Persecutorul vede o mare lumină

SAUL era pornit împotriva continuatorilor lui Isus. Nemulţumindu-se cu persecutarea îndreptată deja împotriva lor în Ierusalim, inclusiv cu lapidarea lui Ştefan, el căuta acum să-şi intensifice represiunea. „Saul sufla încă ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. A venit la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim.“ — Faptele 9:1, 2.

În drum spre Damasc, Saul se gândea probabil la modul în care putea să-şi îndeplinească misiunea cât mai eficient posibil. Autoritatea cu care fusese învestit de marele preot avea să-i asigure, fără îndoială, colaborarea din partea conducătorilor vastei comunităţi iudaice din acel oraş. Saul avea să apeleze la ajutorul lor.

Emoţiile lui Saul trebuie să se fi intensificat pe măsură ce se apropia de destinaţie. Călătoria de la Ierusalim la Damasc — care presupunea parcurgerea a aproximativ 220 de kilometri şi care dura şapte sau opt zile — fusese extenuantă. Pe neaşteptate, pe la amiază, în jurul lui Saul a strălucit o lumină mai puternică decât lumina soarelui, iar Saul a căzut la pământ. El a auzit o voce care i-a spus în ebraică: „Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti? Îţi este greu să loveşti cu piciorul împotriva unor ţepuşe“. „Cine eşti, Doamne?“, a întrebat Saul. „Eu sunt Isus, pe care tu Îl prigoneşti“, i s-a răspuns. „Dar scoală-te şi stai în picioare, căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al celor pentru care Mă voi arăta ţie. Te-am luat din mijlocul poporului acestuia şi din mijlocul neamurilor la care te trimit.“ „Ce să fac, Doamne?“, a întrebat Saul. „Scoală-te, du-te în Damasc şi acolo ţi se va spune despre tot ce ţi-a fost rânduit să faci.“ — Faptele 9:3–6; 22:6–10; 26:13–17.

 Tovarăşii de călătorie ai lui Saul au auzit o voce, însă nu l-au văzut pe cel ce vorbea şi nici nu au înţeles ce spunea el. Din cauza luminii ce strălucea puternic, când Saul s-a ridicat, el nu a mai putut să vadă şi a trebuit să fie dus de mână. „Trei zile n-a văzut şi n-a mâncat, nici n-a băut.“ — Faptele 9:7–9; 22:11.

Trei zile de meditare

Saul a fost primit cu ospitalitate de Iuda *, care locuia pe strada numită Dreaptă (Faptele 9:11). Această stradă — numită în arabă Darb al-Mustaqim — este şi acum o arteră principală din Damasc. Imaginaţi-vă ce gânduri îi treceau lui Saul prin minte în timp ce se afla în casa lui Iuda. În urma celor întâmplate, Saul rămăsese orb şi înmărmurit. Acum era momentul să mediteze asupra implicaţiilor acestei întâmplări.

Persecutorul era pus în faţa a ceea ce el respinsese ca absurd. Domnul Isus Cristos, care fusese ţintuit — condamnat de cele mai înalte autorităţi evreieşti şi „dispreţuit şi evitat de oameni“ —, era în viaţă. Ba chiar stătea la dreapta lui Dumnezeu într-o „lumină de care nu te puteai apropia“, bucurându-se de aprobarea sa! Isus era Mesia. Ştefan şi alţii aveau dreptate (Isaia 53:3, NW; Faptele 7:56; 1 Timotei 6:16). Saul se înşelase amarnic, pentru că Isus se identifica chiar cu cei pe care Saul îi persecuta! Pus în faţa acestor dovezi, cum putea Saul să continue „să lovească cu piciorul împotriva unor ţepuşe“? Chiar şi un taur încăpăţânat este în cele din urmă mânat în direcţia dorită de stăpânul său. Aşadar, refuzând să dea ascultare îndemnurilor lui Isus, Saul avea să-şi facă singur rău.

În calitate de Mesia, Isus nu putea să fi fost condamnat de Dumnezeu. Cu toate acestea, Iehova permisese ca el să sufere una dintre cele mai umilitoare morţi şi să ajungă sub pedeapsa Legii: „Cel spânzurat este blestemat de Dumnezeu“ (Deuteronomul 21:23). Isus a murit în timp ce era atârnat pe stâlpul de tortură. El a fost blestemat, însă nu pentru păcatele lui, pentru că nu avea păcate, ci pentru păcatele omenirii. Saul a explicat mai târziu: „Toţi cei care se întemeiază pe faptele legii sunt sub blestem, pentru că este scris: «Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea legii, ca să le facă.» Dar că nimeni nu este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin lege, este evident . . . Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi — fiindcă este scris: «blestemat e oricine este atârnat pe lemn»“. — Galateni 3:10–13.

Jertfa lui Isus avea valoare de răscumpărare. Acceptând această jertfă, Iehova a ţintuit pe stâlp în mod figurativ Legea şi blestemele ei. Înţelegând acest lucru, Saul a putut considera stâlpul de tortură, care „pentru iudei era o pricină de poticnire“, drept „înţelepciune a lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 1:18–25; Coloseni 2:14). Aşadar, dacă salvarea nu avea să fie obţinută prin lucrările legii, ci prin bunătatea nemeritată manifestată de Dumnezeu faţă de păcătoşi ca Saul, în mod implicit ea le era pusă înainte celor ce nu se aflau sub Lege. Iar Isus îl trimitea pe Saul chiar la cei dintre naţiuni. — Efeseni 3:3–7.

