marx a făcut parte dintr-un grup de fraţi care au fost închişi. Acestora li s-a ordonat să îmbrace uniforma militară. Iată ce-şi aminteşte el: „Pentru că nu am vrut să fim consideraţi militari, am refuzat. Atunci comandantul, care avea grad de căpitan, a ordonat să ne fie retrase privilegiile, să fim ţinuţi la regim celular şi să ni se reducă porţia de mâncare“. Aceasta însemna că fraţii nu mai aveau dreptul la corespondenţă, nu mai puteau fi vizitaţi şi nu mai puteau deţine alte materiale de citit în afara Bibliei. Raţia redusă, care li se dădea, chipurile, deţinuţilor incorigibili, consta în apă şi o jumătate de felie de pâine pe zi, timp de două zile; apoi şapte zile primeau raţia obişnuită dintr-o unitate militară, după  care urmau iarăşi două zile de pâine şi apă. Totuşi, deseori chiar şi aşa-numita raţie normală era insuficientă şi de proastă calitate.

Cei din conducere au încercat în fel şi chip să le ştirbească fraţilor integritatea. Fraţii erau închişi câte unul într-o celulă mică. La un moment dat, nu li s-a mai permis să facă duş. Fiecărui frate i s-a dat o găleată pe care să o folosească drept toaletă, iar alta în care să se spele. Cu timpul, li s-a permis din nou să facă duş.

„Odată, în toiul iernii“, îşi aminteşte Keith Wiggill, „după ce am făcut un duş rece, gardienii ne-au luat saltelele şi păturile. Întrucât nu ne-au permis să ne îmbrăcăm cu hainele noastre civile, am rămas în pantaloni scurţi şi în tricou. Am dormit pe prosopul umed, pe podeaua de beton rece ca gheaţa. Dimineaţa următoare, sergentul major a fost uluit să vadă cât de fericiţi şi cât de bine ne simţeam! A recunoscut că Dumnezeul nostru avusese grijă de noi în acea noapte geroasă“.

Cu puţin timp înainte de a se încheia cele 90 de zile de detenţie, fraţii erau duşi din nou în faţa instanţei pe motiv că nu îmbrăcau uniforma militară şi nu luau parte la instrucţie alături de deţinuţii militari, după care erau condamnaţi încă o dată. Autorităţile au spus fără ocolişuri că intenţionau să-i condamne pe fraţi până când aceştia aveau să împlinească 65 de ani, vârstă la care nu mai erau consideraţi apţi pentru serviciul militar.

În 1972, după puternice presiuni exercitate de liderii politici şi de opinia publică, legea a fost schimbată. Fraţii erau acum condamnaţi o singură dată, pedeapsa fiind egală cu durata serviciului militar. Iniţial, durata condamnării a fost de 12–18 luni. Mai târziu, aceasta a ajuns la trei ani, iar în cele din urmă, la şase ani. Cu timpul, autorităţile au făcut unele concesii, iar fraţilor li s-a permis să ţină câte o întrunire pe săptămână.

 În timpul detenţiei, fraţii nu au uitat porunca lui Cristos de a face discipoli (Mat. 28:19, 20). Ei le vorbeau celorlalţi deţinuţi, celor din conducere şi altor oameni cu care veneau în contact. Pentru un timp, li s-a permis ca sâmbăta după-amiaza să scrie scrisori de mărturie.

Într-o vreme, autorităţile militare le-au ordonat celor 350 de Martori să ia masa împreună cu cei 170 de deţinuţi militari. Unitatea devenise singurul „teritoriu“ unde exista o proporţie de doi Martori la o persoană care nu era Martoră. În scurt timp însă, autorităţile au decis ca fraţii să ia masa separat.

BISERICILE CREŞTINĂTĂŢII ŞI NEUTRALITATEA

Ce atitudine au adoptat bisericile creştinătăţii vizavi de problema serviciului militar obligatoriu? În iulie 1974, Consiliul Bisericilor din Africa de Sud (CBAS) a adoptat o rezoluţie privitoare la obiecţia pe motive de conştiinţă. În loc să vină în sprijinul obiecţiei de conştiinţă pe motive religioase, hotărârea avea implicaţii politice evidente. Obiecţia de conştiinţă era acceptată doar dacă se invoca motivul că armata apără „o societate nedreaptă şi discriminatorie“ şi implicit ia parte la un război nedrept. Bisericile de limbă afrikaans, precum şi alte grupări religioase nu erau de acord cu rezoluţia CBAS-ului.

Întrucât susţinea obiectivele militare ale guvernului, Biserica Reformată Olandeză a respins rezoluţia CBAS-ului, considerând-o o încălcare a capitolului 13 din cartea biblică Romani. Un alt grup care s-a opus poziţiei CBAS-ului a fost cel al preoţilor ce slujeau în Forţele de Apărare ale Africii de Sud. Între aceştia se numărau clerici aparţinând bisericilor membre CBAS. Într-o declaraţie comună, preoţii bisericilor de limbă engleză au condamnat rezoluţia spunând: „Îi îndemnăm pe toţi membrii bisericilor noastre, mai cu seamă pe bărbaţii tineri, să-şi unească forţele în apărarea ţării“.

 Mai mult, nicio biserică membră CBAS nu a adoptat o poziţie clară în privinţa neutralităţii. Cartea War and Conscience in South Africa recunoaşte: „Majoritatea [bisericilor] . . . nu le-au explicat cu claritate enoriaşilor poziţia adoptată şi, cu certitudine, nu i-au încurajat să fie obiectori de conştiinţă“. Cartea arată că, din cauza reacţiei vehemente a guvernului la rezoluţia CBAS-ului şi a legilor stricte adoptate de guvern, bisericile au ezitat să-şi exprime clar convingerile: „Orice încercare de a determina bisericile să treacă la acţiune a eşuat“.

În schimb, iată ce mai afirmă cartea: „Majoritatea covârşitoare a obiectorilor de conştiinţă care au fost închişi erau Martori ai lui Iehova“. După care adaugă: „Martorii lui Iehova s-au concentrat asupra dreptului omului de a se opune tuturor războaielor pe motive de conştiinţă“.

Poziţia Martorilor a fost de natură strict religioasă. Deşi recunosc că „autorităţile existente au fost aşezate de Dumnezeu în poziţiile lor relative“, Martorii rămân neutri din punct de vedere politic (Rom. 13:1). Principala lor preocupare este să-i rămână loiali lui Iehova, care în Cuvântul său, Biblia, spune că adevăraţii săi închinători nu iau parte la războaie. — Is. 2:2–4; Fap. 5:29.

După ce ani la rând au fost închişi în unităţi militare disciplinare, a devenit evident că Martorii nu aveau să renunţe la poziţia lor neutră doar pentru a evita un tratament dur. În plus, aceste unităţi erau supraaglomerate şi erau criticate de opinia publică. Unii funcţionari guvernamentali susţineau cu tărie că fraţii ar trebui trimişi în închisorile civile.

Unele autorităţi militare care îi agreau pe Martori nu au fost de acord, deoarece îi respectau pe fraţii tineri pentru înaltele lor norme morale. Dacă fraţii ar fi fost mutaţi într-o închisoare civilă, li s-ar fi întocmit cazier judiciar. De asemenea, ar fi fost închişi cu elemente de cea mai joasă speţă  ale societăţii şi ar fi fost expuşi riscului de a fi violaţi. Prin urmare, s-au făcut demersuri ca ei să presteze unele servicii în folosul comunităţii, în sectoare guvernamentale care nu aveau legătură cu armata. Odată cu schimbarea climatului politic din anii ’90, serviciul militar nu a mai fost obligatoriu.

Ce amprentă au lăsat asupra fraţilor anii de detenţie într-o perioadă crucială din viaţa lor? Mulţi i-au adus lui Iehova un serviciu loial şi s-au folosit cu înţelepciune de acea perioadă studiind Cuvântul lui Dumnezeu şi, astfel, crescând din punct de vedere spiritual. „Detenţia în unitatea militară a fost un punct de cotitură în viaţa mea“, afirmă Cliff Williams. „Dovada clară a ocrotirii şi binecuvântării lui Iehova în tot acest timp m-a determinat să susţin mai mult lucrarea pentru Regat. La scurt timp după eliberarea mea în 1973, am început pionieratul regular, iar în anul următor am fost invitat la Betel, unde slujesc şi în prezent.“

Stephen Venter, care avea doar 17 ani când a fost închis, a spus: „Eram vestitor nebotezat şi nu cunoşteam prea multe din adevăr. Ceea ce m-a ajutat să suport situaţia a fost tăria spirituală pe care am dobândit-o din discuţiile pe baza textului zilei, discuţii purtate dimineaţa în timp ce lustruiam podelele, din întrunirile regulate şi din studiul biblic pe care un frate cu experienţă îl ţinea cu mine. Deşi nu a fost uşor, e uluitor cât de puţin îmi amintesc de momentele grele! De fapt, acei trei ani de detenţie au fost, cred, cei mai frumoşi ani din viaţa mea. A fost perioada care m-a ajutat să mă maturizez. L-am cunoscut mai bine pe Iehova, iar asta mi-a dat motivaţia de a începe serviciul cu timp integral“.

Condamnările nedrepte primite de fraţii noştri au slujit unui scop nobil. Gideon Benade, care i-a vizitat pe fraţi în unităţile militare disciplinare, a scris: „Când priveşti înapoi, îţi dai seama ce mărturie puternică s-a depus“. Perseverenţa  fraţilor şi numeroasele reportaje despre procesele şi sentinţele lor sunt dovezi incontestabile ale neutralităţii Martorilor lui Iehova. Aceasta a lăsat o amprentă de neşters atât asupra cadrelor militare, cât şi asupra întregii ţări.

INTEGRITATEA FRAŢILOR NEGRI

În primii ani ai regimului de apartheid, fraţii negri nu s-au confruntat cu aceleaşi teste ale neutralităţii ca fraţii albi. De pildă, negrii nu erau chemaţi pentru serviciul militar. Cu toate acestea, când grupările politice ale negrilor au început să conteste regimul de apartheid, asupra Martorilor negri s-au abătut mari încercări. Unii au fost ucişi, alţii au fost bătuţi, iar mulţi au fugit lăsând în urma lor casa şi bunurile ce piereau mistuite de foc. Şi toate acestea deoarece au vrut să-şi păstreze neutralitatea. Într-adevăr, erau hotărâţi să respecte porunca lui Isus de ‘a nu face parte din lume’. — Ioan 15:19.

Unele grupări politice le pretindeau tuturor locuitorilor din zonă să cumpere carnete de partid. Reprezentanţii acestora mergeau pe la casele oamenilor cerând bani pentru arme sau pentru înmormântarea camarazilor lor răpuşi în luptele cu forţele de securitate ale albilor. Fraţii negri refuzau într-un mod respectuos să dea bani, motiv pentru care erau acuzaţi de spionaj pentru guvernul apartheid. În timp ce se aflau în serviciul de teren, unii fraţi şi surori au fost atacaţi şi acuzaţi de propagandă în favoarea albilor.

Să ne gândim, de pildă, la Elijah Dlodlo, care a renunţat la o promiţătoare carieră sportivă ca să devină un slujitor dedicat al lui Iehova. Cu două săptămâni înainte de primele alegeri democratice din Africa de Sud, tensiunile dintre comunităţile rivale de negri au atins punctul culminant. Congregaţia lui Elijah a stabilit să parcurgă un teritoriu rar lucrat, aflat la câţiva kilometri depărtare. Elijah, botezat doar de două luni, a fost repartizat cu doi băieţi, vestitori nebotezaţi. În timp ce vorbeau cu o doamnă la o uşă, au  fost abordaţi de un grup de tineri, membri ai unei mişcări politice. Liderul grupului avea un sjambok, un bici gros de piele. „Ce faceţi aici?“, a întrebat el.

„Vorbim din Biblie“, a răspuns gazda.

Ignorând-o, bărbatul furios i-a spus lui Elijah şi celor doi băieţi care-l însoţeau: „Hei, voi trei, luptaţi cu noi! Acum nu e timpul să vorbim din Biblie, acum e timpul să luptăm pentru drepturile noastre“.

Elijah i-a răspuns cu îndrăzneală: „Nu putem să facem asta, deoarece noi îi slujim lui Iehova“.

Atunci, bărbatul l-a îmbrâncit pe Elijah şi a început să-l lovească cu biciul. La fiecare lovitură, bărbatul striga: „Luptă cu noi!“ După prima lovitură, Elijah nu a mai simţit durerea. El a găsit tărie în cuvintele apostolului Pavel, care a spus că toţi creştinii adevăraţi ‘vor fi persecutaţi’. — 2 Tim. 3:12.

În cele din urmă, bărbatul a obosit şi s-a oprit. Apoi, unul dintre atacatori l-a certat, spunând că Elijah nu era din comunitatea lor. În acel moment, grupul s-a divizat şi atacatorii au început să se bată între ei, liderul lor fiind bătut crunt cu propriul bici. Între timp, Elijah şi cei doi băieţi au reuşit să scape. Această încercare i-a întărit credinţa lui Elijah. El a continuat să facă progrese ca predicator neînfricat al veştii bune. În prezent, este căsătorit, are copii şi slujeşte ca bătrân de congregaţie.

Deşi au fost supuse la mari presiuni pentru a înceta să predice, surorile negrese au vădit mult curaj. Să luăm exemplul lui Florah Malinda. Fiica ei botezată, Maki, a fost arsă de vie de o gloată de tineri, deoarece a încercat să-şi apere fratele care refuzase să se alăture mişcării lor politice. În pofida pierderii tragice, Florah nu s-a lăsat  copleşită de amărăciune, ci le-a vorbit fără încetare despre Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor din comunitatea ei. Într-o zi, reprezentanţii mişcării politice care-i ucisese fiica i-au cerut să li se alăture, altfel ar fi avut de suferit. Vecinii i-au sărit în ajutor, explicându-le că Florah nu se implică în politică, ci îi ajută pe oameni să studieze Biblia. Aceasta a dat naştere unei discuţii aprinse între activişti, care au decis apoi să o lase în pace. În tot acel timp plin de încercări şi până în prezent, Florah a slujit cu fidelitate ca pionieră regulară.

Un pionier regular povesteşte ce i s-a întâmplat în timp ce mergea cu autobuzul spre teritoriu. Un tânăr activist l-a îmbrâncit şi l-a întrebat de ce avea la el literatură publicată de afrikaneri şi de ce le-o vindea negrilor. Fratele relatează: „Mi-a zis să arunc literatura pe fereastra autobuzului. Întrucât am refuzat, m-a pălmuit şi mi-a ars obrazul cu ţigara aprinsă. Nu am reacţionat în niciun fel. Apoi mi-a înşfăcat geanta cu literatură şi a aruncat-o pe fereastră. Mi-a smuls cravata, spunând că aşa se îmbracă albii. M-a tot insultat şi şi-a bătut joc de mine, zicând că oamenii ca mine ar trebui arşi de vii. Iehova m-a salvat, pentru că am reuşit să cobor din autobuz fără să păţesc ceva mai rău. Cele întâmplate nu m-au împiedicat să-mi continui predicarea“.

Filiala din Africa de Sud a primit multe scrisori de la fraţi sau de la congregaţii care arătau cum şi-au păstrat integritatea fraţii negri. O astfel de scrisoare a fost trimisă de un bătrân dintr-o congregaţie din KwaZulu-Natal. Aici se spunea: „Vă scriem pentru a vă informa cu privire la pierderea iubitului nostru frate Moses Nyamussua. El era  sudor şi repara maşini. Odată, membrii unei grupări politice i-au cerut să le sudeze armele artizanale, iar fratele a refuzat. Apoi, la 16 februarie 1992, această grupare a organizat o manifestaţie politică. Aici a avut loc o luptă cu gruparea rivală. În seara aceleiaşi zile, în drum spre casă, luptătorii l-au întâlnit pe fratele nostru care se îndrepta spre un centru comercial. Membrii grupării l-au ucis cu suliţele. Ce motiv au invocat ei? «N-ai vrut să ne sudezi armele, iar din cauza asta camarazii noştri au murit în luptă.» Deşi întâmplarea i-a şocat pe fraţi, ne vom îndeplini pe mai departe serviciul sacru“.

OPOZIŢIE LA ŞCOALĂ

În şcolile din bantustane au început să apară probleme, deoarece, la careul de dimineaţă, copiii Martori nu participau la rugăciuni şi la intonarea imnurilor religioase. În şcolile pentru albi însă nu existau astfel de probleme. Părinţii trebuiau pur şi simplu să scrie o scrisoare în care explicau poziţia lor, iar copiii erau scutiţi de activităţile respective. În şcolile pentru negri însă, refuzul de a participa la ceremoniile religioase era socotit o sfidare la adresa autorităţilor şcolare. Profesorii nu acceptau o astfel de împotrivire. Când părinţii au încercat să le explice care este poziţia Martorilor, profesorii au spus că nu se admite nicio excepţie.

Autorităţile şcolare au insistat ca elevii Martori ai lui Iehova să fie prezenţi la careul de dimineaţă pe motiv că aici se făceau unele anunţuri care îi vizau pe toţi cei din şcoală. Deşi asistau plini de respect, copiii nu participau la intonarea cântecelor şi la rugăciuni. Unii profesori treceau printre rânduri ca să verifice dacă elevii închideau ochii în timpul rugăciunilor şi dacă intonau imnurile religioase.  Este emoţionant să ştim că aceşti copii, între care unii foarte mici, şi-au păstrat plini de curaj integritatea.

