O carte vie într-o limbă moartă

ÎN ULTIMELE veacuri, cel puţin jumătate din limbile lumii au dispărut deoarece şi-au pierdut vorbitorii nativi. Latina nu face excepţie, deşi este obiect de studiu şi limba oficială a Vaticanului.

Latina este şi limba primelor şi celor mai însemnate traduceri ale Bibliei. Dar sunt acestea „vii“, adică îşi influenţează cititorii de azi? Să aflăm răspunsul printr-o dare de seamă a istoriei lor.

Cele mai vechi traduceri latineşti

Deşi latina era limba oficială la Roma, apostolul Pavel i-a scris comunităţii creştine de acolo în greacă. * Cetăţenii Romei ştiau ambele limbi, căci mulţi dintre ei se trăgeau din orientul grecesc, iar oraşul, după cum se spunea, chiar adopta limba şi cultura grecilor. Nu la fel se întâmpla în celelalte regiuni ale imperiului, şi, odată cu extinderea lui, latina căpăta tot mai multă importanţă. Prin urmare, se pare că, din secolul al II-lea e.n., în nordul Africii a început traducerea Sfintelor Scripturi în latină.

Traducerile timpurii din greacă au fost compilate sub titlul Vetus Latina, sau Versiunea latinească veche. Niciun manuscris cu traducerea completă în latină a Scripturilor nu a supravieţuit până azi. Însă textele de care dispunem, precum şi cele din care au citat scriitorii antici, par să arate că Vetus Latina nu a fost o lucrare unitară, ci o colecţie de scrieri realizate de diverşi traducători din locuri şi timpuri diferite.

Iniţiativele disparate de traducere a Scripturilor în latină au creat întrucâtva confuzie. Astfel, la sfârşitul veacului al IV-lea e.n., Augustin a remarcat că „oricine se întâmpla să pună mâna pe un manuscris grecesc se aventura să-l traducă în latină, chiar dacă nu cunoştea prea bine aceste limbi“. Augustin şi alţi erudiţi considerau că fuseseră puse în circulaţie prea multe traduceri şi se îndoiau de exactitatea lor.

Traducerea lui Ieronim

În 382 e.n., Ieronim, care era uneori secretarul lui Damasus, episcopul Romei, a încercat să înlăture această confuzie. Episcopul i-a solicitat să revizuiască textul în latină al evangheliilor, lucrare pe care Ieronim a încheiat-o în doar câţiva ani. Apoi a revizuit alte cărţi biblice traduse în latină.

La realizarea traducerii sale, Ieronim a apelat la mai multe surse. De pildă, pentru Psalmi a folosit Septuaginta, o traducere a Scripturilor ebraice în greacă datând din secolul al II-lea î.e.n. Alte cărţi ale Scripturilor ebraice le-a tradus direct din  limba ebraică. Restul cărţilor biblice au fost probabil revizuite de alţi erudiţi. În traducerea lui Ieronim au fost incluse şi părţi din Vetus Latina.

Lucrarea lui Ieronim nu a fost întâmpinată cu osanale. Până şi Augustin a criticat-o. Totuşi ea s-a impus încetul cu încetul ca model pentru ediţiile ulterioare ale Bibliilor într-un singur volum. În urma copierilor repetate, în versiunea lui Ieronim se strecuraseră greşeli gramaticale şi textuale. În secolele al VIII-lea şi al IX-lea, erudiţi precum Alcuin şi Theodulf au început să le corecteze. Alţii au împărţit textul sacru în capitole, făcându-l mai uşor de cercetat. Când a fost inventat tiparul cu litere mobile, versiunea lui Ieronim a fost prima Biblie care a văzut lumina tiparului.

La Conciliul de la Trento din 1546, Biserica Catolică a denumit această traducere Vulgata şi a declarat-o „autentică“, ea devenind textul de referinţă al catolicismului. Conciliul a cerut totuşi revizuirea ei, lucrare ce avea să fie supravegheată de câteva cabinete speciale. Dornic să vadă încheiată această operă şi puţin prea încrezător în talentele sale, papa Sixtus al V-lea a hotărât să o termine chiar el. Însă  tipărirea noii ediţii a Vulgatei a început când papa s-a stins din viaţă, în 1590. Considerând-o plină de erori, cardinalii au respins imediat lucrarea şi au scos-o din circulaţie.

