Cele 39 de cărți inspirate de la Geneza la Maleahi, conform împărțirii acceptate astăzi, constituie cea mai mare parte a Bibliei.

Cărțile Scripturilor ebraice, așa cum apar ele în majoritatea versiunilor Bibliei, pot fi împărțite în trei categorii: (1) Istorice, de la Geneza la Estera, 17 cărți; (2) Poetice, de la Iov la Cântarea cântărilor, 5 cărți; (3) Profetice, de la Isaia la Maleahi, 17 cărți. Aceasta nu este o clasificare strictă, întrucât cărțile istorice conțin atât fragmente poetice (Ge 2:23; 4:23, 24; 9:25-27; Ex 15:1-19, 21; Ju 5), cât și profetice (Ge 3:15; 22:15-18; 2Sa 7:11-16); cărțile poetice conțin atât pasaje istorice (Iov 1:1-2:13; 42:7-17), cât și profetice (Ps 2:1-9; 110:1-7); iar cărțile profetice conțin și ele fragmente istorice, dar și poetice. (Is 7:1, 2; Ier 37:11–39:14; 40:7–43:7; Pln 1:1–5:22)

Conform canonului tradițional iudaic, evreii grupau cele 39 de cărți în numai 24 sau 22 de cărți, organizându-le în trei mari secțiuni. Prima secțiune era Legea (ebr. Tora), numită și Pentateuhul, formată din: 1) Geneza, 2) Exodul, 3) Leviticul, 4) Numerele și 5) Deuteronomul. (Vezi PENTATEUH.) Secțiunea a doua, numită Profeții (ebr. Neviʼím), era împărțită în două subsecțiuni: „Profeții de altădată” și „Profeții târzii”. Din „Profeții de altădată” făceau parte: 6) Iosua, 7) Judecătorii, 8) Samuel (prima și a doua carte alcătuiau împreună o singură carte), 9) Regi (prima și a doua carte alcătuiau împreună o singură carte). Subsecțiunea „Profeții târzii”, la rândul ei, era împărțită în: „Profeții mari” – 10) Isaia, 11) Ieremia, 12) Ezechiel – și 13) „Doisprezece profeți mici” – o singură carte compusă din Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania, Hagai, Zaharia și Maleahi. A treia secțiune era numită Scrierile sfinte (Hagiografa sau, în ebraică, Ketuvím) și conținea: 14) Psalmii, 15) Proverbele, 16) Iov; cele „cinci suluri” – 17) Cântarea cântărilor, 18) Rut, 19) Plângerile, 20) Eclesiastul, 21) Estera; 22) Daniel, 23) Ezra-Neemia (împreună) și 24) Cronici (prima și a doua carte alcătuiau împreună o singură carte). Uneori cartea Rut era grupată cu Judecătorii, iar Plângerile cu Ieremia, pentru a da un număr de 22 de cărți, corespunzător cu numărul de litere din alfabetul ebraic. În Bibliile ebraice din prezent, cărțile nu mai sunt grupate după acest criteriu.

Cărțile Scripturilor ebraice nu erau aranjate în ordinea de mai sus în toate cataloagele antice, deoarece unele cărți erau scrise pe suluri separate. De exemplu, în Talmudul Babilonian (Bava Batra 14b) se afirmă: „Rabinii noștri spuneau că ordinea Profeților este: Iosua, Judecătorii, Samuel, Regi, Ieremia, Ezechiel, Isaia și cei doisprezece profeți mici”. (Traducere în engleză de M. Simon și I. Slotki) Așa se explică de ce Ieremia apare înainte de Isaia în unele manuscrise ebraice redactate în Germania și Franța.

Scriitorii. Scripturile ebraice au fost scrise și compilate în întregime de către evrei, membri ai națiunii căreia i-au fost „încredințate cuvintele sacre ale lui Dumnezeu”. (Ro 3:1, 2) În cea mai mare parte, aceste Scripturi precreștine au fost scrise în limba ebraică, dar există și fragmente care au fost scrise în aramaică: Geneza 31:47; Ezra 4:8 până la 6:18 și 7:12-26; Ieremia 10:11; Daniel 2:4b până la 7:28. Termeni arameici pot fi găsiți și în cărțile Iov, Cântarea cântărilor, Iona, Estera, în unii psalmi și în fragmentele ebraice din Daniel. De asemenea, în cartea Ezechiel se observă unele influențe arameice.

