Potrivit Bibliei

Este umilinţa semn de slăbiciune sau de forţă morală?

OMUL mândru şi exagerat de încrezător în sine este considerat de lume un model vrednic de imitat. Cel umil şi blând este socotit, de regulă, slab, timid sau servil. Dar este umilinţa autentică un semn de slăbiciune? Este mândria un indiciu al forţei morale? Ce spune Biblia în această privinţă?

De la bun început trebuie spus că Biblia vorbeşte în termeni favorabili despre anumite faţete ale mândriei. De exemplu, creştinii trebuie să fie mândri că Iehova este Dumnezeul lor şi că îi cunoaşte pe fiecare în parte (Psalmul 47:4; Ieremia 9:24; 2 Tesaloniceni 1:3, 4). Părinţii se pot mândri când copiii lor au o conduită creştină exemplară şi când susţin plini de curaj adevărata închinare (Proverbele 27:11). Dar mândria are şi o latură întunecată.

Să analizăm îndeaproape mândria şi umilinţa

Mândria ar putea fi definită drept încredere exagerată în calităţile proprii. Acest fel de mândrie te face să gândeşti nepotrivit: să te îngâmfi şi să te consideri superior altora probabil datorită frumuseţii, rasei, poziţiei sociale, talentelor sau bogăţiei (Iacov 4:13–16). Biblia vorbeşte despre oameni „umflaţi de mândrie“ (2 Timotei 3:4). Cu alte cuvinte, oameni care au, în mod nejustificat, o părere deosebit de bună despre ei înşişi.

Cei umili, în schimb, se străduiesc să se vadă obiectiv, aşa cum sunt în realitate, recunoscându-şi starea de imperfecţiune şi poziţia de inferioritate faţă de Dumnezeu (1 Petru 5:6). Mai mult decât atât, ei observă calităţile deosebite ale altora şi se bucură pentru ei (Filipeni 2:3). De aceea, nu sunt roşi de invidie şi nu se lasă stăpâniţi de gelozie (Galateni 5:26). Este raţional, aşadar, să credem că umilinţa autentică promovează relaţii plăcute între semeni şi naşte un sentiment de siguranţă emoţională şi stabilitate.

Să ne gândim la Isus care era o fiinţă spirituală puternică, în cer. Când a venit pe pământ, a fost un om perfect, fără păcat (Ioan 17:5; 1 Petru 2:21, 22). Avea capacităţi nemaiîntâlnite, o inteligenţă ieşită din comun şi cunoştinţe fără egal. Cu toate acestea, niciodată nu s-a lăudat, ci a rămas umil (Filipeni 2:6). Chiar le-a spălat picioarele apostolilor şi s-a interesat sincer de copii (Luca 18:15, 16; Ioan 13:4, 5). De fapt, ţinând un copil lângă el, Isus a spus: „Cine se va umili ca acest copilaş, acela este cel mai mare în regatul cerurilor“ (Matei 18:2–4). Într-adevăr, în ochii lui Isus, şi ai  Tatălui său, adevărata măreţie este rodul umilinţei, nu al mândriei. — Iacov 4:10.

Umilinţa este un semn de forţă morală

Deşi era un model de umilinţă, Isus nu a avut nici pe departe un caracter slab şi nici o fire timidă. De fapt, el a spus plin de curaj adevărul şi n-a avut teamă de oameni (Matei 23:1–33; Ioan 8:13, 44–47; 19:10, 11). Astfel, chiar le-a câştigat respectul unor duşmani ai săi (Marcu 12:13, 17; 15:5). Însă Isus nu a fost niciodată autoritar. El îi atrăgea pe oameni prin umilinţa, bunătatea şi iubirea sa, câştigându-le inimile aşa cum un om mândru nu ar fi reuşit niciodată (Matei 11:28–30; Ioan 13:1; 2 Corinteni 5:14, 15). Şi în zilele noastre milioane de oameni se supun cu umilinţă lui Cristos din iubire sinceră şi din respect profund pentru el. — Revelaţia 7:9, 10.

