După Marcu 15:1-47

15  De îndată ce s-au ivit zorile, preoții principali cu bătrânii și cu scribii, da, tot Sanhedrinul, au ținut sfat.+ Și, după ce l-au legat pe Isus, l-au dus și l-au predat lui Pilat.+  Atunci Pilat l-a întrebat: „Ești tu regele iudeilor?”.+ El a răspuns: „Chiar tu o spui!”.+  Dar preoții principali îl acuzau de multe lucruri.+  Și Pilat l-a întrebat din nou: „Nu răspunzi nimic?+ Iată câte acuzații ți se aduc”.+  Dar Isus n-a mai răspuns nimic, astfel că Pilat a rămas uimit.+  La fiecare sărbătoare, el obișnuia să elibereze un deținut, pe care îl cerea mulțimea.+  Pe atunci, un om numit Baraba era închis împreună cu rebelii care comiseseră o crimă în timpul unei rebeliuni.  Mulțimea a urcat și a început să-i ceară lui Pilat să facă ceea ce făcea el de obicei pentru ei.  El le-a spus: „Vreți să vi-l eliberez pe regele iudeilor?”.+ 10  Căci Pilat știa că din invidie îl predaseră preoții principali.+ 11  Dar preoții principali au instigat mulțimea ca să ceară să fie eliberat mai degrabă Baraba.+ 12  Pilat le-a zis din nou: „Atunci ce să fac cu cel pe care îl numiți regele iudeilor?”.+ 13  Ei au strigat din nou: „Pe stâlp cu el!”.+ 14  Dar Pilat i-a întrebat: „De ce? Ce rău a făcut?”. Însă ei strigau și mai tare: „Pe stâlp cu el!”.+ 15  Atunci Pilat, dorind să facă pe plac mulțimii, li l-a eliberat pe Baraba și, după ce a poruncit ca Isus să fie biciuit,+ l-a predat ca să fie țintuit pe stâlp.+ 16  Soldații l-au dus în curtea palatului guvernatorului și au chemat tot corpul de soldați.+ 17  Ei l-au îmbrăcat în purpură, au împletit o coroană de spini și i-au pus-o pe cap.+ 18  Și au început să-i zică: „Salutare, rege al iudeilor!”. 19  De asemenea, îl loveau peste cap cu o trestie și îl scuipau. Apoi, așezându-se în genunchi, s-au plecat înaintea lui. 20  În cele din urmă, după ce și-au bătut joc de el, i-au scos veșmântul de purpură și l-au îmbrăcat cu veșmintele sale. Apoi l-au dus afară ca să-l țintuiască pe stâlp.+ 21  Pe acolo trecea un om care venea din afara orașului, Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru și al lui Ruf, și i-au poruncit să ducă* stâlpul de tortură.+ 22  Și l-au dus pe Isus în locul numit Golgota, care, tradus, înseamnă „Locul Craniului”.+ 23  Aici au încercat să-i dea vin amestecat cu smirnă,+ cu efect amețitor*, dar el n-a vrut să-l ia. 24  L-au țintuit pe stâlp și au împărțit între ei veșmintele sale* aruncând sorții pentru ele ca să stabilească ce să ia fiecare.+ 25  Era ceasul al treilea când l-au țintuit pe stâlp. 26  Inscripția cu acuzația care i s-a adus era: „Regele iudeilor”.+ 27  Lângă el au țintuit pe stâlp doi tâlhari, unul la dreapta și altul la stânga lui.+ 28  —— 29  Și trecătorii îl insultau, dând din cap+ și zicând: „Huo! Tu, care ziceai că dărâmi templul și îl zidești în trei zile,+ 30  salvează-te și coboară de pe stâlpul de tortură!”. 31  Preoții principali împreună cu scribii își băteau și ei joc de el zicând: „Pe alții i-a salvat, iar pe el nu se poate salva!+ 32  Să coboare acum Cristosul, regele Israelului, de pe stâlpul de tortură, ca să vedem și să credem!”.+ Până și cei care erau pe stâlpi, lângă el, îl batjocoreau.+ 33  De la ceasul al șaselea, în toată țara* s-a făcut întuneric până la ceasul al nouălea.+ 34  La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?”, care, tradus, înseamnă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”.+ 35  Auzind aceasta, unii dintre cei care erau în apropiere au zis: „Ascultați! Îl cheamă pe Ilie”. 36  Atunci cineva a alergat, a îmbibat un burete în vin acru, l-a înfipt într-o trestie și i l-a dat să bea,+ zicând: „Lăsați-l! Să vedem dacă vine Ilie să-l dea jos!”. 37  Dar Isus a scos un strigăt puternic și și-a dat ultima suflare.+ 38  Și perdeaua sanctuarului+ s-a rupt în două, de sus până jos.+ 39  Când a văzut că și-a dat ultima suflare în acele împrejurări, centurionul care stătea în fața lui a zis: „Într-adevăr, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu*!”.+ 40  Acolo erau și niște femei care priveau de la distanță, printre care Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic și a lui Iose, și Salome,+ 41  care îl însoțiseră și îi slujiseră+ când el era în Galileea, precum și multe alte femei care urcaseră cu el la Ierusalim. 42  Întrucât era Pregătirea, adică ziua dinaintea sabatului, și era deja după-amiază târziu, 43  Iosif din Arimateea, un membru respectat al Consiliului, care aștepta și el Regatul lui Dumnezeu, și-a făcut curaj și a intrat la Pilat ca să ceară corpul lui Isus.+ 44  Dar Pilat s-a întrebat dacă era posibil ca Isus să fie deja mort și, chemându-l pe centurion, l-a întrebat dacă Isus murise. 45  Centurionul i-a confirmat lucrul acesta, astfel că el i-a permis lui Iosif să ia corpul. 46  Iosif a cumpărat pânză de in fină, l-a dat jos pe Isus, l-a înfășurat în pânza de in fină și l-a pus într-un mormânt+ săpat într-o stâncă; apoi a rostogolit o piatră la intrarea în mormânt.+ 47  Dar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iose, au rămas să se uite la locul unde fusese pus Isus.+