După ce un număr mare de copii au fost exmatriculaţi, fraţii au hotărât să apeleze la justiţie. La 10 august 1976, Curtea Supremă din Johannesburg a pronunţat o decizie într-un caz important ce privea 15 elevi ai unei şcoli. În decizie se spunea: „În urma plângerii înaintate de părinţii copiilor, s-a hotărât ca acuzaţii . . . să recunoască dreptul acestor copii de a nu participa la rugăciuni şi de a nu intona imnuri şi . . . să recunoască faptul că exmatriculările . . . nu au fost legale“. Aceasta a fost o importantă victorie juridică, iar problema a fost în cele din urmă rezolvată în toate şcolile implicate.

ALTE DIFICULTĂŢI LA ŞCOALĂ

Mulţi copii Martori care mergeau la şcolile albilor s-au confruntat cu un alt fel de test al integrităţii, fiind, de asemenea, exmatriculaţi. Regimul de apartheid a dorit să mobilizeze tineretul de rasă albă pentru a sprijini ideologia sa. În 1973, guvernul a instituit un program numit „Pregătirea tineretului“, care consta în organizarea de marşuri, învăţarea unor tehnici de autoapărare şi participarea la activităţi patriotice.

Unii părinţi Martori au cerut consiliere juridică. Chestiunea a fost prezentată ministrului educaţiei, dar fără niciun rezultat. Ministrul a susţinut că scopul programului „Pregătirea tineretului“ era strict educaţional. Drept urmare, guvernul s-a folosit de mass-media pentru a-i denigra pe Martorii lui Iehova. Şi, deşi în unele şcoli directorii erau toleranţi şi îi scuteau pe copii de acele activităţi din program care ar fi contravenit Scripturilor, în altele copiii au fost exmatriculaţi.

Puţini părinţi Martori îşi puteau permite să-şi trimită copiii la şcoli particulare. Copiii unora au urmat cursuri prin corespondenţă. Martorii care erau profesori de meserie  ofereau cursuri la domiciliu. Cu toate acestea, mulţi dintre copiii exmatriculaţi nu reuşeau să-şi termine liceul. În schimb, trăgeau foloase din instruirea biblică pe care o primeau acasă şi în congregaţie (Is. 54:13). Mulţi dintre ei au început serviciul cu timp integral. Aceşti tineri curajoşi au fost bucuroşi că au perseverat în încercări, punându-şi toată încrederea în Iehova (2 Pet. 2:9). După un timp, climatul politic din ţară s-a schimbat, iar copiii Martorilor nu au mai fost exmatriculaţi din şcoli pentru că refuzau să ia parte la activităţi patriotice.

APARTHEIDUL ŞI CONGRESELE

Pentru a respecta legile din Africa de Sud, fraţii trebuiau să organizeze separat congrese pentru fiecare grup rasial. Prima ocazie în care s-au întâlnit toate rasele în acelaşi loc a fost congresul naţional ţinut pe Wembley Stadium, din Johannesburg, în 1952. Fiind în vizită în Africa de Sud, fraţii Knorr şi Henschel au ţinut cuvântări la acest congres. În conformitate cu regulile apartheidului, grupurile rasiale trebuiau să stea separat. Albii au stat în sectorul vestic, negrii în cel estic, iar metişii şi indienii în cel nordic. Chiar şi în locurile unde se servea masa la prânz trebuiau respectate aceste reguli. Iată ce a scris însă fratele Knorr despre congres: „Partea frumoasă a fost că noi, toţi laolaltă, ne închinam lui Iehova «în podoabe sfinte» pe acelaşi stadion“.

 În ianuarie 1974, s-au ţinut trei congrese în zona Johannesburgului, unul pentru negri, unul pentru metişi şi indieni, iar altul pentru albi. Cu toate acestea, s-au luat măsuri speciale pentru ultima zi a congresului: în sesiunea de după-amiază, toate rasele se puteau reuni pe Rand Stadium din Johannesburg. Pe stadion s-a revărsat o mulţime de 33 408 de persoane. Ce ocazie fericită! De această dată, oameni de toate rasele puteau să stea împreună, fără nicio restricţie. Şi prezenţa mai multor oaspeţi din Europa a făcut din acest congres unul memorabil. Dar cum a fost posibil acest lucru? Fără să-şi dea seama, organizatorii congresului închiriaseră un stadion rezervat unor evenimente internaţionale, interrasiale. Prin urmare, pentru această sesiune nu a fost nevoie de niciun permis.

CONGRESE ÎN POFIDA PREJUDECĂŢILOR

Cu câţiva ani înainte, s-au făcut demersuri pentru organizarea unui congres naţional în Johannesburg. Când un reprezentant al guvernului de la Pretoria a vizitat birourile guvernamentale din Johannesburg, responsabile cu afacerile bantu (ale negrilor), acesta a observat din procesul-verbal, întocmit în urma şedinţei ţinute, că Mofolo Park fusese închiriat de Martorii lui Iehova pentru un congres la care aveau să participe fraţii negri.

El a raportat acest lucru la sediul din Pretoria, iar Ministerul Afacerilor Bantu a anulat fără întârziere contractul de închiriere, pe motiv că Martorii nu erau o „religie recunoscută“. Fraţii albi închiriaseră pentru aceeaşi perioadă Milner Park Show Grounds, din centrul Johannesburgului, iar metişii urmau să se întrunească pe Union Stadium, din suburbia vestică a oraşului.

Doi fraţi de la Betel s-au întâlnit cu ministrul respectiv, care era, de fapt, un fost cleric al Bisericii Reformate Olandeze. Cei doi au subliniat că Martorii ţin de mulţi ani congrese la Mofolo Park. De asemenea, ei l-au întrebat pe  ministru de ce fraţii albi şi cei metişi puteau ţine congresul, pe când fraţii negri, nu. Ministrul nu şi-a schimbat hotărârea.

Întrucât Mofolo Park este situat în partea de vest a Johannesburgului, cei doi fraţi au hotărât să încerce să organizeze congresul în estul oraşului, unde erau mai multe bantustane mari. Ei s-au întâlnit cu un oficial de la birourile responsabile cu afacerile bantu, dar nu au amintit nimic despre întâlnirea cu ministrul de la Pretoria. Acesta a fost foarte amabil cu fraţii şi le-a dat voie să folosească Wattville Stadium. Spre deosebire de Mofolo Park, stadionul avea tribune.

Toţi fraţii au fost imediat informaţi cu privire la schimbarea locului de congres. Congresul s-a ţinut fără amestecul autorităţilor de la Pretoria şi au asistat circa 15 000 de persoane. Câţiva ani la rând, fraţii au reuşit să ţină fără probleme congrese pe Wattville Stadium.

SE ÎNFIINŢEAZĂ O ASOCIAŢIE RECUNOSCUTĂ OFICIAL

La 24 ianuarie 1981, sub îndrumarea Corpului de Guvernare, a fost constituită o asociaţie alcătuită din 50 de membri, recunoscută oficial ca Martorii lui Iehova din Africa de Sud. Fiind persoană juridică, aceasta a contribuit la promovarea intereselor spirituale în mai multe feluri.

Ani la rând, fraţii de la filială au încercat, fără şanse de izbândă, să primească permisiunea de a avea fraţi autorizaţi să oficieze căsătorii. Frans Muller îşi aminteşte: „De fiecare dată, guvernul refuza, considerând că religia noastră nu avea nici statutul şi nici stabilitatea necesare pentru a numi persoane care să oficieze căsătorii“.

Mai mult, întrucât nu exista o asociaţie recunoscută oficial, în bantustane nu era posibilă construirea de Săli ale Regatului. Autorităţile nu le permiteau Martorilor să construiască şi le spuneau de fiecare dată: „Nu sunteţi o religie recunoscută“.

 La scurt timp însă după ce a fost înfiinţată asociaţia, fraţii au primit permisiunea de a avea persoane desemnate să oficieze căsătorii. De asemenea, li s-a dat voie să construiască Săli ale Regatului şi în bantustane. În prezent, în Africa de Sud sunt peste 100 de bătrâni care oficiază căsătorii. Întrucât ei pot oficia căsătoria chiar la Sala Regatului, cuplurile nu mai trebuie să meargă la primărie pentru căsătoria civilă.

SCHIMBĂRI MAJORE ÎN METODELE DE TIPĂRIRE

Metodele de tipărire se schimbau cu rapiditate, iar maşinile plane ieşeau din uz. În plus, piesele de schimb erau scumpe şi greu de găsit. Prin urmare, venise timpul să se treacă la tehnoredactarea computerizată şi la tipărirea offset. S-au cumpărat unităţi autonome de înregistrare a datelor şi de fotoculegere, iar în 1979 a fost instalată o rotativă offset TKS, un dar generos din partea filialei din Japonia.

Întrucât produc literatură în atât de multe limbi, Martorii lui Iehova au considerat avantajos să-şi realizeze propriul sistem de fotoculegere. În 1979, fraţii de la Betelul din Brooklyn, New York, au început să lucreze la programul MEPS (un acronim pentru multilanguage electronic phototypesetting system, în română „sistem multilingv de fotoculegere electronică“). MEPS-ul a fost instalat în Africa de Sud în 1984. Folosirea computerelor în traducere şi fotoculegere a făcut posibilă publicarea simultană a literaturii într-o varietate de limbi.

MĂSURI LUATE ÎN VEDEREA UNEI CREŞTERI ULTERIOARE

Pe la începutul anilor ’80, întrucât se înregistra o creştere continuă, clădirile Betelului din Elandsfontein deveniseră neîncăpătoare. Prin urmare, s-a cumpărat un teren în Krugersdorp, la vreo 30 de minute de mers cu maşina de Johannesburg. Terenul, cu o suprafaţă de 87 de hectare, este situat într-o zonă deluroasă, încântătoare şi este străjuit de  un pârâu. Mulţi fraţi au renunţat la locul de muncă pentru a lucra la construirea noului Betel, iar alţii şi-au folosit concediul pentru a da o mână de ajutor. Au venit şi câţiva voluntari din ţări precum Noua Zeelandă şi Statele Unite, iar lucrările de construcţie s-au încheiat în şase ani.

Era încă greu să se obţină permisiunea ca Martorii negri, în principal traducători, să locuiască aici. În cele din urmă, autorităţile au aprobat acest lucru doar pentru 20 de persoane, cu condiţia ca locuinţele să fie construite separat. Cu timpul însă, politica de apartheid a devenit mai puţin restrictivă, iar fraţii de toate rasele puteau să locuiască în oricare dintre camerele Betelului.

Familia Betel a fost foarte încântată de noul Betel, ale cărui camere erau spaţioase şi funcţionale. Clădirea cu trei etaje, îmbrăcată în cărămidă roşie, este înconjurată de splendide grădini. Când au început lucrările de construcţie în Krugersdorp, în Africa de Sud existau 28 000 de Martori activi. Până în 21 martie 1987, data la care a avut loc dedicarea, numărul crescuse la 40 000. Cu toate acestea, unii s-au întrebat dacă a fost realmente necesară construirea unui Betel atât de mare. Unul dintre etajele clădirii de birouri nu era folosit, iar o aripă a clădirii cu camere era neocupată. Fraţii luaseră măsuri în vederea unei creşteri ulterioare, convinşi fiind că aceasta va avea loc.

ESTE SATISFĂCUTĂ O NECESITATE FUNDAMENTALĂ

Era nevoie urgentă de mai multe Săli ale Regatului pentru numărul crescând de congregaţii. Fraţii din zonele cu populaţie predominant neagră ţineau întrunirile în condiţii improprii. Foloseau garaje, dependinţe şi săli de clasă, în care stăteau înghesuiţi în bănci mici. De asemenea, erau nevoiţi să împartă aceeaşi şcoală cu unele grupări religioase. Acestea foloseau alte săli de clasă şi, întrucât cântau tare şi băteau la tobe, făceau un zgomot asurzitor.

 Spre sfârşitul anilor ’80, Comitetele Regionale de Construcţie au început să folosească noi metode pentru a grăbi construirea de Săli ale Regatului. În 1992, 11 Martori din Canada, cu experienţă în metoda de construire rapidă, s-au oferit să ajute la ridicarea unui complex de două Săli ale Regatului supraetajate în Hillbrow, o suburbie a Johannesburgului. Aceşti bărbaţi le-au împărtăşit fraţilor locali din experienţa lor şi i-au ajutat să-şi îmbunătăţească metodele de construire.

Prima sală construită după metoda rapidă a fost ridicată în Diepkloof, Soweto, în 1992. Fraţii încercaseră încă din 1962 să obţină în zonă un teren pentru o Sală a Regatului. Zechariah Sedibe, care s-a ocupat de acest lucru, a fost prezent la dedicarea Sălii Regatului, ţinută la 11 iulie 1992. Cu un zâmbet larg, el a mărturisit: „Credeam că n-o s-avem niciodată o Sală a Regatului. Eram tineri pe atunci. Acum, deşi sunt la pensie, avem sala noastră, prima din Soweto, construită în numai câteva zile“.

În prezent, există 600 de astfel de săli în ţările supravegheate de filiala din Africa de Sud. Ele sunt centre ale închinării pure aduse lui Iehova. Cu toate acestea, încă aproximativ 300 de congregaţii cu peste 30 de vestitori au nevoie de o Sală a Regatului.

Acţionând sub îndrumarea filialei, cele 25 de Comitete Regionale de Construcţie acordă sprijin practic congregaţiilor care doresc să-şi construiască o Sală a Regatului. Congregaţiile pot obţine împrumuturi fără dobândă pentru finanţarea lucrărilor de construcţie. Peter Butt, care se ocupă de construirea de Săli ale Regatului de peste 18 ani, este preşedintele Comitetului Regional de Construcţie al provinciei Gauteng. El a precizat că fraţii din aceste comitete sunt, de regulă, capi de familie, care, deşi au un loc de muncă, sacrifică plini de bucurie mult timp în folosul fraţilor.

 Un alt membru al unui comitet regional, Jakob Rautenbach, a explicat că, în general, membrii acestor comitete lucrează pe şantier pe toată perioada construcţiei. În plus, iau parte la toate activităţile premergătoare lucrărilor de construcţie. El a descris cu mult entuziasm spiritul de cooperare şi bucuria ce domneşte între voluntari. Ei călătoresc până la şantier pe propria cheltuială, deşi, uneori, acesta nu e atât de aproape de locuinţa lor.

Jakob a spus că mulţi alţi fraţi dăruiesc cu generozitate din timpul şi din resursele lor în folosul construirii de Săli ale Regatului şi a dat următorul exemplu: „Două surori de corp au o firmă de transport. Ele ne duc containerul de 13 m, încărcat cu unelte şi materiale de construcţie, în toată ţara, uneori chiar şi în alte ţări. Fac acest lucru din 1993. O donaţie substanţială! Când văd ce construim, multe firme cu care colaborăm se simt îndemnate să facă donaţii sau să ne facă reduceri“.

Când există o planificare atentă şi o bună organizare a echipelor, fraţii reuşesc adesea să ridice o sală în trei zile, fapt care a câştigat respectul multor martori oculari. Spre sfârşitul primei zile de construcţie a unei săli, doi bărbaţi care băuseră mult la o cârciumă din apropiere le-au spus fraţilor că, de obicei, în drum spre casă, traversau un teren viran, dar acum vedeau aici o sală. Întrucât erau siguri că se rătăciseră, cei doi i-au rugat pe fraţi să le spună încotro s-o ia.

SPIRIT DE SACRIFICIU

Schimbările politice survenite pe la începutul anilor ’90 nu au adus pacea şi stabilitatea mult aşteptate. Dimpotrivă, violenţa a luat o amploare fără precedent. Situaţia nu era nici pe departe simplă, iar oamenii au oferit o mulţime de explicaţii pentru violenţa crescândă, cele mai multe având legătură cu rivalităţile politice şi cu situaţia economică ce genera nemulţumire.

 Cu toate acestea, construirea de Săli ale Regatului a continuat. Voluntari de diferite rase intrau în bantustane, însoţiţi de fraţi locali. Unii voluntari chiar au fost atacaţi de gloate furioase. În timpul construcţiei unei săli din Soweto în 1993, trei fraţi albi care transportau cu un vehicul materiale de construcţie spre şantier au fost loviţi cu pietre de o gloată violentă. Toate geamurile vehiculului au fost sparte, iar fraţii au fost răniţi. Au reuşit totuşi să-şi continue drumul până la şantier. Fraţii locali i-au dus de urgenţă la spital luând-o pe un alt drum, mai sigur.

Totuşi, lucrările de pe şantier s-au desfăşurat conform planificării. S-au luat măsuri de precauţie, iar în weekendul următor sute de voluntari de diferite rase au muncit pe şantier. Pionierii locali au făcut lucrare stradală în teritoriul din jurul şantierului. Dacă vedeau ceva în neregulă, îi anunţau pe fraţii de pe şantier. După câteva zile, fraţii care fuseseră răniţi s-au simţit suficient de bine ca să se întoarcă pe şantier.

Congregaţiile apreciază spiritul de dăruire şi de sacrificiu demonstrat de fraţii voluntari la construirea de Săli ale Regatului. Timp de 15 ani, Fanie şi Elaine Smit au parcurs de multe ori distanţe mari pe propria cheltuială şi au ajutat 46 de congregaţii să-şi construiască propria Sală a Regatului.