Moise a redactat și compilat primele cinci cărți ale Bibliei. Următoarele cărți au fost redactate și compilate de cel puțin alți 31 de scriitori, printre care Iosua, Samuel, David, Solomon, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Ezra și Neemia. Ei au trăit pe o perioadă de 1 100 de ani, din secolul al XVI-lea până în secolul al V-lea î.e.n. și au avut diverse ocupații, unii fiind păstori, copiști, guvernatori, regi, profeți și preoți.

Unii scriitori ai Bibliei au fost martori oculari ai evenimentelor pe care le-au consemnat. Moise, de exemplu, a scris despre experiențele trăite în fața faraonului. (Ex 5:1-12:32) Făcând cercetări atente, ei au adunat informații istorice din scrieri existente deja, de pildă, pentru a întocmi listele genealogice. (1Cr 1-9) Însă alte informații, cum sunt cele despre armatele cerești de îngeri sau revelațiile profetice, depășeau înțelegerea umană și puteau fi aflate doar prin inspirație divină. Acest aspect, precum și unitatea perfectă a Scripturilor, în pofida faptului că au fost scrise de persoane provenind din medii diferite și pe o perioadă lungă de timp, dovedesc că scriitorii Bibliei „au vorbit de la Dumnezeu, fiind impulsiona de spiritul sfânt.” (2Pe 1:21)

Canonul Scripturilor ebraice. Cărțile Scripturilor ebraice nu apar în Bibliile noastre în ordinea în care au fost redactate. Ioel, Amos și Iona au trăit cu aproximativ două secole înainte de Ieremia, Ezechiel și Daniel. Nici titlurile cărților nu indică întotdeauna scriitorul acestora. Cartea Iov, spre exemplu, a fost scrisă, din câte se pare, de către Moise; cartea Rut, de către Samuel. Mai multe detalii despre fiecare carte, cum ar fi data scrierii și autorul, pot fi găsite în chenarul „Lista cărților biblice în ordinea încheierii scrierii”, în articolul BIBLIA. Pentru alte informații despre conținut, importanță, semnificație, dovezi ale autenticității, vezi articolele pentru fiecare carte.

Canonul Scripturilor ebraice era deja stabilit când Isus Cristos a venit pe pământ, așa cum reiese din cuvintele sale consemnate în Scripturile grecești creștine. De exemplu, el a făcut referire la împărțirea în cele trei secțiuni atunci când a vorbit despre „ tot ce este scris ... în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi”. (Lu 24:44) Continuatorii săi au scris sau au vorbit despre „citirea publică a Legii şi a Profeţilor”, „Scripturi”, „legea lui Moise”, „Profeți”, „sfintele Scripturi” și „scrierile sfinte”. (Fa 13:15; 18:24; 28:23; Ro 1:2; 2Ti 3:15; vezi CANON.)

Demn de remarcat este și faptul că nicio scriere apocrifă nu a fost acceptată în canonul ebraic. Încă din zilele lui Ezra și ale lui Maleahi, în secolul al V-lea î.e.n., canonul complet al Scripturilor ebraice a fost ocrotit în așa fel încât să nu fie introdusă nicio scriere îndoielnică. (Vezi SCRIERILE APOCRIFE.) De o meticulozitate aparte au dat dovadă copiștii manuscriselor numiți soferimi, a căror activitate a fost continuată, mai târziu, de către masoreți.

Inițial, Scripturile ebraice au fost scrise fără vocale, fără punctuație și fără împărțirea actuală în capitole și versete. În a doua jumătate a primului mileniu al erei noastre, masoreții, care erau și ei niște copiști atenți ai Bibliei, au introdus un sistem de puncte vocalice și de accente, un ajutor scris pentru citirea și pronunțarea vocalelor.