Note de subsol

Sau „să ridice”.
Sau „narcotic”.
Sau „veșmintele sale de deasupra”.
Lit. „tot pământul”.
Sau, posibil, „un fiu al lui Dumnezeu”, „un fiu al unui dumnezeu”.

Note de studiu

Sanhedrin: Este vorba despre curtea supremă evreiască, aflată la Ierusalim. Termenul grecesc redat prin „Sanhedrin” (synédrion) înseamnă literalmente „ședere împreună cu”. Deși acesta era un termen generic ce desemna o adunare sau o întrunire, în Israel putea face referire la o instanță judecătorească religioasă. (Vezi nota de studiu de la Mt 5:22 și Glosarul; vezi și Ap. B12 pentru localizarea posibilă a sălii Sanhedrinului.)

Sanhedrinul: Vezi nota de studiu de la Mt 26:59.

Pilat: Pilat a fost numit guvernator (prefect) al Iudeei de împăratul Tiberiu în 26 e.n. și a rămas în funcție aproximativ 10 ani. Pilat este menționat și de unii scriitori din vechime, de exemplu de istoricul roman Tacitus, care a scris că Pilat a ordonat executarea lui Cristos în timpul domniei lui Tiberiu. O inscripție în latină ce conține cuvintele „Ponțiu Pilat, prefectul Iudeei” a fost găsită în teatrul roman antic din Cezareea (Israel). (Referitor la teritoriul guvernat de Ponțiu Pilat, vezi Ap. B10.)

Ești tu regele iudeilor?: Niciun rege din Imperiul Roman nu putea domni fără acordul Cezarului. Se pare că acesta este motivul pentru care Pilat, în timpul interogatoriului, s-a concentrat asupra acuzației că Isus era rege.

Chiar tu o spui: Prin aceste cuvinte, Isus a afirmat că ceea ce a spus Pilat era adevărat. (Compară cu notele de studiu de la Mt 26:25, 64.) Isus a confirmat că era rege, dar nu în sensul în care credea Pilat: Regatul său ‘nu făcea parte din această lume’ și deci nu reprezenta o amenințare pentru Roma. (Ioa 18:33-37)

Ești tu regele iudeilor?: Vezi nota de studiu de la Mt 27:11.

Chiar tu o spui: Vezi nota de studiu de la Mt 27:11.

obișnuia să elibereze un deținut: Acest episod este menționat de toți cei patru evangheliști. (Mt 27:15-23; Lu 23:16-25; Ioa 18:39, 40) Deși în Scripturile ebraice nu există nicio bază sau precedent pentru acest obicei, se pare că, în zilele lui Isus, el era deja împământenit la evrei. Obiceiul nu li se părea ciudat romanilor, întrucât există dovezi că ei eliberau deținuți pentru a le face pe plac mulțimilor.

din nou: Așa cum se arată în Lu 23:18-23, mulțimea a strigat de cel puțin trei ori, cerându-i lui Pilat să-l omoare pe Isus. Relatarea din Marcu arată că Pilat a pus de trei ori întrebări mulțimii cu privire la Isus. (Mr 15:9, 12, 14)

biciuit: Romanii îi biciuiau pe răufăcători folosind un instrument îngrozitor numit flagel (în latină, flagellum, din care derivă verbul grecesc folosit aici, și anume phragellóō, însemnând „a biciui”). Acest instrument era format din câteva funii sau curele din piele cu noduri prinse de un mâner. Uneori, pe aceste curele erau fixate bucăți ascuțite de os sau de metal pentru ca loviturile să fie și mai dureroase. Aceste lovituri cauzau contuzii adânci, sfâșiau carnea și chiar puteau provoca moartea.

palatul guvernatorului: Termenul grecesc praitṓrion (ce derivă din termenul latin praetorium) desemnează reședința oficială a guvernatorilor romani. În Ierusalim, reședința acestora era, probabil, palatul construit de Irod cel Mare, situat în extremitatea nord-vestică a orașului de sus, adică în partea sudică a Ierusalimului. (Vezi Ap. B12 pentru localizare.) Pilat stătea în Ierusalim doar cu anumite ocazii, de exemplu în perioada sărbătorilor, deoarece în acest oraș izbucneau frecvent revolte. Reședința lui obișnuită era în Cezareea.

palatului guvernatorului: Vezi nota de studiu de la Mt 27:27.