Iată ce i-a scris o congregaţie din provincia KwaZulu-Natal Comitetului Regional de Construcţie: „Aţi sacrificat ore de somn, plăcerea de a sta cu familia, ore de destindere şi multe altele, pentru a veni aici şi a ne construi o sală. Mai mult, ştim că pentru reuşita construcţiei aţi cheltuit mult din resursele voastre financiare. Fie ca Iehova să-şi amintească «spre bine» de voi! — Neemia 13:31“.

Când o congregaţie are propria Sală a Regatului, efectul asupra comunităţii este pozitiv. Următoarele cuvinte scrise  de o congregaţie nu sunt ceva neobişnuit: „După construirea Sălii Regatului, asistenţa a crescut atât de mult, încât a fost necesar ca întrunirea biblică şi studiul Turnului de veghe să se ţină în două serii. În curând va trebui să formăm o nouă congregaţie“.

Deşi unor congregaţii mici din zonele rurale nu le e uşor să finanţeze construirea unei săli, totuşi membrii lor găsesc modalităţi de a face rost de bani. Într-o congregaţie, fraţii au vândut câţiva porci. Când au avut nevoie de mai mulţi bani, ei au vândut un bou şi un cal. Apoi au vândut 15 oi, încă un bou şi un cal. O soră s-a oferit să cumpere toată vopseaua necesară, alta s-a oferit să cumpere covorul, iar alta, perdelele. În cele din urmă, pentru cumpărarea scaunelor s-au mai vândut un bou şi cinci oi.

După încheierea lucrărilor de construcţie, o congregaţie din provincia Gauteng a scris: „Cel puţin două săptămâni după construirea sălii, când terminam lucrarea de predicare, ne duceam la sală şi o admiram. Nu ne puteam întoarce acasă fără să o vedem!“

ŞI ALŢII OBSERVĂ

În general, eforturile Martorilor lui Iehova pentru avea un loc potrivit de închinare nu trec neobservate. Congregaţia din Umlazi, KwaZulu-Natal, a primit o scrisoare în care se spunea: „Asociaţia «Păstraţi Frumuseţea Oraşului Durban» apreciază eforturile voastre de a menţine zona curată şi vă îndeamnă să continuaţi să procedaţi astfel. Prin sârguinţa voastră, aţi dat un plus de frumuseţe acestui loc. Asociaţia noastră s-a dedicat luptei împotriva gunoaielor şi ocrotirii mediului. Credem că un loc curat este primul pas pentru o mai bună sănătate a locuitorilor oraşului. De aceea, îi lăudăm pe cetăţenii noştri care păstrează curăţenia. Vă mulţumim că daţi un exemplu atât de bun. Vă încurajăm  ca, prin tot ceea ce faceţi, să păstraţi curăţenia în Umlazi“.

O congregaţie a scris: „Când un hoţ notoriu a spart noua noastră Sală a Regatului, vecinii au sărit la el şi l-au bătut; i-au zis că le distruge «biserica», întrucât era singura clădire din zonă folosită în scopuri religioase. Apoi l-au dat pe mâna poliţiei“.

SE CONSTRUIESC SĂLI ALE REGATULUI ŞI ÎN ALTE ŢĂRI DIN AFRICA

În 1999, organizaţia lui Iehova a pus bazele unui nou program de construire a Sălilor Regatului în ţările cu resurse limitate. La filiala din Africa de Sud a fost înfiinţat un Birou Regional pentru Sălile Regatului, care avea să organizeze lucrarea de construire în mai multe ţări din Africa. Un reprezentant al biroului a vizitat toate filialele acestor ţări ca să-i ajute pe fraţii de aici să formeze câte un Birou pentru Construirea de Săli ale Regatului. Acesta se ocupă de cumpărarea terenurilor şi de organizarea echipelor de construcţie. De asemenea, au fost trimişi slujitori internaţionali care să ajute la lucrări şi la instruirea fraţilor locali.

Biroul Regional din Africa de Sud a format 25 de Birouri pentru Construirea de Săli ale Regatului în Africa. La rândul lor, acestea supraveghează lucrările de construcţie în 37 de ţări. Din noiembrie 1999, în ţările în care s-a implementat acest program s-au construit 7 207 Săli ale Regatului. Pe la jumătatea anului 2006, s-a stabilit că în aceste ţări mai trebuiau construite încă 3 305 Săli ale Regatului.

EFECTELE SCHIMBĂRILOR POLITICE

Nemulţumirea crescândă faţă de politica rasială dusă de guvernul precedent a generat tulburări şi acte de violenţă, unii Martori ai lui Iehova fiind direct afectaţi de acestea. Bantustanele erau scena unor lupte crâncene, în  care au fost ucişi mulţi oameni. În general însă, fraţii au fost prudenţi şi i-au slujit fără încetare şi cu fidelitate lui Iehova chiar şi în acele timpuri dificile. Într-o noapte, a fost aruncată o sticlă incendiară în locuinţa unui frate, în timp ce el şi familia lui dormeau. Au reuşit să scape, iar ulterior fratele a scris filialei: „Eu şi familia mea avem acum o credinţă şi mai puternică. Deşi ne-am pierdut toate lucrurile materiale, ne-am apropiat mai mult de Iehova şi de poporul său. Fraţii ne-au susţinut din punct de vedere material. Aşteptăm cu nerăbdare sfârşitul acestui sistem şi îi mulţumim lui Iehova pentru paradisul nostru spiritual“.

La 10 mai 1994, primul preşedinte negru, Nelson Mandela, a depus jurământul. El a fost, de asemenea, primul preşedinte al ţării ales democratic. Acum, pentru prima dată, negrii puteau merge la vot. Pe lângă euforia ce-i cuprinsese pe toţi, domnea şi o atmosferă marcată de naţionalism. Aceasta a creat probleme de altă natură pentru unii fraţi.

Din nefericire, unii membri ai poporului lui Iehova şi-au încălcat neutralitatea creştină. Majoritatea însă au rămas neutri. Mulţi dintre cei ce au făcut compromis au înţeles că au greşit, au manifestat căinţă sinceră şi au reacţionat favorabil la îndrumarea biblică.

CREŞTERE ÎN INIMI

Deşi construirea de Săli ale Regatului este o dovadă a binecuvântării lui Iehova, creşterea cu adevărat miraculoasă are loc în inima oamenilor (2 Cor. 3:3). Persoane ce provin din medii sociale diferite sunt atrase de adevăr. Să luăm câteva exemple.

În 1986, Ralson Mulaudzi a fost închis pentru omor şi a fost condamnat la moarte. El a găsit adresa filialei într-o broşură a Martorilor şi a scris, exprimându-şi dorinţa de a afla mai multe din Biblie. Lui Les Lee, un pionier special, i  s-a permis să-l viziteze şi să înceapă un studiu biblic cu el. În scurt timp, Ralson a început să le vorbească altor deţinuţi şi gardienilor despre ce învăţa. A fost botezat în închisoare în aprilie 1990. Ralson este vizitat cu regularitate de membrii congregaţiei locale şi i se permite să iasă din celulă o oră pe zi. El îşi petrece timpul predicându-le celorlalţi deţinuţi. Ralson a ajutat trei oameni să ajungă la botez şi, în prezent, conduce două studii biblice. Condamnarea la moarte a fost comutată la închisoare pe viaţă, cu posibilitatea de a fi eliberat condiţionat.

Cei ce sunt atraşi de Iehova provin din medii foarte diferite. Queenie Rossouw, o persoană interesată, a asistat la studiul de carte al congregaţiei şi l-a rugat pe supraveghetorul studiului de carte să-l viziteze pe fiul ei de 18 ani, care se pregătea pentru catehism. Fratele a purtat o discuţie frumoasă cu acest tânăr, care a început să asiste la întruniri împreună cu mama lui. Apoi, mama sa l-a rugat pe frate să-l viziteze şi pe soţul ei, Jannie, care era prezbiter în cadrul Bisericii Reformate Olandeze şi preşedinte al consiliului de administraţie al bisericii. Acesta dorea să-i pună câteva întrebări. Fratele a vorbit şi cu soţul ei, care a fost de acord să înceapă un studiu biblic.

Toate acestea se întâmplau în săptămâna congresului de district, iar fratele a invitat-o pe Queenie la congres. Spre surprinderea lui, a venit şi Jannie şi a asistat la toate cele patru zile de congres. Programul, precum şi iubirea dintre Martori i-au făcut o impresie deosebită. Fiul lor de 18 ani, precum şi fiul lor cel mai mare, diacon la biserică, au început şi ei să asiste la studiu.

Toţi s-au retras din biserică şi au început fără preget să asiste la întrunirile congregaţiei. Chiar au asistat la o întrunire premergătoare serviciului de teren. Fratele i-a explicat lui Jannie că nu putea lua parte la serviciul de teren alături de Martori deoarece nu întrunea încă cerinţele necesare  pentru a fi un vestitor nebotezat. Cu faţa scăldată în lacrimi, Jannie a spus că toată viaţa a căutat adevărul şi că nu putea să nu-l împărtăşească altora.

Soţii Rossouw mai aveau un fiu, de 22 de ani, student la teologie în anul trei. Jannie i-a scris şi l-a rugat să se întoarcă acasă, întrucât nu avea să-i mai plătească studiile. A treia zi după întoarcerea acestuia, Jannie şi trei dintre fiii săi au muncit o zi alături de membrii congregaţiei la construirea Betelului din Krugersdorp. Băiatul care era student la teologie a fost atât de impresionat de cele văzute la Betel, încât a fost de acord să studieze Biblia împreună cu fraţii lui. După  ce a studiat câtva timp, a spus că într-o lună învăţase mai mult din Biblie decât în doi ani şi jumătate la universitate.

În cele din urmă, toţi membrii acestei familii s-au botezat. Tatăl este acum bătrân de congregaţie, iar unii dintre fiii lui sunt bătrâni şi slujitori auxiliari. Fiica lor este pionieră regulară.

 „LUNGEŞTE FUNIILE CORTULUI TĂU“

La numai 12 ani de la dedicarea complexului din Krugersdorp au fost necesare alte lucrări ample de extindere (Is. 54:2). În aceşti ani, Africa de Sud şi ţările aflate sub supravegherea filialei de aici au înregistrat o creştere de 62% a numărului de vestitori. Prin urmare, s-au construit un depozit şi trei clădiri de locuinţe. De asemenea, au fost extinse spălătoria şi clădirea de birouri şi s-a construit încă o sală de mese. Toate clădirile noi au fost dedicate la 23 octombrie 1999. Daniel Sydlik, membru al Corpului de Guvernare, a ţinut cuvântarea de dedicare.

Recent, a fost extinsă şi tipografia, la suprafaţa iniţială adăugându-se 8 000 m². A fost montată o nouă rotativă MAN Roland Lithoman. În plus, filiala a primit utilaje automatizate care taie, numără şi aşază revistele în teancuri. Filiala din Germania a donat o linie automatizată de legat cărţi, cu ajutorul căreia filiala din Africa de Sud produce cărţi şi Biblii cu coperte moi pentru toată Africa subsahariană.

LOCURI ADECVATE PENTRU CONGRESE

Întrucât era nevoie de săli de congrese, s-au luat măsuri în vederea organizării unor ample lucrări de construcţie. Prima sală de congrese a fost construită în Eikenhof, la sud de Johannesburg, şi a fost dedicată în 1982. O altă sală  a fost construită în Bellville, Cape Town, iar cuvântarea de dedicare a fost ţinută de Milton Henschel în 1996. În 2001, s-au încheiat lucrările şi la sala din Midrand, între Pretoria şi Johannesburg.

După ce i-au cunoscut mai bine pe fraţi şi au văzut ce construiau, vecinii care la început s-au împotrivit construcţiei sălii din Midrand şi-au schimbat atitudinea. Mai bine de un an, un vecin a donat din două în două săptămâni câteva lădiţe de fructe şi legume. Chiar şi unele firme au dorit să facă donaţii. Una le-a adus fraţilor gratuit compost pentru grădini. Alta le-a oferit pentru construcţie un cec de 10 000 de rand (echivalentul a circa 1 200 de euro). Bineînţeles, şi fraţii au făcut donaţii generoase pentru construirea sălii de congrese.

Clădirea este frumoasă şi bine proiectată. Guy Pierce, membru al Corpului de Guvernare, a ţinut cuvântarea de dedicare, în care a arătat ce anume contribuie la adevărata frumuseţe a sălii: folosirea ei spre gloria Marelui nostru Dumnezeu, Iehova. — 1 Re. 8:27.

NU SUNT SEPARAŢI DE LEGI OMENEŞTI

Mulţi ani, în zonele populate de negri a fost foarte greu să se închirieze locuri adecvate pentru congrese. În provincia Limpopo, fraţii locuiau într-o aşa-numită „rezervaţie“, în care, pe atunci, albilor nu le era permis să intre. Supraveghetorul de district Corrie Seegers nu a reuşit să obţină permisul de intrare în zonă şi, prin urmare, nu a găsit un loc adecvat pentru congres.

Fratele Seegers a vorbit atunci cu un bărbat al cărui teren se învecina cu rezervaţia. Bărbatul însă nu a fost de acord ca pe terenul lui să se ţină un congres. Cu toate acestea, i-a permis fratelui Seegers să-şi parcheze rulota pe proprietatea lui. În cele din urmă, fraţii negri s-au adunat într-o poieniţă din rezervaţie. Doar un gard de sârmă ghimpată separa poieniţa de terenul acelui bărbat. Fratele  Seegers şi-a parcat rulota chiar lângă poieniţă şi a ţinut cuvântările de acolo. Deşi pe fraţi îi separa de „scenă“ un gard, programul congresului s-a ţinut fără oprelişti, iar fratele Seegers s-a putut adresa auditoriului fără să încalce legea.

O SCHIMBARE BENEFICĂ PENTRU OAMENII DIN TERITORIU

Corpul de Guvernare a dat îndrumarea ca, din anul 2000, toate congregaţiile din Africa de Sud să ofere publicaţii tuturor celor sincer interesaţi fără să solicite în schimb o anumită sumă de bani. Editorii îl invitau pe fiecare în parte să facă o mică donaţie pentru lucrarea mondială de evanghelizare.

Această măsură s-a dovedit benefică nu numai pentru cei din teritoriu, ci şi pentru fraţi. În trecut, mulţi nu-şi permiteau să plătească publicaţiile folosite la studiul Turnului de veghe şi la studiul de carte al congregaţiei. În unele congregaţii de 100 de vestitori, doar vreo 10 aveau propria revistă Turnul de veghe. Acum, toţi pot să aibă propriul exemplar de studiu.

Activitatea Departamentului de export/expediţie de la Betel s-a intensificat mult în ultimii ani. În mai 2002 s-au trimis în alte ţări africane 432 de tone de materiale, în mare parte literatură biblică.

La filiala din Africa de Sud există în prezent un depozit de literatură pentru filialele din Malawi, Mozambic, Zambia şi Zimbabwe. Aici se găseşte literatură în toate limbile vorbite în aceste ţări. Comanda de literatură a fiecărei congregaţii este încărcată în camioane în aşa fel încât, când ajunge la filiale, literatura să poată fi transferată direct în camioanele care o vor duce la punctele de distribuire din ţara respectivă.

De la adoptarea sistemului bazat pe donaţii, comenzile de literatură au crescut enorm. În Africa de Sud, tirajul revistelor a crescut de la un milion de exemplare pe lună la  4,4 milioane. Comenzile de literatură au ajuns la 3 800 de tone pe an, în comparaţie cu 200 de tone cât erau în 1999.

Africa de Sud trimite şi materiale de construcţie în alte ţări africane. În plus, a organizat distribuirea de materiale pentru ajutorarea fraţilor nevoiaşi. În repetate rânduri s-a acordat ajutor fraţilor din Malawi care, din cauza cruntelor persecuţii, au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele şi să stea în tabere de refugiaţi. S-au trimis ajutoare şi în Angola, asupra căreia se abătuse o secetă cumplită în 1990. De asemenea, în urma războiului civil din această ţară, mulţi fraţi au ajuns săraci. Prin urmare, li s-au trimis camioane întregi de alimente şi îmbrăcăminte. În anul 2000, în urma inundaţiilor dezastruoase din Mozambic, s-a acordat sprijin şi fraţilor de aici. S-au trimis peste 800 de tone de porumb fraţilor din Zimbabwe, care fuseseră afectaţi de seceta cruntă din anul 2002 şi începutul anului 2003.

PROGRESE ÎN ACTIVITATEA DE TRADUCERE

Departamentul de traducere de la filiala din Africa de Sud este alcătuit din mulţi membri. Acesta s-a extins în urmă cu câţiva ani în vederea traducerii Bibliei. În prezent, 102 traducători lucrează la traducerea literaturii în 13 limbi.

Sfintele Scripturi — Traducerea lumii noi sunt acum disponibile în şapte limbi locale. Iată ce a spus un frate referitor la Biblia în limba tswana: „Este uşor de citit şi plăcută atât ochiului, cât şi urechii. Doresc să-i mulţumesc lui Iehova şi organizaţiei sale îndrumate de spirit pentru modul în care suntem hrăniţi din punct de vedere spiritual“.

Tehnologia modernă este de mare folos în activitatea de traducere. Corpul de Guvernare a numit fraţi de la sediul mondial din  Brooklyn care să realizeze un software pentru traducători. Filiala din Africa de Sud a fost rugată şi ea să colaboreze cu fraţii din Brooklyn. Rodul colaborării lor a fost software-ul numit Watchtower Translation System, pe care traducătorii din întreaga lume îl folosesc acum din plin.

