ÎN ULTIMII ani au apărut tot mai multe speculaţii de acest fel, cauza fiind, în mare parte, filmele şi romanele cu succes la public. Pe lângă aceste prezentări fanteziste, există şi multe cărţi şi articole care îndreaptă atenţia spre scrierile apocrife din secolele al doilea şi al treilea. Aceste scrieri dezvăluie informaţii despre Isus ce nu apar în evanghelii. Ar putea fi credibile aceste informaţii? Putem fi siguri că Biblia ne spune întregul adevăr despre Isus?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, este util să analizăm trei idei de bază. În primul rând, trebuie să cunoaştem câteva aspecte  importante despre bărbaţii care au scris evangheliile şi să ştim când le-au consemnat. În al doilea rând, trebuie să aflăm cine a stabilit canonul Scripturilor şi cum. În al treilea rând, este necesar să ştim unele lucruri despre scrierile apocrife şi să vedem prin ce se deosebesc ele de scrierile canonice. *

Potrivit unor surse, Evanghelia după Matei a fost scrisă la opt ani după moartea lui Cristos, în jurul anului 41 e.n. Deşi mulţi erudiţi consideră că a fost redactată mai târziu, toţi sunt de acord că Scripturile greceşti creştine au fost scrise în întregime în secolul I.

Unii dintre cei care au trăit pe vremea lui Isus, fiind martori la faptele sale, la moartea şi la învierea sa, erau încă în viaţă când au fost scrise evangheliile. Ei puteau oricând să le examineze şi să demaşte orice neadevăr. Profesorul Frederick F. Bruce afirmă: „Unul dintre punctele forte ale predicării timpurii a apostolilor este acela că ei apelau cu încredere la cunoştinţele ascultătorilor lor; ei nu spuneau doar «suntem martori ai acestor lucruri», ci şi «după cum voi înşivă ştiţi»“ (Faptele 2:22).

Cine au fost scriitorii Scripturilor greceşti creştine? Printre ei s-au numărat şi unii dintre cei 12 apostoli ai lui Isus. Aceştia şi alţi scriitori ai Bibliei, cum ar fi Iacov, Iuda şi, probabil, Marcu, au fost prezenţi când s-a înfiinţat congregaţia creştină, în ziua Penticostei din 33 e.n. Toţi scriitorii, inclusiv Pavel, au colaborat strâns cu primul corp de guvernare al congregaţiei creştine timpurii, format din apostolii şi bătrânii din Ierusalim (Faptele 15:2, 6, 12–14, 22; Galateni 2:7–10).

Isus le-a încredinţat continuatorilor săi lucrarea de predicare şi predare, pe care o începuse el (Matei 28:19, 20). Isus chiar a afirmat: „Cine vă ascultă pe voi mă ascultă şi pe mine“ (Luca 10:16). Mai mult, el le-a promis că spiritul sfânt al lui Dumnezeu, sau forţa sa activă, le va da puterea de care aveau nevoie pentru a înfăptui acea lucrare. Astfel, când au primit scrierile apostolilor sau ale colaboratorilor apropiaţi ai acestora — bărbaţi care aveau dovada clară că erau binecuvântaţi cu spiritul sfânt al lui Dumnezeu —, primii creştini le-au acceptat fără rezerve ca fiind demne de încredere.

Unii scriitori ai Bibliei au confirmat că şi cărţile celorlalţi scriitori ai Bibliei erau demne de încredere şi inspirate de Dumnezeu. De exemplu, apostolul Petru a făcut referire la scrisorile lui Pavel situându-le pe acelaşi plan „cu restul Scripturilor“ (2 Petru 3:15, 16). Şi Pavel a confirmat că apostolii şi alţi profeţi creştini erau inspiraţi de Dumnezeu (Efeseni 3:5).

Aşadar, există argumente solide în favoarea credibilităţii şi autenticităţii relatărilor din evanghelii. Acestea nu sunt legende sau poveşti, ci istorie consemnată cu atenţie. Ele se bazează pe mărturia unor martori oculari şi au fost scrise de oameni inspiraţi de spiritul sfânt al lui Dumnezeu.

În opinia unor scriitori, canonul Scripturilor greceşti creştine a fost stabilit de biserica oficială, sub îndrumarea împăratului Constantin, la câteva secole de la redactarea lor. Însă dovezile arată cu totul altceva.

De pildă, iată ce a spus Oskar Skarsaune, profesor de istorie a Bisericii: „Nu un consiliu bisericesc sau o persoană a stabilit care scrieri să fie incluse în Noul Testament şi care nu . . . Criteriile de selecţie au fost cât se poate de clare şi de logice: Scrierile din  secolul I consemnate de apostoli sau de colaboratorii lor au fost considerate demne de încredere. Scrierile, scrisorile sau «evangheliile» consemnate mai târziu n-au fost incluse în canon . . . Acest proces a fost practic încheiat cu mult timp înainte de Constantin şi cu mult timp înainte de înfiinţarea bisericii sale oficiale. De fapt, biserica martirilor, nu biserica oficială, ne-a dat Noul Testament“.

Profesorul Ken Berding, specialist în Scripturile greceşti creştine, a făcut următorul comentariu cu privire la alcătuirea canonului: „Biserica nu a stabilit canonul după bunul ei plac. Mai degrabă, se poate spune că biserica a recunoscut cărţile pe care creştinii le-au considerat întotdeauna Cuvântul autentic al lui Dumnezeu“.

Însă doar creştinii umili din secolul I au contribuit la stabilirea canonului? Biblia arată că a fost implicat ceva mult mai puternic şi mai important.