Nu ştim cu exactitate cât de mult a înţeles Saul din toate acestea în momentul convertirii sale. Isus avea să-i vorbească din nou, probabil nu numai o dată, despre misiunea sa referitoare la naţiuni. Mai mult decât atât, Saul a aşternut în scris toate acestea sub inspiraţie divină după câţiva ani (Faptele 22:17–21; Galateni 1:15–18; 2:1, 2). Totuşi Saul a primit alte instrucţiuni din partea noului său Domn după numai câteva zile.

 O vizită din partea lui Anania

După ce i s-a arătat lui Saul, Isus i s-a arătat şi lui Anania, spunându-i: „Du-te pe strada care se numeşte «Dreaptă» şi caută, în casa lui Iuda, pe unul cu numele Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă şi a văzut în viziune pe un om, numit Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să-şi capete iarăşi vederea“. — Faptele 9:11, 12.

Întrucât Anania auzise despre Saul, surprinderea sa la auzul cuvintelor lui Isus este justificată. El a spus: „Doamne, am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim; şi aici are autoritate, din partea preoţilor celor mai de seamă, ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău“. Cu toate acestea, Isus i-a spus lui Anania: „Du-te, căci el este un vas pe care Mi  l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel“. — Faptele 9:13–15.

Liniştit, Anania a mers la locul indicat de Isus. După ce l-a găsit şi l-a salutat pe Saul, Anania şi-a pus mâinile peste el. „Şi îndată“, spune relatarea, „au căzut de pe ochii lui [Saul] un fel de solzi şi el şi-a căpătat iarăşi vederea“. Saul era acum gata să asculte. Cuvintele lui Anania au confirmat ceea ce înţelesese probabil Saul din cuvintele lui Isus: „Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales mai dinainte ca să cunoşti voia Lui, să vezi pe Cel Drept şi să auzi un glas din gura Lui; căci Îi vei fi martor faţă de toţi oamenii pentru lucrurile pe care le-ai văzut şi le-ai auzit. Şi acum, de ce întârzii? Scoală-te, fii botezat şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului“. Care a fost rezultatul? Saul, „sculându-se, a fost botezat. Şi luând mâncare, a prins putere“. — Faptele 9:17–19; 22:12–16.

După îndeplinirea misiunii sale, fidelul Anania a dispărut din relatarea biblică tot atât de repede cum a şi apărut, iar nouă nu ni se mai spune nimic despre el. Totuşi Saul îi uluia pe toţi cei care îl auzeau! Fostul persecutor, care venise la Damasc pentru a-i aresta pe discipolii lui Isus, a început să predice în sinagogi şi să dovedească că Isus era Cristosul. — Faptele 9:20–22.

„Apostol al naţiunilor“

Întâlnirea pe care a avut-o Saul pe drumul spre Damasc l-a determinat să pună capăt atitudinii sale de persecutor. Dându-şi seama cine era Mesia, Saul putea să aplice multe concepte şi profeţii din Scripturile ebraice la Isus. Conştientizarea faptului că îi apăruse Isus şi că „fusese apucat“ de el şi numit „apostol al naţiunilor“ i-a transformat radical viaţa lui Saul (Filipeni 3:12; Romani 11:13). Acum, fiind apostolul Pavel, el avea un privilegiu şi o autoritate care trebuiau să-i influenţeze atât pe el, în restul zilelor sale petrecute pe pământ, cât şi cursul istoriei creştine.

Ani mai târziu, când calitatea de apostol a lui Pavel a fost contestată, el şi-a apărat autoritatea făcând referire la întâmplarea prin care trecuse pe drumul spre Damasc. „Nu sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?“, a întrebat el. După ce a vorbit despre apariţiile înviatului Isus la alţii, Saul (Pavel) a spus: „După ei toţi, ca unei stârpituri [ca unuia născut prematur, NW], mi  S-a arătat şi mie“ (1 Corinteni 9:1; 15:8). Era ca şi cum lui Saul, prin intermediul viziunii gloriei cereşti a lui Isus pe care o avusese, i se oferise onoarea de a fi născut, sau înviat, la viaţă spirituală înainte de vreme.

Saul a manifestat recunoştinţă pentru privilegiul pe care îl avea şi s-a străduit să trăiască la înălţimea lui. „Eu sunt cel mai mic dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu“, a scris el. „Dar . . . harul [bunătatea nemeritată a, NW] Lui [Dumnezeu] faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mult mai mult decât [toţi ceilalţi apostoli].“ — 1 Corinteni 15:9, 10.

Probabil că şi voi, ca şi Saul, vă aduceţi aminte de timpul când aţi înţeles că pentru a vă bucura de favoarea lui Dumnezeu trebuie să vă corectaţi vechile puncte de vedere. Nu încape îndoială că aţi fost foarte recunoscători pentru faptul că Iehova v-a ajutat să înţelegeţi adevărul. Când Saul a văzut lumina şi a înţeles ce i se cerea să facă, el a trecut la acţiune fără ezitare. El a continuat să facă acea lucrare cu zel şi hotărâre tot restul vieţii sale pe pământ. Ce exemplu excelent pentru toţi cei ce vor să se bucure în prezent de favoarea lui Iehova!

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Strada numită Dreaptă din Damascul zilelor noastre

[Provenienţa fotografiei]

Foto de ROLOC Color Slides