Fraţii nu au încercat să creeze programe care să realizeze traducerea propriu-zisă, deşi unele companii laice au făcut acest lucru, fără să se bucure însă de prea mare succes. Dimpotrivă, obiectivul lor a fost acela de a pune la dispoziţia traducătorilor instrumente care să-i ajute în munca lor. De exemplu, mai multe versiuni ale Bibliei sunt disponibile pe suport electronic. În plus, traducătorii îşi pot alcătui propriile dicţionare în format electronic. Aceste caracteristici sunt deosebit de utile deoarece unele limbi locale nu dispun de dicţionare adecvate.

ADEVĂRUL ESTE SEMĂNAT PRIN SEMNE

Cei ce duc mesajul despre Regat încearcă să ajungă la toţi oamenii. Deşi comunicarea cu persoanele cu deficienţe auditive a fost o provocare, rezultatele sunt recompensatoare. În anii ’60, June Carikas a început un studiu biblic cu o femeie surdă. Aceasta împreună cu soţul ei, care este şi el surd, au progresat spiritualiceşte şi s-au botezat.

De atunci, un număr tot mai mare de surzi au acceptat adevărul, iar în unele oraşe din ţară s-au format grupe de surzi. Fraţii s-au obişnuit cu secţiunea pentru limbajul semnelor la congrese. Este de-a dreptul impresionant să-i vezi pe cei din auditoriu cum „intonează“ cântările Regatului în limbajul gestual şi „aplaudă“ alături de ceilalţi fluturând mâinile în aer.

Prima grupă de surzi a fost înfiinţată în congregaţia Brixton din Johannesburg, sub supravegherea lui George, soţul lui June, care este bătrân de congregaţie. Fraţilor dornici să înveţe limbajul semnelor, între care şi câţiva betelişti, li s-a acordat instruirea necesară. În prezent, în teritoriul  aflat sub supravegherea filialei din Africa de Sud, activează o congregaţie şi cinci grupe de surzi.

ROADELE REGATULUI ÎN ALTE ŢĂRI

Filiala din Africa de Sud supraveghează lucrarea de evanghelizare efectuată în alte cinci ţări. În cele ce urmează prezentăm pe scurt progresele teocratice înregistrate în aceste teritorii.

Namibia

Această ţară se întinde de la Oceanul Atlantic până la hotarul vestic al Botswanei. După Primul Război Mondial, Namibia a devenit teritoriu sub mandat al Ligii Naţiunilor, anexat Africii de Sud. Namibia a obţinut independenţa în 1990, după o îndelungată perioadă de tulburări politice şi după multă vărsare de sânge. Deşi este slab populată şi are vaste regiuni aride, ţara se mândreşte cu locuri de o frumuseţe uluitoare, ce freamătă de viaţă şi abundă în vegetaţie. Deşertul Namib atrage numeroşi turişti, care rămân surprinşi când văd marea varietate a formelor de viaţă ce supravieţuiesc în condiţiile vitrege de aici. Spectacularele peisaje ale Namibiei nu întrec însă varietatea etnică a acestei ţări, aici vorbindu-se nouă limbi naţionale.

 În 1928 s-au făcut primele încercări de a răspândi mesajul despre Regat în Namibia. În acel an, filiala din Africa de Sud a trimis prin poştă o mare cantitate de literatură biblică oamenilor care nu puteau fi contactaţi personal. Tot în aceeaşi perioadă, primul namibian care a devenit Martor dedicat a aflat adevărul într-un mod oarecum neobişnuit. Bernhard Baade a cumpărat nişte ouă, care erau  împachetate în filele uneia dintre publicaţiile noastre. El a citit paginile pe nerăsuflate, fără să ştie de unde proveneau. Un ou însă era împachetat chiar în ultima filă a publicaţiei, unde era menţionată adresa filialei din Germania. El a scris la această adresă solicitând literatură. Ulterior, un supraveghetor de circumscripţie care a vizitat congregaţia în care a slujit Bernhard a precizat că acest frate a rămas activ în lucrarea de predicare până la moarte.

În 1929, Lenie Theron, o pionieră, a fost trimisă în Windhoek, capitala Namibiei. Ea a predicat în toate oraşele importante ale Namibiei, călătorind cu trenul sau cu poştalionul. În patru luni, Lenie a distribuit 6 388 de cărţi şi broşuri în afrikaans, engleză şi germană. Deşi unii pionieri predicau din când în când în Namibia, niciunul nu a rămas pentru a cultiva interesul celor din teritoriu. Situaţia s-a schimbat în 1950, odată cu sosirea misionarilor. Unii dintre aceştia au fost: Gus Eriksson, Fred Hayhurst şi George Koett, care au slujit cu fidelitate până la moarte.

În 1953, în ţară activau opt misionari, între care Dick Waldron şi soţia lui, Coralie. e Ei au trebuit să ţină piept crâncenei opoziţii din partea clerului creştinătăţii, precum şi din partea autorităţilor locale. Întrucât au dorit să ducă mesajul biblic în comunităţile indigene, soţii Waldron au trebuit să solicite un permis de intrare în bantustane. Dick a făcut o cerere, dar nu i-a fost aprobată.

După naşterea fiicei lor în 1955, soţii Waldron n-au mai slujit ca misionari. Cu toate acestea, Dick a continuat un timp pionieratul. În 1960, el a primit în sfârşit un permis de intrare în bantustanul Katutura. Iată ce-şi aminteşte el: „[Locuitorii] au manifestat un interes extraordinar“. În scurt timp, mulţi asistau la întruniri. Acum, după mai bine de 50 de ani, Dick şi Coralie îşi continuă serviciul fidel în  Namibia. Ei au avut un rol important în promovarea lucrării pentru Regat în acest teritoriu.

Răspândirea adevărurilor biblice la diferitele grupuri rasiale din Namibia a fost o adevărată încercare. Literatura biblică nu era disponibilă în limbile locale, cum ar fi herero, kwangali şi ndonga. La început, persoane instruite care studiau Biblia traduceau unele tracte şi broşuri sub supravegherea Martorilor locali. Esther Bornman, pe atunci pionieră specială, a învăţat kwanyama şi, cu timpul, a reuşit să vorbească această limbă, dar şi o altă limbă locală. Ea şi Aina Nekwaya, o soră care vorbea ndonga, au tradus Turnul de veghe. O parte din revistă este în kwanyama, iar alta, în ndonga. Ambele limbi sunt folosite în Ovamboland şi sunt înţelese de majoritatea oamenilor de aici.

 În 1990, în Windhoek a fost înfiinţat un birou de traduceri bine dotat. Numărul traducătorilor a crescut, iar, în prezent, în afara limbilor menţionate anterior, literatura este tradusă şi în herero, kwangali, khoekhoegowab şi mbukushu. André Bornman şi Stephen Jansen supraveghează acest birou.

Namibia este un important producător de diamante. Un articol intitulat „În Namibia există nestemate vii!“, publicat în numărul din 15 iulie 1999 al revistei Turnul de veghe, făcea referire la acest lucru. Însă articolul îi asemăna pe cei sinceri cu „nestematele“ şi spunea că, deşi lucrarea de evanghelizare este destul de avansată, în unele regiuni ale ţării nu s-a ajuns încă. În articol se făcea următoarea invitaţie: „Aţi putea sluji acolo unde este o mare nevoie de proclamatori zeloşi ai Regatului? Dacă da, veniţi în Namibia pentru a ne ajuta să găsim şi să şlefuim mai multe nestemate spirituale“.

 Reacţia a fost impresionantă. S-au primit 130 de cereri de la fraţi din diferite ţări, cum ar fi Australia, Germania şi Japonia, precum şi din unele ţări ale Americii de Sud. Drept urmare, 83 de Martori au venit în Namibia, iar 18 dintre ei au rămas aici. Şaisprezece erau pionieri regulari când au sosit, iar, cu timpul, unii dintre ei au fost numiţi pionieri speciali. Spiritul manifestat de aceşti voluntari a fost molipsitor. Chiar şi în prezent, filiala primeşte scrisori în care fraţii cer informaţii legate de invitaţia din Turnul de veghe. William şi Ellen Heindel slujesc ca misionari în nordul Namibiei din 1989. Au trebuit să înveţe limba ndonga, vorbită de populaţia ovambo, care locuieşte în zonă. Perseverenţa şi eforturile lor asidue în acest teritoriu neobişnuit le-au adus bogate binecuvântări. William precizează: „Am cunoscut mulţi băieţi — cu câţiva chiar am studiat Biblia — care au devenit bărbaţi spirituali. Unii sunt acum bătrâni de congregaţie, alţii sunt slujitori auxiliari. Suntem mândri de ei când îi vedem ţinând cuvântări la congrese“.

În ultimii ani, au fost trimişi în Namibia mai mulţi absolvenţi ai Şcolii de Instruire Ministerială. Ei au avut un rol important în a cultiva interesul celor din teritoriu şi în a sluji congregaţiilor. În 2006, în Namibia erau 1 264 de vestitori, o creştere de 3% faţă de anul precedent.

Lesotho

Această mică ţară, cu o populaţie de 2,4 milioane de locuitori, formează o enclavă în interiorul Africii de Sud. Se află în masivul Munţii Scorpiei, un cadru mirific pentru alpiniştii temerari.

Deşi, în prezent, atmosfera este liniştită, ţara a fost scena a numeroase tulburări politice. În 1998, disputele pe tema alegerilor au degenerat în adevărate lupte între armată şi poliţie, toate acestea având loc în capitala Maseru. La acea vreme, Veijo Kuismin şi soţia lui, Sirpa, erau misionari în Maseru. Iată ce îşi aminteşte fratele Veijo: „Din fericire, puţini Martori au fost răniţi. Am organizat ajutoare  pentru cei care nu aveau alimentele de bază şi combustibil. Aceasta a întărit legăturile frăţeşti în congregaţie, iar asistenţa la întruniri a crescut în întreaga ţară“.

Economia statului Lesotho se bazează în mare parte pe agricultură. Întrucât economia ţării este slab dezvoltată, mulţi bărbaţi muncesc ca sezonieri în minele din Africa de Sud. Deşi ţara este săracă din punct de vedere material, acest regat al înălţimilor ascunde mari bogăţii spirituale. Mulţi oameni au reacţionat favorabil la adevărul biblic. În 2006, aici activau 3 101 vestitori ai Regatului, o creştere de 2% faţă de anul precedent. Actualmente slujesc în Maseru trei cupluri de misionari: soţii Hüttinger, soţii Nygren şi soţii Paris.

Abel Modiba a slujit ca supraveghetor de circumscripţie în Lesotho între anii 1974 şi 1978. În prezent slujeşte la Betelul din Africa de Sud împreună cu soţia sa, Rebecca. Într-o manieră calmă şi relaxată, el povesteşte: „În majoritatea zonelor rurale, nu există drumuri. Câteodată mergeam pe jos şapte ore ca să ajung la un grup izolat. Adesea, fraţii aduceau un cal pentru mine, iar altul pentru bagaje. Uneori, luam cu noi un proiector pentru diapozitive şi o baterie de 12 volţi. Dacă un râu ieşea din matcă, aşteptam câteva zile, până când se retrăgeau apele. În unele sate, şeful comunităţii îi invita pe toţi sătenii la cuvântarea publică.

Unii trebuiau să meargă pe jos ore întregi ca să ajungă la întruniri şi, din acest motiv, cu ocazia vizitei supraveghetorului de circumscripţie, cei ce veneau de departe stăteau de obicei la fraţii care locuiau mai aproape de Sala Regatului. Acelea erau momente cu totul deosebite. Seara, se adunau cu toţii, spuneau experienţe şi cântau cântările Regatului. Ziua următoare, ieşeau în lucrarea de predicare“.

Per-Ola şi Birgitta Nygren slujesc ca misionari în Maseru din 1993. Birgitta relatează o experienţă care arată ce ajutor valoros oferă revistele: „În 1997, am iniţiat un studiu cu o femeie pe nume Mapalesa. Ea a început să asiste la întruniri.  Însă nu era întotdeauna acasă la ora stabilită pentru studiu sau de multe ori se ascundea când soseam noi. Am întrerupt studiul, dar am continuat să-i duc revistele. După câţiva ani, am văzut-o la o întrunire. Mi-a spus că într-o zi a citit un articol din Turnul de veghe în care se arăta cum poate fi ţinută sub control mânia. Simţise că era răspunsul lui Iehova la problema sa, întrucât ea şi rudele ei se certau mereu. S-a reluat studiul cu ea, iar de atunci nu mai lipseşte de la nicio întrunire. A început, de asemenea, să participe activ la lucrarea de predicare“.

Ani la rând, fraţii din Lesotho foloseau structuri improvizate ca Săli ale Regatului. În ultimii ani însă, filiala din Africa de Sud a oferit sprijin financiar congregaţiilor din Lesotho pentru construirea de Săli ale Regatului.

Aflându-se la o altitudine de circa 3 000 m, Sala Regatului din oraşul Mokhotlong este unica sală de pe continentul african construită la o altitudine atât de mare. Voluntarii care au participat la lucrări au venit de pe meleaguri îndepărtate, precum Australia şi California (SUA). Fraţii din provincia KwaZulu-Natal (Africa de Sud) au susţinut financiar lucrările şi, de asemenea, au pus la dispoziţie vehicule pentru transportarea utilajelor şi a materialelor necesare pe şantier. Voluntarii au locuit în condiţii ce lăsau mult de dorit. Au trebuit să-şi aducă toate cele necesare pentru dormit şi gătit. Sala a fost terminată în zece zile. Un frate în vârstă, din partea locului, care s-a născut în 1910, mergea în fiecare zi pe şantier ca să vadă cum avansau lucrările. Aştepta o Sală a Regatului de când începuse să-i slujească lui Iehova în anii ’20. Era încântat de modul în care înaintau lucrările la sala „lui“.

În anul 2002 a fost mare foamete în Lesotho. S-au adus cu camionul mălai şi alte bunuri care au fost distribuite Martorilor din zonele afectate. Iată ce se spunea într-o scrisoare de mulţumire: „Când au venit fraţii la mine ca să-mi  aducă mălai, am rămas fără cuvinte. De unde ştiau de ce aveam nevoie? I-am mulţumit lui Iehova pentru ajutorul la care nici nu visasem. Aceasta mi-a întărit credinţa în Iehova Dumnezeu şi în organizaţia sa şi sunt hotărât să-i slujesc lui Iehova cu tot sufletul“.

Botswana

Pe teritoriul acestei ţări cu o populaţie de 1,7 milioane de locuitori se află o mare parte din deşertul Kalahari. Clima este predominant caldă şi uscată. Mulţimea de rezervaţii şi parcuri faunistice atrag numeroşi turişti. Ceea ce a adus faimă superbei delte Okavango sunt liniştea-i netulburată şi varietatea formelor de viaţă ce sălăşluiesc aici. Canalele deltei pot fi străbătute cu mokoro, un fel de pirogă, mijlocul tradiţional de transport. Extracţia diamantelor a contribuit mult la dezvoltarea economiei acestei ţări. Din 1967, an în care s-au descoperit diamante în deşertul Kalahari, Botswana este unul dintre principalii exportatori de diamante din lume.

Se pare că mesajul despre Regatul lui Dumnezeu a pătruns în Botswana în 1929, când un frate a predicat aici mai multe luni. În 1956, Joshua Thongoana a fost numit supraveghetor de circumscripţie. f El îşi aminteşte că, la acea vreme, literatura Martorilor lui Iehova era interzisă în ţară.

În acest teritoriu mănos, misionarii zeloşi au cules roade bune. Blake şi Gwen Frisbee împreună cu Tim şi Virginia Crouch au depus mari eforturi pentru a învăţa limba tswana. Mai la nord, Veijo şi Sirpa Kuismin le-au oferit fără rezerve sprijin spiritual oamenilor de aici.

În partea sudică a ţării, Hugh şi Carol Cormican vădesc un înflăcărat spirit de misionariat. Iată ce relatează Hugh: „Avem în congregaţie un frate de 12 ani, pe nume Eddie. Încă de la o vârstă fragedă, el a vrut să înveţe să citească pentru a se putea înscrie la Şcoala de Minister Teocratic şi  pentru a merge în lucrarea de predicare. De îndată ce a întrunit cerinţele necesare vestitorilor nebotezaţi, Eddie a început să petreacă mult timp în lucrare şi a iniţiat un studiu biblic cu un coleg de clasă. De când s-a botezat, Eddie a făcut adesea pionierat auxiliar“.

Cea mai mare parte a congregaţiilor din Botswana se află în zona înfloritoarei capitale Gaborone, situată aproape de graniţa estică a ţării. Această regiune este dens populată. Restul populaţiei locuieşte în satele din vest şi în  deşertul Kalahari. Aici, încă există câteva familii de boşimani care duc un trai nomad. Se hrănesc cu ce găsesc şi vânează cu arcul. Vestitorii au depus eforturi uriaşe pentru a duce adevărul biblic la crescătorii de vite nomazi, organizând campanii speciale de predicare în teritoriile rurale izolate şi străbătând mii de kilometri. Nomazii îşi ocupă tot timpul procurându-şi hrana, ridicându-şi adăposturi din materialele pe care le găsesc şi căutând lemne de foc. Deşi nu prea au timp pentru alte activităţi, când vine un străin cu înviorătorul mesaj biblic, ei lasă numaidecât totul şi se strâng ca să asculte, aşezându-se pe nisipul fin al deşertului.