Ei l-au îmbrăcat în purpură: Soldații au făcut aceasta pentru a-și bate joc de Isus și a lua în derâdere regalitatea sa. Relatarea lui Matei (27:28) spune că ei l-au acoperit pe Isus „cu o mantie stacojie”. Era un tip de mantie purtată de regi, de magistrați sau de ofițeri. Relatările lui Marcu și Ioan (19:2) spun că această mantie era purpurie. În timpurile antice însă, termenul „purpuriu” era folosit cu referire la orice culoare obținută dintr-un amestec de roșu și albastru. De asemenea, unghiul, reflexia luminii și fundalul puteau influența modul în care era percepută culoarea. Faptul că în evanghelii culoarea este prezentată ușor diferit dovedește că scriitorii acestora nu au copiat pur și simplu unul de la altul.

coroană: Pe lângă mantia purpurie (menționată mai înainte în acest verset), lui Isus i-au fost date în semn de batjocură și alte simboluri ale regalității: spini drept coroană și, potrivit cu Mt 27:29, „o trestie” drept sceptru.

Salutare: Lit. „Bucurați-vă”. Soldații l-au aclamat pe Isus ca și cum l-ar fi aclamat pe Cezar, fără îndoială pentru a lua în derâdere afirmația lui că era rege.

îl vor scuipa: Faptul de a scuipa o persoană sau de a o scuipa în față era un gest de profund dispreț, dușmănie sau indignare; era o modalitate de a o umili. (Nu 12:14; De 25:9) Isus arată aici că avea să fie supus unui astfel de tratament, ca împlinire a unei profeții mesianice: „Nu mi-am ascuns fața de umiliri și de scuipări”. (Is 50:6) El a trecut prin această experiență când a compărut în fața Sanhedrinului (Mr 14:65) și când soldații romani l-au scuipat după ce a fost judecat de Pilat (Mr 15:19).

să-i aducem omagiu: Sau „să ne plecăm înaintea lui”. Când este folosit în legătură cu închinarea adusă unui dumnezeu sau unei zeități, termenul grecesc proskynéō este tradus prin „a se închina”. În acest context însă, astrologii voiau să afle unde este „regele iudeilor”. Așadar, este clar că aici verbul se referă la faptul de a-i aduce omagiu unui rege uman, nu închinare unui dumnezeu. Verbul este folosit cu același sens în Mr 15:18, 19, unde se arată că soldații „s-au plecat” înaintea lui Isus și l-au numit „rege al iudeilor” în semn de batjocură. (Vezi nota de studiu de la Mt 18:26.)

îl scuipau: Acest tratament disprețuitor aplicat lui Isus a împlinit cuvintele sale consemnate în Mr 10:34, precum și profeția referitoare la Mesia din Is 50:6. (Vezi nota de studiu de la Mr 10:34.)

s-au plecat înaintea lui: Sau „i-au adus omagiu”. Aici verbul grecesc proskynéō este folosit cu referire la soldații care s-au plecat înaintea lui Isus și l-au numit „rege al iudeilor” în semn de batjocură. (Mr 15:18; vezi nota de studiu de la Mt 2:2)

țintuit pe stâlp: Sau „atârnat pe un stâlp (par)”. Aceasta este prima dintre cele peste 40 de ocurențe ale verbului grecesc stauróō din Scripturile grecești creștine. Acest verb este înrudit cu substantivul staurós, redat prin „stâlp de tortură”. (Vezi notele de studiu de la Mt 10:38; 16:24; 27:32 și Glosarul, „Stâlp”; „Stâlp de tortură”.) Verbul stauróō apare în Septuaginta în Es 7:9, în episodul în care regele poruncește ca Haman să fie atârnat pe un stâlp având peste 20 m înălțime. În greaca clasică, acest verb însemna „a îngrădi cu țăruși”, „a ridica o palisadă”.

să-l țintuiască pe stâlp: Sau „să-l atârne pe un stâlp (par)”. (Vezi nota de studiu de la Mt 20:19 și Glosarul, „Stâlp”; „Stâlp de tortură”.)

Cirena: Oraș situat în apropierea coastei de nord a Africii, la S-S-V de insula Creta. (Vezi Ap. B13.)

te obligă: Aici se face referire la serviciul obligatoriu pe care autoritățile romane i-l puteau impune unui cetățean. De exemplu, ei puteau obliga oameni sau animale să îndeplinească o sarcină sau puteau rechiziționa orice considerau că era necesar pentru a urgenta rezolvarea unor chestiuni oficiale. Așa s-a întâmplat în cazul lui Simon din Cirena, pe care soldații romani „l-au obligat să îndeplinească un serviciu”, și anume să ducă stâlpul de tortură al lui Isus. (Mt 27:32, n.s.)

stâlpul de tortură: Sau „stâlpul de execuție”. (Vezi Glosarul, „Stâlp”; „Stâlp de tortură”; vezi și notele de studiu de la Mt 10:38 și 16:24, unde termenul este folosit cu sens figurat.)