O nouă versiune, Sixtina-Clementina, a fost publicată în 1592 sub supravegherea papei Clement al VIII-lea. Timp îndelungat, aceasta a fost versiunea oficială a Bisericii Catolice. Ea a fost şi sursa multor traduceri catolice în alte limbi, precum cea realizată de Antonio Martini în italiană, în 1781.

O Biblie modernă în latină

În urma analizei comparative a manuscriselor existente în secolul al XX-lea, s-a conchis că Vulgata, asemenea altor traduceri, trebuia revizuită. Prin urmare, în 1965, Biserica Catolică a înfiinţat o comisie al cărei scop a fost revizuirea şi actualizarea traducerii latineşti. Noul text trebuia folosit în serviciile religioase catolice ţinute în latină.

Prima parte a noii traduceri a apărut în 1969. În 1979, papa Ioan Paul al II-lea a aprobat ediţia finalizată Nova Vulgata. În prima ediţie apărea numele divin, Iahve, în mai multe versete, precum Exodul 3:15 şi 6:3. În 1986, a fost publicată a doua ediţie oficială. Totuşi, revizorii „s-au căit“ de greşeala introducerii numelui divin în prima ediţie; astfel, „Iahve a fost înlocuit cu Dominus [Domnul]“.

La fel ca Vulgata, şi Nova Vulgata a fost supusă criticilor, chiar din partea unor erudiţi catolici. Iniţial s-a spus  că are un pronunţat iz ecumenic. Mulţi au considerat-o însă piedică în calea dialogului religios, în special deoarece s-a încercat impunerea ei ca sursă de referinţă pentru toate versiunile în alte limbi. În Germania, Nova Vulgata chiar a stârnit controverse, protestanţii acuzându-i pe catolici că voiau să o impună ca model pentru revizuirea unei traduceri a Bibliei acceptate de ambele părţi.

Deşi latina nu se mai vorbeşte, Biblia în latină a avut un efect profund asupra cititorilor ei. De pildă, ea a stabilit terminologia religioasă în multe limbi. Indiferent de limbă, Cuvântul lui Dumnezeu este pătrunzător, schimbă viaţa a milioane de oameni care vor să trăiască potrivit neasemuitelor lui învăţături (Evrei 4:12).

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 23]

Papa Ioan Paul al II-lea a aprobat Nova Vulgata. Prima ediţie conţinea numele divin, Iahve (Iahveh, latină)

[Chenarul de la pagina 21]

TERMENI CARE AU DĂINUIT

Vetus Latina, o traducere din greacă a Bibliei, conţine mulţi termeni ce au dăinuit. Un exemplu este cuvântul testamentum (testament), traducerea în latină a grecescului diathéke (legământ; 2 Corinteni 3:14). Iată de ce mulţi oameni folosesc denumirile Vechiul Testament pentru Scripturile ebraice şi Noul Testament pentru Scripturile greceşti creştine.

[Chenarul de la pagina 23]

O DIRECTIVĂ CONTROVERSATĂ

În 2001, după patru ani de trudă, Congregaţia Vaticanului pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor şi-a publicat directiva Liturgiam authenticam, aspru criticată de mulţi erudiţi catolici.

Potrivit acesteia, Nova Vulgata trebuie folosită ca sursă pentru toate traducerile Bibliei, întrucât ea este ediţia oficială a Bisericii. Chiar dacă în unele locuri ea nu este în armonie cu scrierile originale, doar o Biblie ce se conformează directivei poate fi acceptată de ierarhia catolică. În traducerile catolice, „numele lui Dumnezeu atotputernicul, exprimat în ebraică de tetragrama sacră (YHWH)“ trebuie tradus „în orice limbă vernaculară cu un cuvânt cu semnificaţie echivalentă“ precum Dominus, sau Domnul, la fel ca în a doua ediţie a versiunii Nova Vulgata, chiar dacă în prima ediţie se folosea Iahve. *

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Versiunea lui Alcuin a Bibliei Latineşti (800 e.n.)

[Provenienţa fotografiei]

Paléographìe latine, de F. Steffens (www.archivi.beniculturali.it)

[Legenda fotografiilor de la pagina 22]

Vulgata Sixtina-Clementina (1592)

[Legenda fotografiilor de la pagina 23]

Exodul 3:15, Nova Vulgata (1979)

[Provenienţa fotografiei]

© 2008 Libreria Editrice Vaticana