Iată ce mărturiseşte Stephen Robbins, un pionier special temporar: „Oamenii ăştia sunt mereu în mişcare. Ei trec dintr-o ţară în alta precum trecem noi strada. Pe bac, în timp ce traversam râul Okavango, l-am întâlnit pe Marks, unul dintre cei cu care studiem Biblia. Am fost încântaţi să aflăm că-şi lăsase munca la o parte şi mergea acum să le împărtăşească adevărul biblic rudelor şi prietenilor săi. Marks îşi petrece tot timpul liber în lucrarea de evanghelizare“.

În Botswana, oamenii reacţionează pozitiv la vestea bună. În 2006, participau la lucrarea de predicare 1 497 de vestitori, o creştere de 6% faţă de anul precedent.

Swaziland

Acest mic regat are o populaţie de aproximativ 1,1 milioane de locuitori. Deşi majoritatea oamenilor lucrează în agricultură, mulţi bărbaţi caută locuri de muncă în Africa de Sud. Swaziland este o ţară frumoasă, având multe rezervaţii cinegetice. Oamenii sunt prietenoşi şi ţin încă mult la numeroasele lor tradiţii.

Fostul rege Sobhuza II îi aprecia pe Martorii lui Iehova şi avea multe dintre publicaţiile lor. În fiecare an, el invita la reşedinţa sa regală nu numai membri ai clerului, ci şi un Martor al lui Iehova ca să-i vorbească din Biblie. În 1956,  Martorul care fusese invitat a vorbit despre nemurirea sufletului şi despre folosirea titlurilor onorifice în rândul conducătorilor religioşi. După aceea, regele i-a întrebat pe aceştia dacă cele spuse de Martor erau adevărate. Ei nu au putut infirma ce spusese fratele nostru.

Fraţii au trebuit să adopte o poziţie fermă în privinţa doliului, un obicei care are la bază închinarea la strămoşi.  În unele zone ale ţării, şefii unor triburi i-au alungat pe Martori din propriile case pentru că refuzaseră să respecte tradiţiile privitoare la doliu. Din fericire, fraţii lor de credinţă din alte zone le-au venit în ajutor. Ulterior, Curtea Supremă a Swazilandului a pronunţat o sentinţă în favoarea Martorilor lui Iehova, afirmând că acestora trebuie să li se permită să se întoarcă la casele lor.

James şi Dawne Hockett slujesc ca misionari în Mbabane, capitala ţării. Ei au absolvit Galaadul în 1971 şi, respectiv, în 1970. Iată ce exemplu a dat James pentru a arăta că misionarii trebuie să se adapteze diferitor obiceiuri: „Lucram într-un teritoriu nerepartizat când un şef local a vrut să ţin o cuvântare publică. I-a adunat pe oameni pe un şantier. Peste tot erau blocuri de ciment. Întrucât pământul era jilav, m-am aşezat pe unul dintre ele. Soţia mea, Dawne, s-a aşezat lângă mine. O soră swazi s-a apropiat de Dawne şi a rugat-o să stea alături de ea. Deşi Dawne i-a spus că stătea bine şi acolo, sora a insistat. După aceea, ni s-a explicat că, întrucât unii bărbaţi stăteau pe pământ, femeile nu puteau sta aşezate pe un loc mai înalt. Aşa e obiceiul prin zonele rurale“.

James şi Dawne au trecut pe la o şcoală pentru a-i face o vizită unei profesoare care manifestase interes. Ea a trimis un elev ca să le spună că nu putea să stea de vorbă cu ei în acel moment. James şi Dawne s-au gândit să-i vorbească băiatului, care se numea Patrick, şi l-au întrebat dacă ştia care era scopul vizitei lor. După discuţie, i-au dat cartea Tinerii se întreabă — Răspunsuri practice şi, ulterior, au început un studiu biblic cu el. Patrick era orfan şi locuia într-o dependinţă a casei unchiului său. Trebuia să se întreţină singur, să-şi facă de mâncare şi să muncească cu jumătate de normă pentru a-şi plăti taxele şcolare. A făcut progrese frumoase, s-a botezat, iar acum slujeşte ca bătrân de congregaţie.

 În Swaziland, oamenii au reacţionat favorabil la lucrarea de evanghelizare încă din anii ’30, când s-a dat startul lucrării în această ţară. În 2006, aici existau 2 292 de vestitori care predicau vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu şi se conduceau 2 911 studii biblice.

Sfânta Elena

Această insulă mică, cu o lungime de 17 kilometri şi o lăţime de 10 kilometri, este situată în vestul coastei sud-vestice a Africii. Are o climă blândă şi plăcută. Populaţia de aproximativ 4 000 de locuitori este alcătuită din oameni de diferite origini, care se trag din europeni, asiatici şi africani. Aici se vorbeşte engleza cu un accent specific. Nu există aeroport; o companie maritimă comercială asigură totuşi transportul din şi spre Africa de Sud şi Anglia. Pe insulă, televiziunea a fost introdusă abia pe la sfârşitul anilor ’90, programele TV fiind transmise numai prin satelit.

Vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu a ajuns pe Sfânta Elena pe la începutul anilor ’30, când doi pionieri au făcut o scurtă vizită aici. Tom Scipio, poliţist de meserie şi diacon la Biserica Baptistă, a primit de la ei nişte publicaţii. A început să le vorbească altora despre ce învăţa. Chiar de la amvon spunea fără ocolişuri că nu există nici Treime, nici focul iadului şi nici suflet nemuritor. Lui şi altora care au apărat adevărul biblic li s-a cerut să părăsească biserica. Nu după mult timp, Tom şi un mic grup luau parte la serviciul de teren, folosind trei fonografe. Au parcurs insula pe jos şi călare pe măgari. Tom le-a asigurat şi celor şase copii ai săi o temelie solidă în adevăr.

În 1951, Jacobus van Staden a fost trimis din Africa de Sud să încurajeze grupul de Martori fideli de pe insulă şi să-i acorde sprijin. El i-a ajutat să fie mai eficienţi în lucrare şi a organizat întruniri. George Scipio g, un fiu al lui Tom,  îşi aminteşte una dintre dificultăţile întâmpinate în a-i ajuta pe toţi să ajungă la întruniri: „Nu dispuneam decât de două maşini. Terenul de pe insulă este accidentat şi cu povârnişuri, iar pe timpul acela existau puţine drumuri bune. . . . Unii plecau de acasă dis-de-dimineaţă. Eu luam trei persoane cu mica mea maşină şi le duceam o bucată de drum, după care le lăsam să coboare. După ce coborau, mergeau mai departe pe jos. Eu mă întorceam, mai luam trei persoane, le duceam o anumită distanţă, le lăsam să coboare şi mă întorceam din nou. În cele din urmă, toţi ajungeau în felul acesta la întrunire“. Mai târziu, George s-a căsătorit. Deşi a avut patru copii, el a făcut pionierat 14 ani. Trei dintre fiii săi sunt bătrâni de congregaţie.

În anii ’90, Jannie Muller a vizitat de mai multe ori insula Sfânta Elena în calitate de supraveghetor de circumscripţie, împreună cu soţia sa, Anelise. Iată ce mărturiseşte el: „Când însoţeşti un vestitor în lucrarea de predicare, îţi va spune întotdeauna cine locuieşte la următoarea uşă şi cum va reacţiona. Când am vizitat insula şi am distribuit tractul Ştiri ale Regatului intitulat «Se vor iubi vreodată toţi oamenii unii pe alţii?», întreaga insulă a fost parcursă într-o singură zi, de la 8.30 dimineaţa până la 3.00 după-amiaza“.

Lui Jannie i-au rămas cel mai bine întipărite în minte sosirile şi plecările. Iată ce spune el: „Când ajungeam cu barca, majoritatea fraţilor erau adunaţi pe chei ca să ne întâmpine. Ei ne spuneau că ziua plecării noastre era o zi în care toţi vărsau lacrimi. Şi chiar aşa a fost, când i-am văzut pe toţi pe chei făcându-ne cu mâna!“

În 2006, la răspândirea adevărului biblic pe insulă luau parte 125 de vestitori. La Comemorare au asistat 239 de persoane. Pe insula Sfânta Elena există 1 vestitor la 30 de  locuitori, cea mai bună proporţie din întreaga lume.

PERSPECTIVE DE VIITOR

În pofida atmosferei impregnate de rasism ce domneşte în Africa de Sud, ‘unitatea’ care există între Martorii lui Iehova de toate rasele este unică (Col. 3:14). Iar acest lucru nu a rămas neobservat. În 1993, mulţi oaspeţi de peste hotare au venit aici cu ocazia unui congres internaţional. Circa 2 000 de Martori au mers la aeroportul din Durban pentru a-i întâmpina pe delegaţii din Statele Unite şi din Japonia. Când şi-au făcut apariţia vizitatorii, gazdele au cântat cântările Regatului. Fraţii s-au bucurat enorm să se întâlnească şi s-au îmbrăţişat. Între cei de faţă se afla şi un proeminent lider politic. Stând de vorbă cu câţiva fraţi, el a mărturisit: „Dacă şi între noi ar exista unitate aşa ca între voi, ne-am fi rezolvat toate problemele cu mult timp în urmă“.

Congresele Internaţionale „Daţi-i glorie lui Dumnezeu“ din 2003 le-au dat un imbold spiritual tuturor celor prezenţi. Africa de Sud a găzduit congrese internaţionale în principalele oraşe ale ţării, precum şi numeroase congrese de district mai mici. La aceste congrese internaţionale au participat doi membri ai Corpului de Guvernare, Samuel Herd şi David Splane. Au asistat delegaţi din 18 ţări. Unii purtau îmbrăcăminte tradiţională, ceea ce a dat un plus de frumuseţe atmosferei internaţionale. La aceste congrese au participat în total 166 873 de persoane şi s-au botezat 2 472.

Janine, care a participat la congresul internaţional din Cape Town, şi-a exprimat aprecierea pentru lansarea cărţii Ascultă de Marele Învăţător astfel: „Nu am cuvinte, nu pot să descriu cât de mult apreciez acest dar! Cartea a fost concepută pentru a atinge inima copiilor noştri. Iehova  ştie de ce anume are nevoie poporul său, iar Isus, Capul congregaţiei, vede ce luptă ducem în această lume lipsită de devoţiune sfântă. Le mulţumesc din toată inima lui Iehova şi slujitorilor săi de pe pământ“.

Când analizăm istoria ultimului veac a Martorilor lui Iehova din Africa de Sud, ne bucurăm că au perseverat şi au rămas fideli în încercări. În 2006, aici existau 78 877 de vestitori care conduceau 84 903 studii biblice. În 2006, au asistat la Comemorare 189 108 persoane. Avem dovezi clare că, în această parte a globului, încă îşi găsesc împlinirea cuvintele lui Isus: „Iată că vă zic: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi ogoarele: sunt albe pentru seceriş“ (Ioan 4:35). Mai e încă mult de lucru. Dovezile covârşitoare ale îndrumării lui Iehova ne îndeamnă să exclamăm într-un singur glas cu fraţii noştri din toate colţurile pământului: „Strigaţi triumfător către Iehova, toţi locuitorii pământului! Slujiţi-i lui Iehova cu bucurie!“ — Ps. 100:1, 2.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 174]

Pe insula Sfânta Elena există 1 vestitor la 30 de locuitori, cea mai bună proporţie din întreaga lume

[Chenarul de la paginile 68, 69]

Ce a fost apartheidul?

Termenul „apartheid“ înseamnă literalmente „segregare“ şi a fost folosit pentru prima dată de Partidul Naţional pe parcursul alegerilor din 1948. În acel an, partidul a câştigat alegerile, iar separarea strictă a grupurilor rasiale din Africa de Sud a devenit politica oficială a guvernului, susţinută cu străşnicie de Biserica Reformată Olandeză. Această politică, ce avea drept scop asigurarea supremaţiei albilor, a dus la adoptarea unor legi ce reglementau aspecte importante ale vieţii, cum ar fi spaţiile de locuit, locul de muncă, educaţia, locurile publice, precum şi viaţa politică.

Grupurile rasiale majore au fost clasificate astfel: albi, bantu (africani negri), metişi şi asiatici (indieni). Potrivit partizanilor politicii de apartheid, fiecare rasă trebuia să aibă o zonă separată, distinctă, numită „vatră naţională“, unde să locuiască şi să se dezvolte în armonie cu obiceiurile şi cultura proprie. Deşi teoretic ideologia părea bună, în practică aceasta a fost un eşec. Intimidaţi de arme, gaze lacrimogene şi mârâitul câinilor, mulţi negri au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţele şi, cu puţinul pe care-l aveau, au fost strămutaţi în alte zone. Majoritatea locurilor publice, precum băncile şi poştele, aveau sectoare separate pentru albi şi pentru negri. Restaurantele şi cinematografele erau rezervate albilor.

Atât în ce priveşte afacerile, cât şi în ce priveşte lucrările gospodăreşti, albii depindeau de mâna de lucru ieftină a negrilor, fapt ce a dus la destrămarea multor familii. De pildă, bărbaţilor negri li se permitea să meargă la oraş ca să muncească în mine sau fabrici şi erau cazaţi în cămine, în timp ce soţiile lor rămâneau în bantustane. Aceasta a avut drept rezultat destrămarea familiilor şi a generat un flagel al imoralităţii. De obicei, servitorilor negri care munceau în casele albilor li se punea la dispoziţie o încăpere de pe proprietatea angajatorului. Familiile lor nu puteau locui în suburbiile albilor. Prin urmare, aceştia nu îşi vedeau familiile mult timp. Negrii trebuiau să aibă în permanenţă asupra lor un permis de trecere.

Politica de apartheid şi-a întins tentaculele în multe domenii ale vieţii, între care educaţia, căsătoria, locul de muncă şi deţinerea de proprietăţi. Deşi sunt bine-cunoscuţi pentru unitatea rasială din mijlocul lor, Martorii lui Iehova au respectat legile guvernului atât timp cât acestea nu i-au împiedicat să-şi îndeplinească serviciul sacru adus lui Dumnezeu (Rom. 13:1, 2). Ori de câte ori era posibil, ei căutau ocazii de a se bucura de asocierea cu colaboratori în închinare de diferite rase.

Începând din a doua jumătate a anilor ’70, guvernul a făcut o serie de reforme, politicile rasiale devenind mai puţin restrictive. La 2 februarie 1990, Frederik Willem de Klerk, pe atunci preşedinte al Africii de Sud, a anunţat luarea unor măsuri în vederea desfiinţării apartheidului, precum recunoaşterea oficială a organizaţiilor politice ale negrilor şi eliberarea din închisoare a lui Nelson Mandela. Oficial, apartheidul a luat sfârşit în 1994, când, în urma alegerilor democratice, a ajuns la putere o formaţiune politică a negrilor.

 [Chenarul/Hărţile de la paginile 72, 73]

PREZENTARE GENERALĂ — Africa de Sud

Teritoriul

Coasta Africii de Sud este o fâşie îngustă şi joasă, străjuită de munţi ce formează spre interiorul ţării un vast podiş. Acesta reprezintă cea mai mare parte din suprafaţa ţării. Mărginit la est de Oceanul Indian, podişul este aici mai înalt, lanţul Munţilor Scorpiei atingând 3 400 m. Suprafaţa Africii de Sud este de circa patru ori mai mare decât a Insulelor Britanice.

Populaţia

Cei 44 de milioane de locuitori ai ţării provin din diferite medii. În 2003, guvernul a publicat rezultatele unui recensământ în care cetăţenii erau împărţiţi în următoarele patru grupuri: negri 79%, albi 9,6%, metişi 8,9% şi indieni sau asiatici 2,5%.

Limba

Deşi mulţi vorbesc engleza, în Africa de Sud există 11 limbi oficiale. Cele mai vorbite sunt: zulu, xhosa, afrikaans, sepedi, engleza, tswana, sesotho, tsonga, siswati, venda şi ndebele.

Economia

Ţara are bogate resurse naturale, fiind cel mai mare producător de aur şi platină din lume. Milioane de sud-africani muncesc în mine, la ferme sau în fabrici din industria alimentară, textilă, de automobile, de maşini-unelte şi în alte ramuri industriale.

Clima

Vârful sudic al ţării, unde se află şi Cape Town-ul, se bucură de o climă de tip mediteraneean, având ierni umede şi veri uscate. Clima este însă diferită în podişul din interiorul ţării: vara, furtunile aduc răcoarea mult râvnită, pe când, iarna, zilele sunt relativ calde şi însorite.

 [Hărţile]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

NAMIBIA

DEŞERTUL NAMIB

Katutura

WINDHOEK

BOTSWANA

DEŞERTUL KALAHARI

GABORONE

SWAZILAND

MBABANE

LESOTHO

MASERU

Teyateyaneng

AFRICA DE SUD

Parcul Naţional Kruger

Nylstroom

Bushbuckridge

PRETORIA

Johannesburg

Klerksdorp

Dundee

Ndwedwe

Pietermaritzburg

Durban

M-ŢII SCORPIEI

Strand

Cape Town

PRETORIA

Midrand

Krugersdorp

Kagiso

Johannesburg

Elandsfontein

Soweto

Eikenhof

Heidelberg

[Legendele fotografiilor]

Cape Town

Capul Bunei Speranţe

 [Chenarul/Fotografiile de la paginile 80, 81]

Prima ocazie în care am vorbit despre Iehova

ABEDNEGO RADEBE

ANUL NAŞTERII 1911

ANUL BOTEZULUI 1939

DATE PERSONALE A slujit în prima congregaţie de negri din Pietermaritzburg, KwaZulu-Natal, şi a murit fidel în 1995.