Cirena: Vezi nota de studiu de la Mt 27:32.

tatăl lui Alexandru și al lui Ruf: Numai Marcu menționează acest detaliu cu privire la Simon din Cirena.

i-au poruncit: Sau „l-au obligat să îndeplinească un serviciu”. Aici se face referire la serviciul obligatoriu pe care autoritățile romane i-l puteau impune unui cetățean. De exemplu, ei puteau obliga oameni sau animale să îndeplinească o sarcină sau puteau rechiziționa orice considerau că era necesar pentru a urgenta rezolvarea unor chestiuni oficiale. (Vezi nota de studiu de la Mt 5:41.)

stâlpul de tortură: Vezi nota de studiu de la Mt 27:32.

Golgota: Provine din termenul ebraic gulgólet, care înseamnă „craniu”. (Vezi Ioa 19:17; compară cu Ju 9:53, unde termenul gulgólet este redat prin „craniu”.) În zilele lui Isus, locul se afla în afara zidurilor Ierusalimului, însă nu se cunoaște exact unde. (Vezi Ap. B12.) Relatarea biblică nu precizează că Golgota era pe un deal, dar arată că unii au putut privi de la distanță executarea lui Isus. (Mr 15:40; Lu 23:49)

Loc al Craniului: Expresia grecească Kraníou Tópos reprezintă redarea numelui ebraic Golgota. (Vezi nota de studiu de la Golgota, din acest verset. Pentru o analiză a termenului ebraică, așa cum apare în Scripturile grecești creștine, vezi nota de studiu de la Ioa 5:2.) Unele traduceri ale Bibliei folosesc în Lu 23:33 termenul Calvar, care provine din latinescul calvaria („craniu”), ce apare în Vulgata.

Golgota: Provine din termenul gulgólet, din limba ebraică, însemnând „craniu”. (Compară cu Ju 9:53; 2Re 9:35, unde termenul gulgólet este redat prin „craniu”.) În zilele lui Isus, locul se afla în afara zidurilor Ierusalimului. Deși nu se cunoaște locația exactă, unii consideră că e posibil ca Golgota să se fi aflat în apropierea locului în care astăzi se găsește Biserica Sfântului Mormânt. (Vezi Ap. B12.) Relatarea biblică nu precizează că Golgota era pe un deal, dar spune că unii au putut privi de la distanță executarea lui Isus. (Mr 15:40; Lu 23:49)

Golgota: Vezi nota de studiu de la Mt 27:33.

Locul Craniului: Expresia grecească Kraníou Tópos reprezintă redarea termenului de origine ebraică Golgota. (Vezi notele de studiu de la Ioa 19:17.) Unele traduceri ale Bibliei folosesc în Lu 23:33 termenul Calvar, care provine din latinescul calvaria („craniu”), ce apare în Vulgata.

fiere: Termenul grecesc kholḗ se referă aici la un lichid amar făcut din plante sau la o substanță amară. Arătând că acest eveniment a constituit împlinirea unei profeții, Matei citează din Ps 69:21, unde, în Septuaginta, apare acest termen grecesc ca redare a termenului ebraic pentru „otravă”. Din câte se pare, femeile din Ierusalim pregătiseră amestecul de vin și fiere pentru a calma durerea celor condamnați la moarte, iar romanii nu s-au opus folosirii acestui amestec. În relatarea paralelă din Mr 15:23 se spune că vinul era „amestecat cu smirnă”; așadar, se pare că această băutură conținea și smirnă, și fiere.

vin amestecat cu smirnă: Relatarea paralelă din Mt 27:34 spune că vinul era „amestecat cu fiere”. Se pare că această băutură conținea și smirnă, și fiere. Amestecul se dădea probabil pentru a face durerea mai suportabilă. (Vezi nota de studiu de la el n-a vrut să-l ia, din acest verset, și nota de studiu de la Mt 27:34.)

el n-a vrut să-l ia: Evident, Isus a vrut să rămână complet lucid în timpul acestui test al credinței.

au împărțit între ei veșmintele sale: În relatarea din Ioa 19:23, 24 se găsesc detalii suplimentare, care nu sunt menționate de Matei, Marcu și Luca. Combinând informațiile din cele patru evanghelii, se pare că soldații romani au aruncat sorții atât pentru veșmintele de deasupra, cât și pentru cămașă: veșmintele de deasupra le-au împărțit „în patru, câte o parte pentru fiecare soldat” și au aruncat sorții pentru a vedea cui îi revenea fiecare parte; cămașa n-au vrut s-o împartă, astfel că au aruncat sorții pentru a vedea care dintre ei avea s-o ia. Aruncarea sorților pentru îmbrăcămintea lui Mesia a împlinit profeția din Ps 22:18. Se pare că era ceva obișnuit ca soldații care executau sentința să păstreze pentru ei hainele condamnaților. Astfel, înainte de a fi executați, răufăcătorilor li se luau hainele și obiectele personale, ceea ce făcea ca situația lor să fie și mai umilitoare.