Cuvântul lui Dumnezeu ne încurajează să cultivăm umilinţa, deoarece oamenii umili sunt gata să accepte îndrumarea. Şi este o adevărată plăcere să-i înveţi (Luca 10:21; Coloseni 3:10, 12)! Asemenea lui Apolo, un învăţător creştin din secolul I care vorbea cu elocvenţă, ei doresc să-şi schimbe modul de a vedea lucrurile când li se aduc argumente clare (Faptele 18:24–26). Cei umili nu ezită să pună întrebări, pe când cei mândri deseori se reţin de teamă să nu le fie scoasă la iveală ignoranţa.

Să ne gândim la eunucul etiopian, din secolul I, care nu înţelegea un anumit pasaj din Scriptură. „Înţelegi într-adevăr ce citeşti?“, l-a întrebat discipolul creştin Filip. Etiopianul a răspuns: „Cum aş putea, dacă nu mă călăuzeşte cineva?“ Câtă umilinţă, mai ales că eunucul era, după cât se pare, un om de seamă în ţara lui! Datorită umilinţei, el a ajuns să cunoască mai bine Scripturile. — Faptele 8:26–38.

Există însă un contrast izbitor între etiopian şi scribii şi fariseii evrei, care se considerau elita religioasă a acelor vremi (Matei 23:5–7). În loc să-i asculte cu umilinţă pe Isus şi pe discipolii săi, ei îi dispreţuiau şi le vânau greşelile. Mândria i-a ţinut în întuneric spiritual. — Ioan 7:32, 47–49; Faptele 5:29–33.

Sunteţi ca lutul moale sau ca lutul tare?

Biblia îl compară pe Iehova cu un olar, iar pe oameni, cu lutul (Isaia 64:8). Umilinţa ne ajută să fim în mâinile lui Dumnezeu ca lutul moale pentru a fi modelaţi într-un vas frumos. Cei mândri, în schimb, sunt precum lutul uscat, tare, ce nu poate fi decât zdrobit. Un exemplu în acest sens este arogantul faraon al Egiptului antic, care l-a sfidat pe Iehova şi a plătit cu viaţa pentru asta (Exodul 5:2; 9:17; Psalmul 136:15). Moartea faraonului ilustrează bine proverbul: „Mândria merge înaintea căderii şi spiritul trufaş înaintea poticnirii“. — Proverbele 16:18.

Cele menţionate până acum nu vor să demonstreze că slujitorii lui Dumnezeu nu au de luptat cu mândria. Apostolii lui Isus, de pildă, s-au certat adesea pentru întâietate (Luca 22:24–27). Dar nu erau stăpâniţi de mândrie. Ei au ascultat de Isus şi, în cele din urmă, şi-au schimbat atitudinea.

„Umilinţa şi teama de Iehova aduc bogăţie, glorie şi viaţă“, a scris Solomon (Proverbele 22:4). Avem prin urmare motive bine întemeiate să cultivăm umilinţa! Ea nu numai că este o calitate atrăgătoare, deosebit de importantă, dar ne şi ajută să dobândim aprobarea divină şi răsplata vieţii veşnice. — 2 Samuel 22:28; Iacov 4:10.

V-AŢI ÎNTREBAT VREODATĂ?

▪ Este greşită mândria sub toate formele ei? — 2 Tesaloniceni 1:3, 4.

▪ Cum ne ajută umilinţa să creştem în cunoştinţă? — Faptele 8:26–38.

▪ Trebuie slujitorii lui Dumnezeu să cultive umilinţa? — Luca 22:24–27.

▪ Ce viitor îi aşteaptă pe cei umili? — Proverbele 22:4.

[Legenda ilustraţiei de la paginile 20, 21]

Copiii se simţeau atraşi de Isus, deoarece era un om umil