M-AM născut şi am crescut în apropiere de Pietermaritzburg. Tata era predicator metodist. Pe la mijlocul anilor 1930 am primit literatură publicată de Martorii lui Iehova. Deşi eram de acord cu ceea ce citeam, nu am avut ocazia să iau legătura cu Martorii.

Cineva de la căminul unde locuiam mi-a oferit broşura Rai şi purgatoriu (engl.). Nu mai citisem niciodată ceva asemănător. Broşura m-a ajutat să înţeleg ce spune Biblia despre înviere şi speranţa pământească. Am scris biroului filialei din Cape Town şi am solicitat câteva cărţi.

Nu îndrăzneam să-i abordez pe Martorii pe care-i vedeam în oraş. Între cei din comunitatea mea se zicea: „Nu te apropia tu primul de un alb. Aşteaptă să se apropie el de tine“.

Într-o seară, când mă întorceam de la muncă, am văzut maşina cu difuzoare a Martorilor parcată chiar lângă căminul în care locuiam. În timp ce mă apropiam de poartă, m-a abordat un om în vârstă, bine făcut, îmbrăcat într-un costum de  vară. S-a prezentat spunându-mi că se numeşte Daniel Jansen. Mi-am zis că era timpul să mă folosesc de această ocazie pentru a-i cunoaşte pe Martori. L-am rugat, aşadar, să-mi pună una dintre cuvântările fratelui Rutherford. S-a strâns multă lume. Când s-a terminat cuvântarea, Jansen mi-a pus în mână un microfon şi mi-a zis: „Spune-le în zulu despre ce s-a vorbit în cuvântare, ca să tragă foloase şi aceşti oameni“.

I-am spus: „Nu-mi amintesc tot ce a zis vorbitorul“.

Însă Jansen m-a îndemnat: „Spune doar ce-ţi aminteşti“.

Tremurând ca varga, am îngăimat câteva cuvinte la microfon. Aceasta a fost prima ocazie în care am vorbit despre Iehova. Jansen m-a invitat după aceea să-l însoţesc în lucrarea de predicare. Mai întâi, a vrut să se asigure că înţelegeam doctrinele fundamentale şi că eram de acord cu învăţăturile Bibliei. A fost mulţumit. Am frecventat o grupă, sau congregaţie, de albi patru ani, eu fiind singurul negru. Eram puţini şi ne întruneam în locuinţa unui frate.

În acele zile, fiecărui vestitor i se dădea o fişă de mărturie pentru a-i prezenta locatarului mesajul biblic. Duceam cu noi şi un fonograf, câteva cuvântări a câte patru minute şi o geantă plină cu literatură.

Ca să nu piardă prea mult timp, vestitorul pregătea dinainte fonograful. Când locatarul deschidea uşa, vestitorul îl saluta şi îi dădea fişa de mărturie, care prezenta pe scurt cuvântarea. Pe la jumătatea cuvântării, vestitorul îşi deschidea geanta ca la sfârşit să-i poată oferi locatarului cartea menţionată în cuvântare.

 [Chenarul/Fotografiile de la paginile 88, 89]

Un exemplu de fidelitate

 GEORGE PHILLIPS

ANUL NAŞTERII 1898

ANUL BOTEZULUI 1912

DATE PERSONALE A devenit pionier regular în 1914. A slujit ca supraveghetor al filialei din Africa de Sud aproape 40 de ani şi a murit fidel în 1982.

GEORGE PHILLIPS s-a născut şi a crescut în oraşul Glasgow, Scoţia. A început pionieratul în 1914, la vârsta de 16 ani. În 1917 a fost aruncat în închisoare pentru că şi-a păstrat neutralitatea creştină. În 1924, fratele Rutherford l-a rugat personal să slujească în Africa de Sud. El i-a spus: „George, poate fi vorba de un an sau poate mai mult“.

Iată impresiile lui George când a sosit în Africa de Sud: „Condiţiile de trai de aici erau total diferite şi tot ceea ce avea legătură cu lucrarea nici nu se putea compara cu Marea Britanie. Pe atunci, nu erau decât 6 slujitori cu timp integral şi mai puţin de 40 de vestitori, a căror participare la lucrarea de predicare era scăzută. Teritoriul nostru se întindea din Cape până în Kenya. Cum avea să fie lucrat acest vast teritoriu şi să se depună o mărturie eficientă doar într-un singur an? Dar nu trebuia să-mi fac nicio grijă. Era important să ne mobilizăm, să folosim instrumentele disponibile şi să lăsăm rezultatele în seama lui Iehova.

Africa de Sud este o ţară de mare complexitate rasială şi lingvistică. Pentru mine a fost o mare bucurie să cunosc oameni atât de diferiţi. Organizarea lucrării într-un teritoriu atât de vast şi punerea temeliilor necesare nu au fost sarcini uşor de îndeplinit.

De-a lungul anilor, am simţit cu prisosinţă grija iubitoare a lui Iehova faţă de necesităţile mele, ocrotirea, îndrumarea şi binecuvântările sale. Am înţeles că «devoţiunea sfântă însoţită de mulţumire este un mare câştig». Am învăţat, de asemenea, că «cel care locuieşte în locul tainic al Celui Preaînalt» trebuie să rămână ataşat de organizaţia sa şi să muncească din greu la înfăptuirea voinţei sale“. — 1 Tim. 6:6; Ps. 91:1.

 [Chenarul/Fotografia de la paginile 92–94]

Mi-am ajutat familia spiritualiceşte

JOSEPHAT BUSANE

ANUL NAŞTERII 1908

ANUL BOTEZULUI 1942

DATE PERSONALE Un cap de familie care a aflat adevărul în timp ce muncea în Johannesburg, departe de familia lui din Zululand, provincia KwaZulu-Natal.

M-AM născut în Zululand (Africa de Sud) în 1908. Deşi familia mea se mulţumea cu viaţa simplă de la fermă, la vârsta de 19 ani am început să lucrez ca vânzător la un magazin din oraşul Dundee. După un timp, am auzit că mulţi tineri câştigau bani frumoşi în Johannesburg, centrul industriei sud-africane de extracţie a aurului. Prin urmare, m-am mutat şi eu acolo şi am lucrat mulţi ani lipind reclame. Deşi la început am fost copleşit de atracţiile şi de posibilităţile pe care le oferea oraşul, nu după mult timp mi-am dat seama că viaţa la oraş submina valorile morale tradiţionale ale poporului meu. Chiar dacă mulţi tineri au uitat de familiile lor care locuiau în zonele rurale, eu nu i-am uitat pe ai mei şi trimiteam cu regularitate bani acasă. În 1939, m-am căsătorit cu o fată din Zululand, pe nume Claudina. Deşi eram căsătoriţi, am continuat să lucrez la 400 km distanţă de casă, în Johannesburg. Majoritatea colegilor mei erau în aceeaşi situaţie. Chiar dacă era dureros să fii despărţit de familie lungi perioade de timp, mă simţeam obligat să le asigur membrilor familiei un nivel de trai mai ridicat.

Când eram în Johannesburg, eu şi un prieten pe nume Elias ne-am hotărât să căutăm religia adevărată. Ne-am dus prin bisericile din zonă, dar nu am fost satisfăcuţi de niciuna dintre ele. Elias i-a întâlnit apoi pe Martorii lui Iehova. Frecventam împreună cu Elias întrunirile primei congregaţii de  negri a Martorilor lui Iehova din Johannesburg. În 1942, după ce mi-am dedicat viaţa lui Iehova, m-am botezat în Soweto. Când mergeam acasă, în Zululand, încercam să-i împărtăşesc şi Claudinei convingerile mele, dar ea era foarte implicată în activităţile bisericii.

Cu toate acestea, ea a început să compare literatura noastră cu Biblia ei şi, treptat, adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu i-a mişcat inima. În 1945, s-a botezat. Claudina a devenit o Martoră zeloasă, împărtăşindu-le adevărul biblic vecinilor şi sădindu-l în inima copiilor noştri. În această perioadă, am avut privilegiul de a ajuta şi câţiva oameni din Johannesburg să cunoască adevărul. În 1945, în vecinătatea oraşului Johannesburg existau patru congregaţii de negri, iar eu slujeam ca serv de grupă în congregaţia „Piaţa mică“. Între timp bărbaţilor căsătoriţi li s-au dat îndrumări clare din Biblie cu privire la munca departe de casă, fiind îndemnaţi să se întoarcă la familia lor şi să acorde o atenţie sporită responsabilităţilor ce le reveneau în calitate de capi de familie. — Ef. 5:28–31; 6:4.

Prin urmare, în 1949, mi-am părăsit locul de muncă din Johannesburg pentru a mă îngriji de familie, aşa cum cerea Iehova. Acasă mi-am găsit un post de asistent veterinar, ocupându-mă cu deparazitarea vitelor. Cu micul salariu pe care-l primeam era greu să-mi întreţin familia cu şase copii. Ca să-mi măresc un pic venitul, vindeam legume şi porumb pe care le cultivam acasă. Deşi nu eram bogaţi din punct de vedere material, datorită respectării îndrumării lui Isus consemnate în Matei 6:19, 20 deţineam o comoară spirituală.

Pentru a găsi această comoară spirituală a trebuit să depun eforturi asidue, ca şi cum aş fi săpat în minele de aur din zona oraşului Johannesburg. În fiecare seară le citeam copiilor un pasaj biblic şi îl întrebam pe fiecare în parte ce a învăţat. La sfârşit de săptămână îi luam pe rând în lucrarea de predicare. În timp ce mergeam de la o fermă la alta, discutam cu ei pe baza unor subiecte biblice şi încercam să le sădesc în inimă înaltele valori morale din Biblie. — Deut. 6:6, 7.

Ani la rând, familia noastră a fost singura care reuşea să le ofere cazare supraveghetorilor de circumscripţie. Aceşti fraţi şi soţiile lor au avut o influenţă foarte bună asupra copiilor noştri, insuflându-le dorinţa de a deveni evanghelizatori cu timp integral. Am avut şase copii: cinci băieţi şi o fată. Toţi sunt acum adulţi tari spiritualiceşte. Cât de recunoscător sunt pentru îndrumarea primită din partea organizaţiei lui Iehova de a acorda atenţie sporită necesităţilor spirituale ale familiei noastre! Binecuvântările ce au rezultat sunt mult mai preţioase decât orice s-ar putea cumpăra cu bani. — Prov. 10:22.

Fratele Josephat Busane i-a slujit cu fidelitate lui Iehova până la moartea sa survenită în 1998. Copiii lui continuă să-şi aprecieze moştenirea spirituală. Unul dintre fii, Theophilus, slujeşte ca supraveghetor itinerant. Informaţii suplimentare referitoare la fratele Busane au apărut în numărul din 8 octombrie 1993 al revistei „Treziţi-vă!“ (engl.), paginile 19–22.

 [Chenarul/Fotografia de la paginile 96, 97]

„Lucrarea de predicare m-a apropiat de Iehova“

THOMAS SKOSANA

ANUL NAŞTERII 1894

ANUL BOTEZULUI 1941

DATE PERSONALE A învăţat cinci limbi pentru a-i putea ajuta din punct de vedere spiritual pe oamenii întâlniţi în repartiţiile sale ca pionier.

ÎN 1938, un profesor mi-a dat nişte broşuri publicate de Martorii lui Iehova. Pe atunci, eram predicator la Biserica Metodistă din Delmas, oraş situat la circa 60 km est de Johannesburg. De mult timp mă interesa Biblia. Deşi biserica preda că sufletul este nemuritor şi că cei răi sunt chinuiţi în iad, acele broşuri arătau că Biblia spune cu totul altceva (Ps. 37:38; Ezec. 18:4). Am înţeles, de asemenea, că, în loc să meargă la cer, majoritatea celor ce-i slujesc lui Dumnezeu vor primi viaţă veşnică pe pământ. — Ps. 37:29; Mat. 6:9, 10.

Am fost foarte fericit să aflu aceste adevăruri şi am dorit să le predic celor din biserica mea. Dar ceilalţi predicatori s-au opus şi au plănuit să mă dea afară. Prin urmare, am părăsit biserica şi am început să frecventez micul grup de Martori ai lui Iehova din Delmas. M-am botezat în 1941, iar în 1943 am început pionieratul.

M-am mutat în Rustenburg, unde era nevoie de proclamatori ai Regatului. Fiind străin, a trebuit să solicit cazare şi un permis de şedere de la un şef local. El mi-a spus că trebuia să plătesc 12 lire sterline pentru permis. Nu aveam aceşti bani, însă, plin de amabilitate, un frate alb de aici a  plătit suma şi m-a ajutat din punct de vedere financiar, ca să-mi pot continua pionieratul. Unul dintre bărbaţii cu care am studiat a făcut progrese şi, după ce am plecat din repartiţie, a fost numit serv în acea congregaţie.

Apoi, m-am mutat spre vest, în oraşul Lichtenburg. De această dată, a trebuit să-i solicit unui administrator alb un permis de şedere în zona rezervată negrilor. El a refuzat. Am apelat la un frate alb, care era pionier în Mafikeng, nu departe de Lichtenburg. I-am făcut împreună o vizită administratorului, dar acesta a spus: „Nu te vreau aici. Voi spuneţi că nu există iad. Cum pot atunci oamenii să facă ce este bine dacă nu le e frică de focul iadului?“

În urma refuzului său, m-am mutat în Mafikeng, unde slujesc şi acum ca pionier regular. Deşi limba mea maternă este zulu, la scurt timp după ce am aflat adevărul, m-am hotărât să învăţ engleza ca să pot citi toate publicaţiile Martorilor lui Iehova. Aceasta m-a ajutat să progresez din punct de vedere spiritual.

Ca să fiu eficient în lucrare, am învăţat şi sesotho, xhosa, tswana şi un pic de afrikaans. De-a lungul anilor, am avut privilegiul să ajut mulţi oameni să-şi dedice viaţa lui Iehova, dintre care patru slujesc în prezent ca bătrâni. Datorită serviciului cu timp integral am avut parte şi de o sănătate bună.

Îi mulţumesc lui Iehova că mi-a permis să ajung la o bătrâneţe fericită în serviciul său. Nu datorită forţelor proprii am căpătat cunoştinţă şi am avut succes în lucrare, ci Iehova mi-a dat tărie prin spiritul său sfânt. Mai presus de toate, pionieratul regular m-a apropiat de Iehova şi m-a ajutat să mă bizui pe el.

Interviul de mai sus a fost luat în 1982. Ca slujitor uns al lui Dumnezeu, fratele Skosana şi-a continuat cursa cu fidelitate până la moartea sa survenită în 1992.

 [Chenarul/Fotografiile de la paginile 100, 101]

Primul supraveghetor de district din Africa de Sud

MILTON BARTLETT

ANUL NAŞTERII 1923

ANUL BOTEZULUI 1939

DATE PERSONALE Primul misionar care a absolvit Şcoala Galaad, repartizat în Africa de Sud. A muncit din greu la promovarea intereselor Regatului îndeosebi în comunităţile de negri.

ÎN DECEMBRIE 1946, Milton Bartlett a sosit în Cape Town, fiind primul misionar care a absolvit Galaadul, repartizat în Africa de Sud. Sarcina lui era de a organiza lucrarea itinerantă la nivel de circumscripţie şi district. La acea vreme, fratele Bartlett era singurul supraveghetor de district din ţară. În anii care au urmat, supraveghetorii itineranţi au depus multe eforturi în a promova lucrarea pentru Regat în Africa de Sud, mai cu seamă în rândul populaţiei negre.

Milton a fost foarte îndrăgit de fraţii din Africa de Sud. El era răbdător şi asculta cu atenţie când fraţii discutau anumite probleme cu el. Astfel, a fost în măsură să trimită filialei din Africa de Sud rapoarte detaliate şi exacte privitoare la probleme din teritoriu ce aveau implicaţii profunde. Acest lucru a contribuit la modelarea conduitei fraţilor şi a modului în care se închinau, pentru ca acestea să fie în armonie cu principiile biblice.

Milton a reuşit să le acorde fraţilor un astfel de ajutor deoarece cunoştea foarte bine Scripturile şi era un învăţător iscusit. De asemenea, a avut hotărârea şi perseverenţa necesare ca el, un alb, să obţină de la funcţionarii regimului de apartheid permise de intrare în bantustane. Orbiţi de prejudecăţi,  aceştia adesea refuzau, iar Milton trebuia să apeleze la autorităţi superioare, precum consiliile orăşeneşti. Apoi, trebuia să aştepte până când consiliul se reunea şi anula decizia nefavorabilă. Într-un fel sau altul, Milton obţinea permisiunea de a intra în majoritatea zonelor rezervate negrilor.

Uneori, erau trimişi poliţişti sub acoperire ca să afle despre ce vorbea Milton în cuvântări. Un motiv era că clerul creştinătăţii îi acuza în mod fals pe Martorii lui Iehova că erau agitatori comunişti. Odată, la un congres a fost trimis un poliţist negru. Iată ce a scris Milton 20 de ani mai târziu: „A fost mâna lui Iehova, pentru că, în urma celor auzite în acel sfârşit de săptămână, poliţistul a îmbrăţişat închinarea adevărată şi este şi acum tare în credinţă“.

Când Milton a sosit în ţară, pe atunci necăsătorit şi în vârstă de 23 de ani, aici activau 3 867 de vestitori. După ce Milton a slujit în Africa de Sud 26 de ani, numărul vestitorilor a ajuns la 24 005. În 1973, Milton împreună cu soţia sa, Sheila, şi cu fiul lor, Jason, care avea un an, au trebuit să se întoarcă în Statele Unite pentru a se îngriji de părinţii înaintaţi în vârstă ai lui Milton. În fotografia de mai jos îi puteţi vedea Milton şi Sheila în anul 1999, când au venit în Africa de Sud cu ocazia dedicării noilor clădiri ale filialei. Cât de încântaţi au fost să se reîntâlnească, după 26 de ani, cu vechi colaboratori în credinţă, care-şi aminteau serviciul lor plin de iubire!