au împărțit între ei veșmintele sale: Vezi nota de studiu de la Mt 27:35.

aruncând sorții: Vezi Glosarul, „Sorți”.

ceasul al treilea: Adică aproximativ ora 9. Unii susțin că există o contradicție între această relatare și Ioa 19:14-16, care spune că era „pe la ceasul al șaselea” când Pilat l-a predat pe Isus ca să fie executat. Deși Scripturile nu explică în mod concret această diferență, există unii factori de care trebuie să ținem cont: În general, relatările din evanghelii se armonizează în ce privește plasarea în timp a evenimentelor din ultima zi a vieții pământești a lui Isus. Toate cele patru evanghelii arată că preoții și bătrânii s-au întâlnit după ivirea zorilor și, apoi, l-au predat pe Isus guvernatorului roman Ponțiu Pilat. (Mt 27:1, 2; Mr 15:1; Lu 22:66–23:1; Ioa 18:28) Matei, Marcu și Luca menționează toți că, atunci când Isus era deja pe stâlp, în toată țara s-a făcut întuneric de la „ceasul al șaselea . . . până la ceasul al nouălea”. (Mt 27:45, 46; Mr 15:33, 34; Lu 23:44) Un factor care este posibil să fi influențat plasarea în timp a execuției lui Isus este acesta: Biciuirea era considerată de unii ca făcând parte din procedura de execuție. Uneori, condamnatul era biciuit cu atâta cruzime încât murea. Și Isus a fost biciuit cu brutalitate, întrucât nu a putut să-și ducă singur stâlpul de tortură până la capăt, ci a fost nevoie ca altcineva să i-l ducă. (Lu 23:26; Ioa 19:17) În cazul în care biciuirea era considerată începutul procedurii de execuție, trebuie să fi trecut un anumit timp până când Isus a fost efectiv țintuit pe stâlp. Este interesant de observat că Mt 27:26 și Mr 15:15 menționează biciuirea și țintuirea pe stâlp împreună. Prin urmare, persoane diferite puteau să indice momente diferite pentru execuție în funcție de ceea ce înțelegeau că includea procedura de execuție. Acest lucru ar explica de ce Pilat a fost surprins când a aflat că Isus a murit atât de repede după ce a fost țintuit pe stâlp; probabil, el considera că execuția abia începuse. (Mr 15:44) În plus, potrivit obiceiului vremii, scriitorii Bibliei au împărțit deseori ziua în patru intervale a câte trei ore, așa cum se împărțea și noaptea. Împărțirea zilei în felul acesta explică de ce se face deseori referire la ceasul al treilea, al șaselea și al nouălea (care se calculau de la răsăritul soarelui, adică de la aproximativ 6 dimineața). (Mt 20:1-5; Ioa 4:6; Fa 2:15; 3:1; 10:3, 9, 30) De asemenea, la vremea aceea nu existau instrumente exacte de măsurare a timpului, astfel că momentele din zi erau deseori aproximate, ca în Ioa 19:14, unde apare construcția „pe la”. (Mt 27:46; Lu 23:44; Ioa 4:6; Fa 10:3, 9) În concluzie: Când au vorbit despre execuția lui Isus, Marcu s-a referit atât la biciuire, cât și la țintuirea pe stâlp, în timp ce Ioan s-a referit doar la țintuirea pe stâlp. Totodată, este posibil ca ambii scriitori să fi rotunjit timpul până la cel mai apropiat interval de trei ore; astfel, Marcu a menționat ultima oră a primului interval din zi (aproximativ 9 dimineața), iar Ioan, ultima oră a celui de-al doilea interval (aproximativ ora 12). În plus, Ioan a folosit construcția „pe la” când s-a referit la momentul execuției. Acești factori pot explica diferența dintre orele specificate în relatări. Faptul că Ioan, care a scris zeci de ani mai târziu, a indicat o oră diferită de cea indicată de Marcu arată că el nu a copiat pur și simplu relatarea lui Marcu.

tâlhari: Sau „bandiți”. Termenul grecesc leistḗs poate face referire la persoane care comit furturi însoțite de violență sau, uneori, la rebeli. Același termen este folosit cu referire la Baraba (Ioa 18:40), care, potrivit cu Lu 23:19, era închis pentru „rebeliune” și „crimă”. În relatarea paralelă din Lu 23:32, 33, 39, acești bărbați sunt numiți „răufăcători” (în greacă, kakoúrgos, care înseamnă literalmente „făcător de rele”).