Potrivit Bibliei, unul dintre darurile miraculoase ale spiritului acordate în primele decenii de existenţă a congregaţiei creştine a fost „discernerea cuvintelor inspirate“ (1 Corinteni 12:4, 10). Astfel, unii creştini au primit capacitatea supraomenească de a discerne care relatări erau inspirate cu adevărat de Dumnezeu şi care nu. Prin urmare, creştinii de azi pot fi siguri că Scripturile greceşti incluse în Biblie sunt cele ce au fost considerate inspirate.

Aşadar, canonul a fost stabilit de timpuriu sub îndrumarea spiritului sfânt. Spre sfârşitul secolului al doilea, unii scriitori au început să dezbată canonicitatea cărţilor biblice. Însă aceşti scriitori n-au stabilit canonul; ei doar au confirmat ceea ce Dumnezeu deja aprobase prin reprezentanţii săi, care fuseseră îndrumaţi de spiritul sfânt.

O dovadă convingătoare în sprijinul canonului general acceptat astăzi o constituie şi numărul mare de manuscrise antice ale Scripturilor greceşti. În prezent există peste 5 000 de astfel de manuscrise în limba originală, unele datând din secolele al doilea şi al treilea. Aşadar, în primele secole, aceste scrieri, nu scrierile apocrife, au fost considerate adevărate, fiind copiate şi răspândite pe scară largă.

Cu toate acestea, dovezile interne sunt cea mai importantă mărturie în favoarea canonicităţii. Scrierile canonice sunt în deplină armonie cu „modelul cuvintelor sănătoase“  din restul Bibliei (2 Timotei 1:13). Acestea îndeamnă cititorii să-l iubească pe Iehova, să-i slujească şi să-i aducă închinare şi avertizează cu privire la superstiţii, la demonism şi la închinarea la creaturi. Ele sunt exacte din punct de vedere istoric şi conţin profeţii adevărate. În acelaşi timp, ele îndeamnă cititorii să-şi iubească semenii. Cărţile Scripturilor greceşti creştine poartă aceste semne distinctive. Se poate spune aceasta şi despre scrierile apocrife?

Scrierile apocrife se deosebesc net de cele canonice. Cărţile apocrife au fost scrise la mijlocul secolului al doilea, mult mai târziu decât cele canonice. Iar modul în care îl prezintă ele pe Isus şi creştinismul nu este deloc în armonie cu Scripturile inspirate.

De exemplu, potrivit Evangheliei după Toma, o scriere apocrifă, Isus ar fi făcut o serie de afirmaţii ciudate. El ar fi spus că avea să o transforme pe Maria în bărbat pentru ca ea să poată intra în Regatul cerurilor. Evanghelia Prunciei lui Toma îl descrie pe Isus ca fiind un copil rău, care a provocat intenţionat moartea altui copil. Cărţile apocrife Faptele lui Pavel şi Faptele lui Petru promovează abstinenţa completă de la relaţiile sexuale şi arată că apostolii le-ar fi îndemnat pe femei să-şi părăsească soţii. Evanghelia după Iuda îl descrie pe Isus râzând de discipolii săi fiindcă ei se rugau lui Dumnezeu cu ocazia mesei. Aceste idei sunt în contradicţie cu ceea ce spun cărţile canonice (Marcu 14:22; 1 Corinteni 7:3–5; Galateni 3:28; Evrei 7:26).

Multe dintre scrierile apocrife reflectă concepţiile gnosticilor. Ei susţineau că Iehova, Creatorul, nu este un Dumnezeu bun. De asemenea, ei credeau că învierea nu este literală, că toată materia este rea şi că de la Satan vin căsătoria şi procrearea.

Numeroase cărţi apocrife sunt atribuite unor persoane menţionate în Biblie. Oare aceste cărţi au fost scoase din Biblie în urma vreunei conspiraţii josnice? Montague R. James, expert în scrieri apocrife, a spus: „Nu se pune problema că le-a exclus cineva din Noul Testament: s-au exclus singure“.

În scrierile canonice găsim numeroase avertismente cu privire la iminenta apostazie care urma să corupă congregaţia creştină. De fapt, această apostazie şi-a făcut apariţia încă din primul secol, dar apostolii au împiedicat răspândirea ei (Faptele 20:30; 2 Tesaloniceni 2:3, 6, 7; 1 Timotei 4:1–3; 2 Petru 2:1; 1 Ioan 2:18, 19; 4:1–3). Aceste avertismente au arătat ce sunt în realitate scrierile care au început să apară după moartea apostolilor, scrieri ce contraziceau învăţăturile lui Isus.

Desigur, unii erudiţi şi istorici consideră că aceste lucrări sunt vechi şi inspiră respect. Dar gândiţi-vă: Să presupunem că erudiţii din zilele noastre ar aduna la un loc mai multe materiale discutabile, extrase din reviste de scandal şi din publicaţiile unor grupări religioase extremiste, iar apoi le-ar închide într-un seif. Ar deveni ele adevărate şi demne de încredere odată cu trecerea timpului? După 1 700 de ani, minciunile şi absurdităţile din materialele respective vor deveni adevăruri numai pentru că acele hârtii sunt foarte vechi?

Bineînţeles că nu! La fel se poate spune şi despre afirmaţia că Isus s-a căsătorit cu Maria Magdalena şi despre alte afirmaţii bizare din cărţile apocrife. De ce să ne bazăm pe nişte surse nesigure, când avem la îndemână scrieri demne de încredere? Tot ce vrea Dumnezeu să ştim despre Fiul său este consemnat în Biblie, o carte care merită toată încrederea noastră!