[Legenda fotografiei]

Milton şi Sheila Bartlett, 1999

[Chenarul/Fotografia de la pagina 107]

Un decor spectacular

La poalele muntelui Table (în română „Masă“), ce oferă un decor încântător, se întinde oraşul Cape Town. Unii îl socotesc cel mai frumos oraş din Africa.

Vara, platoul muntos e învăluit adesea într-o pânză de nori groşi, sugestiv numită de localnici „Faţa de masă“. Fenomenul se datorează vânturilor puternice care împing vaporii de apă spre crestele muntelui. Aceştia se condensează, prefăcându-se în norii groşi ce se aştern apoi peste platoul muntelui Table.

 [Chenarul/Fotografiile de la paginile 114–117]

Mi-am păstrat integritatea în anii de detenţie

INTERVIU CU ROWEN BROOKES

ANUL NAŞTERII 1952

ANUL BOTEZULUI 1969

DATE PERSONALE A fost închis din decembrie 1970 până în martie 1973 pentru că şi-a păstrat neutralitatea creştină. A început pionieratul regular în 1973 şi a fost chemat la Betel în 1974. În prezent este membru al Comitetului Filialei.

Care erau condiţiile în unităţile militare disciplinare?

Clădirile unităţilor militare erau lungi şi aveau fiecare câte două rânduri a 34 de celule ce dădeau spre un culoar central. În mijlocul acestuia era un canal de scurgere pentru apa de ploaie. La regim celular, deţinutul era închis într-o celulă de 2 m pe 1,8 m. Ni se permitea să ieşim din celule doar de două ori pe zi: dimineaţa, ca să ne spălăm, să ne bărbierim şi să ne curăţăm găleata pe care o foloseam ca toaletă, şi după-masa, ca să facem duş. Nu aveam dreptul la corespondenţă. Nu ni se permitea să avem alte cărţi în afară de Biblie şi nici instrumente de scris. Nu aveam dreptul la vizită.

Înainte de a ajunge în unitatea militară disciplinară, majoritatea fraţilor şi-au legat Biblia cu alte cărţi, precum cartea Auxiliar pentru înţelegerea Bibliei (engl.). Gardienii nici măcar nu au observat lucrul acesta, căci semănau cu vechile lor Biblii în afrikaans sau în olandeză, care erau groase.

Aţi reuşit să faceţi rost de literatură biblică?

Da, când puteam, introduceam pe ascuns literatură. Toate lucrurile noastre erau ţinute în valize într-o celulă goală. Între aceste lucruri erau şi articolele noastre de toaletă. O dată pe lună, gardianul ne permitea să ne luăm din  valize lucrurile de care aveam nevoie. Aici ţineam şi literatură biblică.

În timp ce unul dintre noi îi distrăgea atenţia gardianului ţinându-l de vorbă, alt frate ascundea o carte în pantalonii scurţi sau în flanelă. Când ne întorceam în celule, împărţeam cartea în fascicule, care erau mai uşor de ascuns. Apoi, acestea treceau de la unul la altul, astfel încât le citeam toţi. Ne-am făcut multe ascunzători. Unele celule erau în paragină şi peste tot erau găuri.

Celulele erau frecvent percheziţionate, uneori chiar în toiul nopţii. Gardienii găseau întotdeauna ceva literatură, dar niciodată nu o găseau pe toată. Unul dintre soldaţi era mai prietenos şi de multe ori ne spunea când urma să se facă percheziţie. Atunci, împachetam literatura într-o pungă şi o îndesam în conductele de scurgere. Într-o zi s-a iscat o furtună năprasnică şi am fost îngroziţi când am văzut un pachet plutind în canalul central de scurgere. Unii deţinuţi militari au început să joace fotbal cu el. La un moment dat, a apărut un gardian şi le-a ordonat să se întoarcă în celule. Spre uşurarea noastră, nimeni nu a mai dat atenţie pachetului, iar după puţin timp, când ni s-a dat drumul din celule, am reuşit să-l recuperăm.

V-a fost pusă la încercare integritatea în perioada de detenţie?

În permanenţă. Cei din conducerea închisorii încercau mereu să ne ştirbească integritatea. De exemplu, adesea se purtau foarte frumos cu noi: ne dădeau mai multă mâncare, ne scoteau să facem mişcare şi chiar ne lăsau să stăm întinşi la soare. Apoi, după câteva zile, ne ordonau să îmbrăcăm uniformele militare kaki. Întrucât refuzam, ne tratau la fel de rău ca înainte.

După aceea, când ni s-a spus să purtăm căştile militare, noi am refuzat. Căpitanul s-a înfuriat atât de tare încât, din acel moment, ne-a interzis să mergem la duş. Ni s-a dat fiecăruia o găleată în care să ne spălăm.

Nu aveam nici încălţări. Întrucât unor fraţi le sângerau picioarele, am început să ne facem încălţări. Am adunat bucăţi din păturile vechi cu care se spălau podelele. Apoi, am găsit o sârmă de cupru, pe care am turtit-o la un capăt şi am ascuţit-o  la celălalt. Cu ajutorul unui ac am făcut o gaură la capătul turtit şi am folosit sârma ca ac de cusut. Ca să coasem bucăţile de pătură, trăgeam fire din păturile noastre. În felul acesta ne-am făcut un fel de mocasini.

Odată, fără niciun avertisment, ni s-a ordonat să stăm câte trei într-o celulă. Deşi eram înghesuiţi, mutarea s-a dovedit avantajoasă. Am luat măsuri ca fraţii mai slabi spiritualiceşte să stea cu fraţii mai tari. Ţineam studii biblice şi exersam metode de predicare. Spre disperarea căpitanului, toate acestea ne-au ridicat foarte mult moralul.

Dându-şi seama că stratagema nu a dat rezultatele dorite, căpitanul a ordonat ca fiecare Martor să stea în celulă cu doi deţinuţi care nu erau Martori. Deşi li se dăduseră ordine clare să nu vorbească cu noi, aceştia au început să pună întrebări. Astfel am avut numeroase ocazii să depunem mărturie. Drept rezultat, unu sau doi dintre aceşti deţinuţi au refuzat să ia parte la anumite activităţi militare. Nu după mult timp, ni s-a ordonat din nou să stăm câte unul în celulă.

Aţi putut ţine întruniri?

Ţineam întrunirile cu regularitate. Deasupra uşii fiecărei celule era o fereastră cu o plasă de sârmă şi şapte bare de metal verticale. Legam capetele păturii de două dintre aceste bare şi în felul ăsta ne făceam un fel de hamac. De acolo îl puteam vedea pe fratele din celula de vizavi, iar, dacă vorbeam puţin mai tare, puteam fi auziţi şi de ceilalţi din clădire. În fiecare zi analizam textul zilei, iar dacă aveam revista Turnul de veghe studiam şi articolele de studiu. Încheiam fiecare zi rostind pe rând o rugăciune în auzul tuturor. Ne-am alcătuit chiar propriul program pentru un „congres de circumscripţie“.

Întrucât nu ştiam dacă i se va permite vreunui bătrân să vină şi să ţină Comemorarea, luam noi măsuri în acest sens. Vinul îl obţineam punând la înmuiat stafide, iar pâinea o obţineam turtind câteva bucăţi de pâine din raţia noastră, pe care le uscam. Cu o ocazie, ni s-a permis să primim de la fraţii de afară o mică sticlă de vin şi nişte pâini nedospite.

 S-au schimbat condiţiile în timp?

Cu timpul, condiţiile s-au îmbunătăţit. Legea s-a schimbat, iar grupul nostru a fost eliberat. Obiectorii de conştiinţă pe motive religioase primeau acum o singură condamnare. Mai târziu, după eliberarea grupului nostru de 22 de fraţi, celor 88 care au rămas în închisoare li s-au acordat drepturi egale cu ale celorlalţi deţinuţi. Aveau dreptul la o vizită pe lună şi la corespondenţă.

După eliberare, ţi-a fost greu să te adaptezi vieţii de afară?

Da, am avut nevoie de timp ca să mă adaptez la viaţa de afară. De pildă, la început mă înspăimânta ideea de a mă amesteca în mulţimi de oameni. Părinţii şi fraţii ne-au susţinut cu iubire, dându-ne posibilitatea să primim treptat mai multe responsabilităţi în congregaţie.

Deşi acele vremuri au fost destul de grele, am tras foloase de pe urma acestei experienţe. Testele la care ne-a fost supusă credinţa ne-au întărit spiritualiceşte şi ne-au învăţat să perseverăm. Am învăţat să apreciem cu adevărat Biblia şi am înţeles ce mare valoare are citirea zilnică a Bibliei şi meditarea asupra celor citite. Şi cu certitudine am învăţat să ne bizuim pe Iehova. După toate aceste sacrificii făcute pentru a-i rămâne fideli, suntem hotărâţi să perseverăm, dându-i lui Iehova ce avem mai bun, dacă e posibil activând în serviciul cu timp integral.

 [Chenarul/Fotografia de la paginile 126–128]

Ne-am bizuit pe Iehova în vremuri de restrişte

ZEBLON NXUMALO

ANUL NAŞTERII 1960

ANUL BOTEZULUI 1985

DATE PERSONALE Înainte de a cunoaşte adevărul a fost un membru al rastafarianismului. La scurt timp după botez, a început serviciul cu timp integral. În prezent slujeşte ca supraveghetor de circumscripţie, împreună cu soţia sa, Nomusa.

DUPĂ ce am lucrat la construirea Betelului din Krugersdorp, eu şi partenerul meu de pionierat am fost repartizaţi să slujim unde era nevoia mai mare, şi anume în bantustanul KwaNdengezi, din apropierea portului Durban. La câteva zile după sosirea noastră, o grupare politică a trimis la noi acasă cinci tineri ca să afle cine suntem. Ei ne-au cerut să îi susţinem în eforturile lor de a ocroti bantustanul de o grupare politică rivală. Duşmănia dintre aceste două grupări vorbitoare de limbă zulu a dus la mari vărsări de sânge în acea regiune a Africii de Sud. I-am întrebat ce soluţie credeau ei că există pentru încetarea violenţelor. Au spus că principala cauză a violenţei era faptul că albii deţineau puterea. Le-am vorbit atunci şi despre alte ţări africane sfâşiate de războaie, ai căror cetăţeni trăiesc în mare sărăcie. Apoi le-am amintit zicala: „Istoria se repetă“. Au fost de acord că violenţa, criminalitatea şi boala nu vor fi înlăturate chiar dacă negrii ar prelua conducerea în ţară. Apoi, le-am arătat în Biblie că Regatul lui Dumnezeu este singurul guvern care poate rezolva problemele omenirii.

Câteva seri mai târziu, am auzit o mulţime de tineri intonând cântece de libertate şi am văzut oameni înarmaţi cu  arme de foc. Casele erau incendiate, iar oamenii, ucişi. Îngroziţi, ne-am rugat lui Iehova să ne dea tăria de a nu permite ameninţărilor sau intimidării să ne descurajeze ori să ne ştirbească integritatea. De asemenea, ne-am amintit de martirii care, în situaţii asemănătoare, nu l-au renegat pe Isus (Mat. 10:32, 33). La un moment dat, un grup de tineri şi de adulţi au bătut la uşa noastră. Fără să salute, ei ne-au cerut bani ca să cumpere intelezi, un leac cu aşa-zise puteri ocrotitoare obţinut de la un vraci. I-am rugat frumos să-şi păstreze calmul şi i-am întrebat: „Credeţi că vracii fac un lucru bun încurajând omuciderile prin intermediul vrăjitoriei?“ După care le-am zis: „Să presupunem că o rudă pe care o îndrăgiţi ar cădea victimă vrăjitoriei. Cum v-aţi simţi?“ Au fost cu toţii de acord că nu le-ar plăcea. Am deschis apoi Biblia şi l-am rugat pe conducătorul lor să citească punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la vrăjitorie, aşa cum este acesta menţionat în Deuteronomul 18:10–12. După ce a citit versetele, i-a întrebat pe cei din grup ce părere aveau. Au rămas muţi de uimire. Am profitat de liniştea ce s-a lăsat şi i-am întrebat dacă li se părea corect ca noi să ascultăm de Iehova sau de ei. Au plecat toţi fără să mai scoată o vorbă.

Am trecut cu bine prin multe situaţii de genul acesta şi ne-am dat seama că Iehova era cu noi. Într-o seară, de exemplu, alt grup a venit la noi cerându-ne bani ca să cumpere arme cu care „să-i ocrotească“ pe locuitori. S-au plâns că, din cauza unei grupări politice rivale, oamenii din zonă nu se simţeau în siguranţă şi că singura soluţie era să lanseze un contraatac cu arme mai sofisticate. Ne-au spus că, dacă nu le dăm bani, vom suporta consecinţele. Le-am amintit că organizaţia lor semnase un document prin care erau garantate drepturile omului şi se respecta conştiinţa altora. I-am întrebat dacă considerau corect ca o persoană să prefere mai degrabă să moară decât să încalce constituţia în care crede. Au spus că erau de acord cu asta. Le-am explicat apoi că noi facem parte din organizaţia lui Iehova, că Biblia este „constituţia“ noastră şi că ea condamnă omuciderea. În cele din urmă, conducătorul grupului le-a spus camarazilor lui: „Înţeleg poziţia acestor oameni. Au arătat clar că, dacă banii ar fi folosiţi la dezvoltarea bantustanului, de pildă pentru construirea unui azil de bătrâni, sau dacă vecinul lor ar avea nevoie de bani ca să meargă la spital, atunci ar fi dispuşi să ofere aceşti bani. Dar nu vor să dea bani ca să ucidem“. Auzind aceasta, grupul s-a ridicat, am dat mâna cu fiecare şi le-am mulţumit pentru răbdare.

 [Chenarul/Fotografiile de la paginile 131–134]

Surori celibatare care au petrecut în total 100 de ani în traducere

Mulţi membri ai familiei Betel din Africa de Sud şi-au folosit darul celibatului în preţiosul serviciu pentru Regat (Mat. 19:11, 12). Cele trei surori a căror experienţă e amintită în continuare au petrecut, în total, 100 de ani traducând hrana spirituală provenită de la „sclavul fidel şi prevăzător“. — Mat. 24:45.

Maria Molepo

M-am născut în provincia Limpopo a Africii de Sud. Sora mea mai mare Aletta mi-a predat adevărul când eram elevă. Când mi-am terminat şcoala, o altă soră a mea, care nu e Martoră a lui Iehova, s-a oferit să-mi plătească cursurile de trei ani la un colegiu care m-ar fi pregătit să devin profesoară. Am refuzat oferta ei generoasă pentru că voiam să-i slujesc lui Iehova alături de două surori mai mari ale mele, Aletta şi Elizabeth, care erau pioniere. M-am botezat în 1953 şi, din când în când, am reuşit să fac necesarul de ore al unui pionier. După şase ani am completat cererea de pionier, iar în 1959 am fost numită pionieră regulară.

În 1964, filiala din Africa de Sud m-a invitat să slujesc ca traducător cu jumătate de normă, ajutând la pregătirea hranei spirituale în limba sepedi. Am făcut lucrul acesta în timp ce am continuat pionieratul. Apoi, în 1966, am fost invitată să devin membră a familiei Betel din Africa de Sud. Serviciul la Betel nu era cum mi-am imaginat. Simţeam nevoia să ies zilnic în lucrare. Nu după mult timp însă, mi-am schimbat punctul de vedere considerând weekendul, de sâmbătă după-masa până duminică seara, un timp de  pionierat, deşi nu puteam merge în predicare cât un pionier. Îmi plăcea atât de mult lucrarea în weekend încât de multe ori sâmbăta sau duminica nu ajungeam la timp pentru masa de seară. Când s-au luat măsuri ca surorile mai în vârstă din Betel să aibă sâmbete libere, am fost foarte fericită că puteam petrece şi mai mult timp în lucrarea de predicare.

În primii opt ani de Betel, am stat în cameră cu o colegă de la traducere într-o clădire separată de Betel. Deşi, iniţial, regimul de apartheid ne-a permis să locuim alături de fraţii noştri albi, în 1974 ni s-a interzis acest lucru. Traducătorii negri au fost obligaţi să locuiască în zonele rezervate negrilor. Am stat la o familie de Martori din Tembisa şi trebuia să parcurg zilnic o mare distanţă până la Betel şi înapoi. După construirea noului Betel în Krugersdorp, politica guvernului de apartheid începuse să fie mai puţin restrictivă. Prin urmare, puteam din nou să locuiesc cu restul familiei Betel.

Îi sunt foarte recunoscătoare lui Iehova pentru că m-a ajutat să continui munca de traducere până în ziua de azi. Într-adevăr, m-a binecuvântat că mi-am folosit darul celibatului şi am fost un exemplu pentru sora mea mai mică, Annah, care a ales, de asemenea, să rămână celibatară şi să ia parte la lucrarea de evanghelizare cu timp integral. Ea face acest lucru de 35 de ani.