Câteva manuscrise mai recente adaugă aici cuvintele: „Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «A fost pus în numărul celor fără de lege»”, citând o parte din Is 53:12. Dar aceste cuvinte nu apar în cele mai vechi și mai demne de încredere manuscrise și, fără îndoială, nu fac parte din textul original al cărții lui Marcu. O afirmație similară se găsește în Lu 22:37, verset scris sub inspirație divină. Unii erudiți sunt de părere că un copist a inserat în relatarea lui Marcu cuvintele din relatarea lui Luca. (Vezi Ap. A3.)

dând din cap: Acest gest, care, în general, era însoțit de cuvinte, exprima batjocură, dispreț și ridiculizare. Fără să-și dea seama, trecătorii au împlinit profeția din Ps 22:7.

dând din cap: Vezi nota de studiu de la Mt 27:39.

stâlpul de tortură: Sau „stâlpul de execuție”. (Vezi Glosarul, „Stâlp”; „Stâlp de tortură”; vezi și notele de studiu de la Mt 10:38 și 16:24, unde termenul este folosit cu sens figurat.)

stâlpul de tortură: Vezi nota de studiu de la Mt 27:32.

stâlpul de tortură: Sau „stâlpul de execuție”. (Vezi Glosarul, „Stâlp”; „Stâlp de tortură”; vezi și notele de studiu de la Mt 10:38 și 16:24, unde termenul este folosit cu sens figurat.)

stâlpul de tortură: Vezi nota de studiu de la Mt 27:32.

Pe la ceasul al treilea: Adică aproximativ ora 9. În secolul I e.n., evreii împărțeau perioada de lumină a zilei în 12 ore, calculate de la răsăritul soarelui, de la aproximativ ora 6. (Ioa 11:9) Prin urmare, ceasul al treilea corespundea cu aproximativ ora 9, ceasul al șaselea cu amiaza, iar ceasul al nouălea cu aproximativ ora 15. Întrucât la vremea aceea nu existau instrumente exacte de măsurare a timpului, reperele orare sunt aproximative. (Ioa 1:39; 4:6; 19:14; Fa 10:3, 9)

Pe la ceasul al treilea: Adică aproximativ ora 9. În secolul I e.n., evreii împărțeau perioada de lumină a zilei în 12 ore, calculate de la răsăritul soarelui, de la aproximativ ora 6. (Ioa 11:9) Prin urmare, ceasul al treilea corespundea cu aproximativ ora 9, ceasul al șaselea cu amiaza, iar ceasul al nouălea cu aproximativ ora 15. Întrucât la vremea aceea nu existau instrumente exacte de măsurare a timpului, reperele orare sunt aproximative. (Ioa 1:39; 4:6; 19:14; Fa 10:3, 9)

ceasul al șaselea: Adică aproximativ ora 12. (Vezi nota de studiu de la Mt 20:3.)

întuneric: Relatarea paralelă din Luca precizează și că „lumina soarelui a dispărut”. (Lu 23:44, 45) Acest întuneric a fost rezultatul unui miracol realizat de Dumnezeu. Nu putea fi cauzat de o eclipsă de soare. Eclipsele au loc doar când este lună nouă, însă acum era perioada Paștelui, când luna este plină. În plus, întunericul a durat trei ore, în timp ce durata maximă a unei eclipse totale este de mai puțin de opt minute.

ceasul al nouălea: Adică aproximativ ora 15. (Vezi nota de studiu de la Mt 20:3.)

Eli, Eli, lama sabactani?: Unii consideră că aceste cuvinte au fost rostite în aramaică. Totuși, este posibil ca ele să fi fost rostite în ebraica din acele timpuri, care fusese influențată într-o oarecare măsură de aramaică. Transliterarea în greacă a acestor cuvinte, așa cum apare în evanghelia lui Matei și cea a lui Marcu, nu permite o identificare certă a limbii în care au fost rostite.

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu: Când a strigat către Tatăl său ceresc, recunoscându-l drept Dumnezeu al său, Isus a împlinit profeția din Ps 22:1. Este posibil ca strigătul lui Isus să le fi amintit celor ce l-au auzit de multe alte lucruri profețite despre Mesia în celelalte versete din Ps 22, și anume că avea să fie ridiculizat și batjocorit, că dușmanii aveau ‘să sară la mâinile și la picioarele sale’ și că veșmintele lui aveau să fie împărțite prin tragere la sorți. (Ps 22:6-8, 16, 18)

Eli, Eli, lama sabactani?: Vezi nota de studiu de la Mt 27:46.

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu: Vezi nota de studiu de la Mt 27:46.

Ilie: Nume de origine ebraică, însemnând „Dumnezeul meu este Iehova”.

vin acru: Sau „oțet din vin”. În greacă, óxos. Termenul se referă, probabil, la un vin slab, aspru sau acru, numit în latină acetum (oțet) sau posca, dacă era diluat cu apă. Aceasta era o băutură ieftină, pe care săracii, inclusiv soldații romani, o beau ca să-și potolească setea. Termenul grecesc óxos apare și în Ps 69:21 (în Septuaginta), unde s-a profețit că lui Mesia i se va da să bea „oțet”.

trestie: Sau „băț”. În relatarea lui Ioan este numită „tulpină de isop”. (Ioa 19:29; vezi Glosarul, „Isop”)

și-a dat spiritul: Sau „și-a dat ultima suflare”, „a încetat să respire”. Termenul „spirit” (în greacă, pneúma) poate fi înțeles aici cu sensul de „respirație” sau „forță de viață”. Lucrul acesta este confirmat de folosirea verbului grecesc ekpnéō (lit. „a expira”) în relatarea paralelă din Mr 15:37 (unde este redat prin „și-a dat ultima suflare”). Unii sugerează că folosirea termenului grecesc redat prin „și-a dat” arată că Isus a încetat în mod deliberat să lupte să rămână în viață, întrucât toate lucrurile se împliniseră. (Ioa 19:30) Cert este că el „și-a dat viața” de bunăvoie. (Is 53:12; Ioa 10:11)