Păstrarea și transmiterea. Cu toate că au fost meticuloși în ce privește evitarea greșelilor de transcriere, soferimii (scribi evrei) au făcut, totuși, unele modificări sau corecturi în text, acolo unde, în opinia lor, textul original părea să arate lipsă de respect la adresa lui Dumnezeu sau a trimișilor săi. În mai mult de 140 de locuri, scribii evrei au înlocuit tetragrama (echivalentul consonantic al numelui Iehova) cu „Domnul” sau „Dumnezeu”. (Vezi NWT, apendicele A5, p. 1928-1935)

Niciunul dintre manuscrisele originale ale Scripturilor ebraice nu a rezistat până în zilele noastre, dar există aproximativ 6 000 de manuscrise care conțin textul integral sau parțial al Scripturilor ebraice. Papirusul Nash, care conține fragmente mici din Deuteronomul, și multe dintre Sulurile de la Marea Moartă au fost redactate înaintea erei noastre. Pe lângă copiile în limba ebraică ale Scripturilor, multe versiuni integrale sau parțiale ale Scripturilor precreștine au fost redactate în multe limbi. Prima traducere propriu-zisă a fost Septuaginta, în limba greacă, care a început în jurul anului 280 î.e.n. Altă traducere timpurie a Scripturilor ebraice a fost și Vulgata lui Ieronim, în limba latină. Traducerea lumii noi a Scripturilor ebraice a avut la bază edițiile a VII-a, a VIII-a și a IX-a ale textului lui Rudolf Kittel din Biblia Hebraica, care este ediția tipărită a Codexului de la Leningrad B 19^A, cel mai vechi manuscris complet al Scripturilor ebraice.

Criticii Bibliei au depus multe eforturi în încercarea de a discredita Scripturile ebraice, catalogându-le drept falsuri sau povești lipsite de autenticitate istorică. Ei au analizat unele cărți biblice cu scopul de a demonstra că acestea au fost scrise de către mai multe persoane, ca și cum un scriitor ar fi incapabil să folosească în aceeași carte mai multe stiluri. Un astfel de argument este evident greșit, întrucât cineva care scrie poezie poate să scrie și proză și invers. Un avocat care formulează un document oficial poate să treacă ușor și repede la un alt stil atunci când scrie ceva personal. În plus, dând dovadă de superficialitate, acești critici au susținut că unele versete în care apare numele Iehova (Jehovah, în limba engleză) și pe care ei le-au notat cu litera „J” au fost scrise de alte persoane decât cele care au scris versetele în care apare titlul „Dumnezeu” (Elohim, în limba ebraică), versete pe care criticii le-au notat cu litera „E”.

Pentru a semnala absurditatea acestor afirmații ale criticilor, K. A. Kitchen, de la Universitatea din Liverpool, spune: „Nicăieri în Orientul antic nu există texte ebraice care să fi fost realizate așa cum sugerează ipotezele documentare, prin compilarea unor fragmente scrise de autori diferiți. Și invers, orice încercare de a aplica criteriile ipotezei documentare la opere orientale antice cu origini cunoscute, dar care prezintă aceleași trăsături literare [ca Scripturile ebraice], duce la concluzii evident absurde”. (Ancient Orient and Old Testament, 1968, p. 115)

Importanța. Importanța Scripturilor ebraice este de necontestat, întrucât fără codul legii, istoria și profețiile consemnate în ele, o mare parte din Scripturile grecești creștine nu ar avea o bază solidă. (Lu 24:27, 44) „Căci tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru instruirea noastră”. „Aceste lucruri s-au întâmplat cu ei pentru a servi ca exemple şi au fost scrise ca avertizare pentru noi, peste care a sosit sfârşitul sistemelor”. (Ro 15:4; 1Co 10:11) Prin urmare, scriitorii creștini ai Bibliei au citat și au făcut referire de multe ori la scrierile biblice vechi, reușind în felul acesta să ducă mai departe și să extindă multe dintre temele și promisiunile din Scripturile ebraice. În Scripturile grecești creștine, Traducerea lumii noi prezintă 320 de pasaje din Scripturile ebraice ca citate directe. Iar conform unei liste publicate de Westcott și Hort, numărul total al citatelor și referințelor este de 890.

Fără Scripturile ebraice ne-ar lipsi multe detalii despre originea omului, cauza morții sau promisiunea conform căreia capul șarpelui va fi zdrobit de către sămânța femeii. Fără Scripturile ebraice nu am cunoaște multe detalii despre Potopul din zilele lui Noe, despre sfințenia sângelui, despre legământul lui Dumnezeu cu Avraam, despre modul în care a luptat Iehova pentru poporul său de legământ sau despre istoria regatului teocratic.