Tseleng Mochekele

M-am născut în orăşelul Teyateyaneng, din statul Lesotho. Mama a fost o persoană religioasă şi ne obliga pe mine şi pe fraţii mei să mergem cu ea la biserică. Mie nu-mi plăcea deloc. După un timp, mătuşa mea a devenit Martoră a lui Iehova şi a început să-i împărtăşească şi mamei credinţa ei. Deşi mă bucuram foarte mult că mama nu mai mergea la biserică, nu am luat în serios adevărul pentru că iubeam lumea şi distracţiile.

  În 1960, m-am mutat în Johannesburg ca să-mi termin studiile. Când am plecat de acasă, mama m-a implorat: „Te rog, Tseleng, când ajungi în Johannesburg, caută-i pe Martorii lui Iehova şi încearcă să li te alături“. La început, când am ajuns în Johannesburg, am fost impresionată de posibilităţile de a te distra pe care le oferea oraşul. Cu toate acestea, uitându-mă mai bine la viaţa oamenilor, am fost şocată de imoralitatea sexuală atât de răspândită aici. Atunci mi-am adus aminte de cuvintele mamei şi am început să asist la întrunirile Martorilor lui Iehova din Soweto. Mi-amintesc că la prima întrunire m-am rugat astfel: „Te rog, Iehova, ajută-mă să devin Martoră a lui Iehova“. La scurt timp am început să particip la lucrarea de predicare, iar în luna iulie a aceluiaşi an m-am botezat. După ce mi-am terminat şcoala, m-am întors acasă la mama, în Lesotho. Se botezase şi ea.

În 1968, filiala din Africa de Sud m-a solicitat să lucrez cu normă întreagă la traducerea publicaţiilor în limba sesotho. Mulţi ani, am desfăşurat această activitate acasă, la mama. În perioadele mai grele din punct de vedere financiar le-am spus membrilor familiei că aş putea renunţa la serviciul cu timp integral şi să-mi caut şi eu un loc de muncă. Însă, nici mama şi nici sora mea mai mică Liopelo, care era botezată, nu au vrut să audă aşa ceva. Apreciau foarte mult privilegiul de a mă susţine în serviciul cu timp integral ca traducător.

În 1990, am devenit membră a familiei Betel din Africa de Sud, locuind în noua filială din Krugersdorp, unde am putut să continui lucrarea de traducere. Nu regret decizia de a rămâne celibatară. Dimpotrivă, îi sunt profund recunoscătoare lui Iehova pentru că m-a binecuvântat cu o viaţă atât de fericită şi plină de sens.

Nurse Nkuna

M-am născut în orăşelul Bushbuckridge, din nord-estul Africii de Sud. Deşi lucra cu normă întreagă pentru a suplimenta venitul tatălui meu, mama, fiind Martoră a lui Iehova, şi-a făcut timp să mă înveţe adevărul. Ea  m-a învăţat să citesc înainte de a merge la şcoală. Aceasta m-a ajutat să particip în weekenduri la lucrarea de predicare alături de o soră în vârstă, care era pionieră regulară. Întrucât avea vederea slabă, iar eu ştiam să citesc, o ajutam foarte mult în lucrare. Chiar şi după ce am început să merg la şcoală, am continuat să ies cu ea în lucrare după-masa. Compania slujitorilor cu timp integral mi-a insuflat iubire faţă de serviciul pentru Iehova. Când îi văd pe oameni luând poziţie de partea adevărului, mi se umple sufletul de bucurie. La vârsta de zece ani, i-am vorbit lui Iehova în rugăciune despre dorinţa mea de a-mi petrece viaţa în serviciul cu timp integral. M-am botezat în 1983 şi am lucrat câţiva ani pentru a-mi susţine familia din punct de vedere material. Ca să fiu sigură că nu aveam să cad pradă iubirii de bani, lucru care m-ar fi împiedicat să-mi ating obiectivul de a începe serviciul cu timp integral, am rugat-o pe mama să-mi administreze salariul. Apoi, în 1987, când mi-a fost aprobată cererea de a deveni membră a familiei Betel din Africa de Sud şi de a lucra ca traducător în limba zulu, mi-am dat demisia de la locul de muncă.

Slujindu-i lui Iehova la Betel ca celibatară am avut parte de multe bucurii. Comentariile pregătite pentru închinarea de dimineaţă m-au ajutat să-mi îmbunătăţesc serviciul de teren. Lucrând umăr la umăr cu colaboratori de diverse origini, mi-am şlefuit personalitatea creştină. E-adevărat, nu am copii; totuşi, am mulţi copii şi nepoţi spirituali pe care poate că nu i-aş fi avut dacă aş fi ales să mă căsătoresc şi să-mi întemeiez o familie.

În timp ce şi-au îndeplinit cu sârguinţă responsabilităţile la Betel, aceste trei surori celibatare au ajutat, în total, 36 de persoane să devină închinători dedicaţi şi botezaţi ai lui Iehova.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 146, 147]

Splendori alpine

Lanţul Munţilor Scorpiei străbate Africa de Sud pe o lungime de 1 050 km. Partea care formează hotarul natural dintre provincia KwaZulu-Natal şi Lesotho este însă cea mai spectaculară regiune a lanţului, fiind numită adesea „Elveţia Africii de Sud“.

Piscuri semeţe, precum masivul Sentinel, Monk’s Cowl, cu pantele-i line, dar periculoase, şi Devil’s Tooth, cu versanţii lui abrupţi şi înşelători, îi îmbie pe alpiniştii îndrăzneţi. Poate fi periculos să urci aceşti munţi. Totuşi, multe trecători, deşi abrupte, sunt accesibile şi nu necesită echipament special de căţărare. Fireşte, legile muntelui nu pot fi ignorate. Îmbrăcămintea călduroasă, cortul şi rezervele de hrană sunt indispensabile, căci, noaptea, pe coastele abrupte se lasă un frig năprasnic, iar vântul suflă cu putere.

În fiecare an, mii de iubitori ai muntelui lasă în urmă stresul şi poluarea oraşelor şi pornesc spre munţi, ademeniţi de crestele măreţe ce-i aşteaptă, de aerul proaspăt şi de susurul pâraielor limpezi.

[Legenda fotografiei]

Picturi rupestre realizate de boşimani

 [Chenarul/Fotografiile de la paginile 158, 159]

Am abandonat spiritismul şi poligamia

ISAAC TSHEHLA

ANUL NAŞTERII 1916

ANUL BOTEZULUI 1985

DATE PERSONALE Dezamăgit de creştinătate, a ajuns un vraci bogat înainte de a cunoaşte adevărul.

ISAAC şi trei prieteni ai săi, Matlabane, Lukas şi Phillip, au crescut în munţii Sekhukhune, din nord-estul Africii de Sud. Când erau tineri, au hotărât să părăsească Biserica Apostolică din cauza ipocriziei pe care au văzut-o în rândul membrilor ei. Împreună au început să caute religia adevărată. Cu timpul însă, cei patru prieteni au pierdut legătura unul cu altul.

Trei dintre ei au devenit în cele din urmă Martori ai lui Iehova, împreună cu soţiile lor. Dar ce s-a întâmplat cu Isaac? El a călcat pe urmele tatălui său, un renumit vraci, şi, pentru că a vrut cu tot dinadinsul să facă bani, a ajuns un om bogat. Avea o sută de vite şi un cont substanţial în bancă. Şi aşa cum se aşteaptă aici de la cei bogaţi, Isaac avea două soţii. Între timp, Matlabane s-a hotărât să-l caute pe Isaac şi să-i arate cum găsiseră foştii lui prieteni religia adevărată.

Isaac s-a bucurat să-l reîntâlnească pe Matlabane şi era nerăbdător să afle de ce vechii lui prieteni deveniseră Martori ai lui Iehova. S-a început un studiu biblic cu Isaac din broşura Bucură-te pentru totdeauna de viaţă pe pământ! Imaginea 17 din ediţia locală a acestei broşuri înfăţişează un vraci african care aruncă la pământ nişte oase pentru a-i ghici viitorul unui client. Isaac a fost uluit să afle din Deuteronomul 18:10, 11, text menţionat lângă imagine, că Dumnezeu dezaprobă astfel de practici spiritiste. În plus, imaginea 25 l-a tulburat profund: aceasta înfăţişează un bărbat poligam împreună cu soţiile sale. Aici este menţionat şi textul din 1 Corinteni 7:1–4, care arată că un creştin adevărat nu poate avea decât o singură soţie.

Isaac a fost dornic să respecte cele consemnate în Scripturi. La 68 de ani, el şi-a legalizat căsătoria cu prima soţie, Florina, şi a renunţat la cea de-a doua. De asemenea, nu a mai vrut să fie vraci şi şi-a aruncat oasele folosite la divinaţie. Odată, chiar în timpul studiului, au sosit doi clienţi care veneau de departe. Aceştia voiau să-i plătească cei 550 de rand (la acea vreme, echivalentul a 140 de dolari) pe care i-i datorau pentru serviciile sale. Isaac a refuzat banii spunându-le celor doi că abandonase acele practici şi că studia Biblia cu intenţia de a deveni Martor al lui Iehova. Nu după mult timp, Isaac şi-a atins obiectivul. În 1985, el şi Florina s-au botezat, iar de câţiva ani Isaac, acum în vârstă de 90 de ani, slujeşte ca bătrân în congregaţia creştină.

 [Chenarul/Graficul de la paginile 124, 125]

EVENIMENTE IMPORTANTE — Africa de Sud

1900

1902 Literatura bazată pe Biblie ajunge în Africa de Sud.

1910 William Johnston înfiinţează un birou de filială în Durban.

1916 Este prezentată „Foto-Drama Creaţiunii“.

1917 Biroul de filială este transferat în Cape Town.

1920

1924 În Cape Town soseşte o presă de tipărit.

1939 Se tipăreşte prima revistă Mângâiere în afrikaans.

1940

1948 Se construieşte o Sală a Regatului în apropiere de Cape Town.

1949 Se tipăreşte Turnul de veghe în zulu.

 1952 Iau sfârşit lucrările de construcţie ale Betelului din Elandsfontein.

1979 Se instalează o rotativă offset TKS.

1980

1987 Se construieşte un nou Betel în Krugersdorp; a fost extins în 1999.

1992 Prima Sală a Regatului construită după metoda rapidă este ridicată în Soweto.

2000

2004 Se extinde tipografia. Este montată presa rotativă MAN Roland Lithoman.

2006 Numărul record de vestitori este de 78 877.

[Graficul]

(Vezi publicaţia)

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

80 000

40 000

1900 1920 1940 1980 2000

 [Chenarul/Fotografiile de la paginile 148, 149]

O mulţime de limbi

Tipografia Betelului din Africa de Sud tipăreşte „Turnul de veghe“ în 33 de limbi

 Varietate vestimentară

În Africa există o varietate de grupuri etnice, ce se reflectă în motivele şi culorile ţesăturilor, în vestimentaţie şi în bijuterii

Zulu

SALUTUL „Sanibona“

LIMBA MATERNĂ A 10 677 000 h

VESTITORI 29 000 i

Sesotho

SALUTUL „Lumelang“

LIMBA MATERNĂ A 3 555 000

VESTITORI 10 530

Sepedi

SALUTUL „Thobela“

LIMBA MATERNĂ A 4 209 000

VESTITORI 4 410

Tsonga

SALUTUL „Xewani“

LIMBA MATERNĂ A 1 992 000

VESTITORI 2 540

Xhosa

SALUTUL „Molweni“

LIMBA MATERNĂ A 7 907 000

VESTITORI 10 590

Afrikaans

SALUTUL „Hallo“

LIMBA MATERNĂ A 5 983 000

VESTITORI 7 510

Tswana

SALUTUL „Dumelang“

LIMBA MATERNĂ A 3 677 000

VESTITORI 4 070

Venda

SALUTUL „Ri a vusa“

LIMBA MATERNĂ A 1 021 800

VESTITORI 480

[Note de subsol]

 [Fotografii pe toată pagina 66]

[Legenda fotografiei de la pagina 71]

Podocarp

[Legenda fotografiei de la pagina 74]

Stoffel Fourie

[Legenda fotografiei de la pagina 74]

„Studii în Scripturi“

[Legenda fotografiei de la pagina 74]

William Johnston cu congregaţia din Durban, 1915

[Legenda fotografiei de la paginile 74, 75]

Johannes Tshange împreună cu familia

[Legenda fotografiei de la pagina 75]

Primul birou de filială a funcţionat într-o mică încăpere din această clădire

[Legenda fotografiei de la pagina 77]

Japie Theron

[Legenda fotografiei de la pagina 79]

Henry Myrdal

[Legenda fotografiei de la pagina 79]

Piet de Jager

[Legenda fotografiei de la pagina 82]

Henry Ancketill, 1915

[Legenda fotografiei de la pagina 82]

Grace şi David Taylor

[Legenda fotografiei de la pagina 82]

În această broşură din 1931 a fost publicată rezoluţia prin care s-a adoptat numele de Martori ai lui Iehova

[Legenda fotografiilor de la pagina 84]

Familia Betel din Cape Town, din care făceau parte George şi Stella Phillips, 1931

[Legenda fotografiei de la pagina 87]

În timpul unor înregistrări în limba xhosa

[Legenda fotografiei de la pagina 87]

Andrew Jack la presa Frontex, 1937

[Legenda fotografiei de la pagina 87]

Primele ediţii ale revistelor „Mângâiere“ şi „Turnul de veghe“ în afrikaans

[Legenda fotografiei de la pagina 90]

Delegaţi la congres, Johannesburg, 1944

[Legenda fotografiei de la pagina 90]

Anunţarea unei cuvântări cu ajutorul placardelor, 1945

[Legenda fotografiei de la pagina 90]

Frans Muller şi Piet Wentzel cu fonografe, 1945

[Legenda fotografiei de la pagina 95]

Gert Nel, serv călător, 1943

[Legenda fotografiei de la pagina 95]

Depunere de mărturie în zone rurale, 1948

[Legenda fotografiei de la pagina 99]

Andrew Masondo şi cea de-a doua soţie a lui, Ivy

[Legenda fotografiei de la pagina 99]

Luke şi Joyce Dladla

[Legenda fotografiei de la pagina 99]

Prima revistă „Turnul de veghe“ în zulu

[Legenda fotografiei de la pagina 102]

Datorită exemplului său, Velloo Naicker a ajutat 190 dintre membrii familiei lui să accepte adevărul

[Legenda fotografiilor de la pagina 102]

Gopal Coopsammy la 21 de ani şi în prezent cu soţia sa, Susila; au ajutat 150 de persoane să ajungă la dedicare

[Legenda fotografiei de la paginile 104, 105]

Isabella Elleray

Doreen Kilgour

[Legenda fotografiei de la paginile 108, 109]

prima clădire, 1952

Betelul din Elandsfontein, 1972

 [Legenda fotografiilor de la pagina 110]

Momente importante de la congrese

Lansarea cărţii „Children“, 1942 (sus); candidaţi la botez, 1959 (în mijloc); un cor de limbă xhosa îi întâmpină pe delegaţi, 1998 (jos)

Anul trecut s-au botezat 3 428 de persoane!

[Legenda fotografiei de la pagina 120]

Elijah Dlodlo a fost biciuit

[Legenda fotografiei de la pagina 121]

Florah Malinda, o pionieră regulară. Fiica ei a fost ucisă cu brutalitate

[Legenda fotografiei de la pagina 122]

Moses Nyamussua a fost ucis de o gloată

 [Legenda fotografiilor de la paginile 140, 141]

Construirea rapidă de Săli ale Regatului

Congregaţia din Kagiso a fost ajutată să aibă un nou loc de închinare

Înainte

În timpul lucrărilor

 După construcţie

Congregaţia Rathanda din Heidelberg îşi îndrăgeşte noua Sală a Regatului

În 37 de ţări africane s-au construit 7 207 săli; sunt necesare încă 3 305!

[Legenda fotografiei de la pagina 147]

Familia Rossouw, în prezent

[Legenda fotografiilor de la pagina 150]

Sala de Congrese din Midrand

[Legenda fotografiei de la pagina 155]

Distribuire de ajutoare în Zimbabwe, 2002

[Legenda fotografiei de la pagina 155]

Traducătorii beneficiază de un software conceput special pentru munca lor

 [Legenda fotografiilor de la paginile 156, 157]

 Filiala din Africa de Sud, 2006

Clădiri de locuinţe şi de birouri, noua tipografie şi Departamentul de expediţie

[Legenda fotografiilor de la paginile 156, 157]

Comitetul Filialei

Piet Wentzel

Loyiso Piliso

Rowen Brookes

Raymond Mthalane

Frans Muller

Pieter de Heer

Jannie Dieperink

[Legenda fotografiilor de la paginile 161, 162]

Namibia

William şi Ellen Heindel

Coralie şi Dick Waldron, 1951

Biroul de traducere din Namibia

[Legenda fotografiilor de la pagina 167]

Lesotho

Abel Modiba în lucrarea itinerantă (sus); locuitorii unei peşteri s-au strâns în jurul unui misionar (deasupra); Per-Ola şi Birgitta Nygren (stânga)

 [Legenda fotografiilor de la pagina 168]

Botswana

Soţii Thongoana depun mărturie la piaţă

Predicare din colibă în colibă

[Legenda fotografiilor de la pagina 170]

Swaziland

James şi Dawne Hockett

Predicare într-o piaţă de produse de artizanat, Mbabane

[Legenda fotografiilor de la pagina 170]

Sfânta Elena

Campania cu tractul „Ştiri ale Regatului“ s-a încheiat într-o singură zi; (jos) oraşul portuar Jamestown

[Legenda fotografiei de la pagina 175]

Participanţi la congresul internaţional din 1993