și-a dat ultima suflare: Sau „a încetat să respire”. (Vezi nota de studiu de la Mt 27:50.)

perdeaua: Aceasta era o draperie frumos ornamentată din templu, care despărțea Sfânta Sfintelor de Sfânta. Potrivit tradiției iudaice, această perdea grea avea aproximativ 18 m lungime, 9 m lățime și 7,4 cm grosime. Când a rupt perdeaua în două, Iehova nu numai că și-a manifestat mânia împotriva celor care l-au omorât pe Fiul său, dar a și arătat că, din acel moment, era posibilă intrarea în cer. (Ev 10:19, 20; vezi Glosarul)

sanctuarului: Termenul grecesc naós se referă aici la clădirea centrală a templului cu compartimentele acesteia, Sfânta și Sfânta Sfintelor.

un bărbat din garda personală: Termenul grecesc folosit aici este spekoulátōr, cuvânt împrumutat din latină (speculator), care poate desemna un bărbat din garda personală, un curier sau, uneori, un călău. În Scripturile grecești creștine, mai ales în evanghelia lui Marcu și a lui Matei, apar echivalenți grecești pentru aproximativ 30 de termeni latinești din domeniul militar, juridic, monetar și casnic. Marcu folosește astfel de cuvinte mai mult decât oricare alt scriitor biblic, ceea ce susține ideea că el și-a scris evanghelia în Roma și că i-a avut în vedere pe neevrei, în special pe romani. (Vezi nota de studiu de la Ioa 19:20.)

latină: Aceasta este singura menționare concretă a limbii latine în textul inspirat al Bibliei. Pe vremea lui Isus, latina era limba folosită de autoritățile romane din Israel. Ea apărea pe inscripțiile oficiale, dar nu era limba vorbită de popor. Faptul că în Israel se vorbeau mai multe limbi explică, probabil, de ce inscripția pusă de Pilat deasupra capului lui Isus Cristos (Ioa 19:19), care conținea motivul execuției sale, era scrisă în latină, limba oficială, precum și în ebraică și în greacă (koine). Unele cuvinte și expresii din Scripturile grecești creștine provin din limba latină. (Vezi Glosarul, „Latină”; „Introducere la cartea Marcu”.)

centurionul: Ofițer din armata romană care avea în subordine aproximativ 100 de soldați. (Vezi Glosarul.) Este posibil ca acest ofițer să fi fost prezent când Isus a compărut înaintea lui Pilat și să-i fi auzit pe evrei spunând că Isus se considera Fiul lui Dumnezeu. (Mr 15:16; Ioa 19:7) Marcu folosește aici termenul grecesc kentyríōn, împrumutat din latină, care apare și în Mr 15:44, 45. (Vezi „Introducere la cartea Marcu” și notele de studiu de la Mr 6:27; Ioa 19:20.)

Maria Magdalena: Apelativul „Magdalena” (însemnând „din Magdala”) derivă, din câte se pare, din numele orașului Magdala, situat pe malul vestic al Mării Galileei, cam la jumătatea distanței dintre Capernaum și Tiberiada. Unii au sugerat că Magdala era orașul natal al Mariei sau orașul în care locuia. (Vezi notele de studiu de la Mt 15:39; Lu 8:2.)

Maria Magdalena: Vezi nota de studiu de la Mt 27:56.

Iacov cel Mic: Unul dintre apostolii lui Isus. A fost fiul lui Alfeu. (Mt 10:2, 3; Mr 3:18; Lu 6:15; Fa 1:13) Apelativul „cel Mic” ar putea sugera că acest Iacov era fie mai tânăr, fie mai scund decât celălalt apostol Iacov, fiul lui Zebedei.

Iose: Formă prescurtată a numelui ebraic „Iosifia”, care înseamnă „Fie ca Iah să mai dea (să sporească)”, „Iah a mai dat (a sporit)”. Deși în câteva manuscrise aici apare „Iosif”, majoritatea manuscriselor antice spun „Iose”. (Compară cu relatarea paralelă din Mt 27:56.)

Salome: Provine, probabil, dintr-un termen ebraic care înseamnă „pace”. Această femeie a fost un discipol al lui Isus. Comparând Mt 27:56 cu Mr 3:17 și 15:40, am putea deduce că Salome a fost mama apostolilor Iacov și Ioan; Matei vorbește despre „mama fiilor lui Zebedei”, în timp ce Marcu o numește „Salome”. În plus, comparând aceste versete cu Ioa 19:25, tragem concluzia că este posibil ca Salome să fi fost sora Mariei, mama lui Isus. În acest caz, Iacov și Ioan erau veri primari cu Isus. Așa cum reiese din Mt 27:55, 56, Mr 15:41 și Lu 8:3, Salome s-a numărat printre femeile care l-au însoțit pe Isus și i-au slujit cu bunurile lor.

