Salt la conţinut

Salt la cuprins

A fost un adept al ateismului

A fost un adept al ateismului

A fost un adept al ateismului

PROFESORUL František Vyskočil, care predă la Universitatea Carol din Praga, este cunoscut pe plan internaţional pentru cercetările sale în domeniul neurofiziologiei. Deşi multă vreme a fost ateu, el crede acum cu tărie în Dumnezeu. Într-un interviu acordat revistei Treziţi-vă!, profesorul Vyskočil ne spune de ce şi-a schimbat punctul de vedere.

Cum priveaţi religia înainte de a vă începe cariera ca om de ştiinţă?

Am crescut într-o familie de atei. Tatăl meu îi ridiculiza adesea pe clerici. Am absolvit facultatea în 1963, luându-mi licenţa în biologie şi chimie. În perioada studenţiei, credeam că teoria evoluţiei explică diversitatea vieţii.

Vorbiţi-ne puţin despre cariera dumneavoastră ştiinţifică.

În cercetările mele postdoctorale, am studiat proprietăţile chimice şi electrice ale sinapselor. Neuronii, fenomenele de transport prin membrana celulară, transplantologia şi desensibilizarea la medicamente au făcut şi ele obiectul studiilor mele. Multe dintre rezultatele cercetărilor mele au fost publicate, iar unele articole scrise de mine sunt considerate lucrări de referinţă. Cu timpul, am devenit membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii Cehe, o comunitate de erudiţi aleşi de colegii lor. După Revoluţia de Catifea din decembrie 1989, am început să predau la Universitatea Carol şi mi s-a dat posibilitatea să călătoresc în Occident pentru a colabora cu diverşi colegi, unii fiind laureaţi ai Premiului Nobel.

Vă gândeaţi uneori la Dumnezeu?

Într-un fel, da. Mă întrebam de ce mulţi oameni cu instruire înaltă, inclusiv unii profesori de-ai mei, credeau în Dumnezeu — deşi în taină de teama regimului comunist. Pentru mine însă, Dumnezeu era o simplă născocire a omului. Ba mai mult, eram revoltat de atrocităţile comise în numele religiei.

Cum aţi ajuns să vă schimbaţi punctul de vedere privitor la evoluţie?

Am început să am îndoieli legate de evoluţie pe când studiam sinapsele. Am fost profund impresionat de uluitoarea complexitate a acestor legături aşa-zis simple dintre neuroni. M-am întrebat deci: „Cum e posibil ca sinapsele şi informaţiile genetice de care depinde formarea lor să fie rezultatul întâmplării oarbe?“. Aşa ceva sfida logica.

Apoi, pe la începutul anilor ’70, am asistat la o prelegere ţinută de un reputat profesor şi om de ştiinţă rus. El a afirmat la un moment dat că organismele vii nu pot fi produsul mutaţiilor întâmplătoare şi al selecţiei naturale. Cineva din auditoriu l-a întrebat: „Atunci care e explicaţia?“. Profesorul a scos din sacou o mică Biblie în limba rusă, a ridicat-o şi a spus: „Citiţi Biblia — mai cu seamă relatarea despre creaţie din Geneza“.

Mai târziu, pe coridor, l-am întrebat pe profesor dacă vorbise serios în privinţa Bibliei. În esenţă, el mi-a spus: „Bacteriile simple se divid la circa 20 de minute şi conţin sute de tipuri de proteine, fiecare proteină conţinând la rândul ei 20 de tipuri de aminoacizi. Iar unele lanţuri de aminoacizi pot fi alcătuite din câteva sute de aminoacizi. Pentru ca bacteriile să evolueze în urma a numeroase mutaţii fericite ar fi nevoie de mult mai mult decât 3 sau 4 miliarde de ani, cât consideră oamenii de ştiinţă că a trecut de la apariţia vieţii pe pământ“. Profesorul considera că relatarea biblică din Geneza oferă o explicaţie mai logică.

Cum v-au influenţat cuvintele profesorului?

Observaţiile lui, dar şi îndoielile mele persistente m-au determinat să discut despre acest subiect cu mai mulţi colegi şi prieteni care credeau în Dumnezeu. Totuşi, n-am găsit convingător ce mi-au spus. Apoi am vorbit cu un farmacolog care era Martor al lui Iehova. Timp de trei ani, eu şi soţia mea, Ema, am studiat Biblia cu el. Cu precădere două lucruri ne-au uimit. În primul rând, că „creştinismul“, aşa cum este el înţeles de mulţi, are prea puţine în comun cu Biblia. Iar în al doilea rând, că Biblia, deşi nu este o carte de ştiinţă, e în deplină armonie cu ştiinţa autentică.

A fost schimbarea punctului dumneavoastră de vedere un impediment în calea cercetărilor ştiinţifice ulterioare?

Nicidecum. Un om de ştiinţă care se respectă trebuie să rămână obiectiv, indiferent de convingerile pe care le nutreşte. Credinţa m-a schimbat însă pe mine. Dacă înainte eram prea încrezător în capacităţile mele, aveam un puternic spirit de concurenţă şi eram exagerat de mândru de descoperirile mele ştiinţifice, acum îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru aptitudinile mele. De asemenea, în loc să pun, în mod nejustificat, proiectele uimitoare evidente în natură pe seama întâmplării oarbe, eu — dar şi mulţi alţi colegi de-ai mei — mă întreb acum, şi pe bună dreptate: „Cum a proiectat Dumnezeu toate acestea?“.

[Text generic pe pagina 9]

Eu — dar şi mulţi alţi colegi de-ai mei — mă întreb acum, şi pe bună dreptate: „Cum a proiectat Dumnezeu toate acestea?“