Pregătirea: Întrucât a scris, se pare, în special pentru neevrei, Marcu precizează că era vorba de ziua dinaintea sabatului, explicație care nu se găsește în alte evanghelii. (Mt 27:62; Lu 23:54; Ioa 19:31) În această zi, evreii se pregăteau de sabat făcând mai multă mâncare și terminând orice activitate ce nu putea fi amânată până după sabat. Ziua Pregătirii menționată în acest verset a căzut în 14 nisan. (Vezi Glosarul.)

Arimateea: Numele acestui oraș provine dintr-un termen ebraic însemnând „înălțime”. În Lu 23:51 este numit „un oraș al iudeilor”. (Vezi Ap. B10.)

Sanhedrin: Este vorba despre curtea supremă evreiască, aflată la Ierusalim. Termenul grecesc redat prin „Sanhedrin” (synédrion) înseamnă literalmente „ședere împreună cu”. Deși acesta era un termen generic ce desemna o adunare sau o întrunire, în Israel putea face referire la o instanță judecătorească religioasă. (Vezi nota de studiu de la Mt 5:22 și Glosarul; vezi și Ap. B12 pentru localizarea posibilă a sălii Sanhedrinului.)

Iosif: Detaliile pe care le dau scriitorii evangheliilor cu privire la Iosif reflectă perspectiva proprie din care relatează evenimentele. Matei, un încasator de impozite, spune că Iosif era „un om bogat”; Marcu, care a scris pentru romani, spune că era „un membru respectat al Consiliului”, care aștepta Regatul lui Dumnezeu; Luca, un medic plin de empatie, spune că era „un om bun și drept”, care nu susținuse prin vot acțiunea Consiliului împotriva lui Isus; doar Ioan menționează că Iosif era discipol „pe ascuns, de teama iudeilor”. (Mt 27:57-60; Mr 15:43-46; Lu 23:50-53; Ioa 19:38-42)

Arimateea: Vezi nota de studiu de la Mt 27:57.

membru . . . al Consiliului: Sau „consilier”, adică un membru al Sanhedrinului, curtea supremă evreiască, aflată la Ierusalim. (Vezi nota de studiu de la Mt 26:59 și Glosarul, „Sanhedrin”.)

mormântul său: Sau „mormântul său de amintire”. Acesta nu era o peșteră naturală, ci o încăpere săpată într-o stâncă de calcar. Deseori, în astfel de morminte se găseau rafturi de piatră sau nișe săpate în stâncă, unde erau depuse trupurile neînsuflețite. (Vezi Glosarul, „Mormânt de amintire”.)

mormânt: Vezi nota de studiu de la Mt 27:60.

o piatră: Din câte se pare, era o piatră rotundă, întrucât în acest verset se spune că a fost rostogolită peste intrarea în mormânt, iar în Mr 16:4 se spune că, la învierea lui Isus, piatra „fusese rostogolită”, sau dată la o parte, de la intrare. Este posibil ca această piatră să fi cântărit o tonă sau chiar mai mult. Matei o numește „o piatră mare”. (Mt 27:60)

Multimedia

Sanhedrinul
Sanhedrinul

Curtea supremă evreiască, numită Marele Sanhedrin, avea 71 de membri. Ea se întrunea la Ierusalim. (Vezi Glosarul, „Sanhedrin”.) Potrivit cu Mișna, locurile erau dispuse în semicerc, pe trei rânduri. Hotărârile curții erau consemnate de doi scribi. Unele dintre elementele arhitecturale prezentate în imagine au la bază ruinele unei clădiri descoperite în Ierusalim, care este considerată de unii drept Sala Consiliului din secolul I e.n. (Vezi Apendicele B12, harta „Ierusalimul și împrejurimile”.)

1. Marele preot

2. Membrii Sanhedrinului

3. Inculpat

4. Secretari

Cui înfipt într-un os al călcâiului
Cui înfipt într-un os al călcâiului

Fotografia prezintă o reproducere a unui calcaneu uman, străpuns de un cui de fier având 11,5 cm lungime. Artefactul original a fost descoperit în 1968, în timpul săpăturilor arheologice desfășurate în nordul Ierusalimului, și datează din epoca romană. Această descoperire arheologică pare să confirme că, în execuții, erau folosite cuie pentru a-i țintui pe condamnați pe un stâlp de lemn. E posibil ca acest cui să fi fost asemănător celor folosite de soldații romani pentru a-l țintui pe Isus Cristos pe stâlp. Artefactul a fost descoperit într-un osuar, o cutie de piatră în care erau puse osemintele unei persoane după descompunere. Acest lucru dovedește că cei care erau executați pe stâlp puteau avea parte de înmormântare.

Mormânt
Mormânt

Evreii obișnuiau să-și înmormânteze morții în peșteri sau în cavități săpate în stâncă. Aceste morminte erau, de regulă, situate în afara orașelor, excepție făcând mormintele regilor. Mormintele evreiești care au fost descoperite se remarcă prin simplitate. Fără îndoială, lucrul acesta avea legătură cu religia evreilor, care interzicea venerarea morților și nu promova ideea că, după moarte, oamenii sunt conștienți și își continuă existența într-o lume spirituală.