Ţeposul arici de la ţară

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN MAREA BRITANIE

O CEAŢĂ albă se lăsase în valea râului Tyne din nordul Angliei, iar croncănitul corbilor străpungea până departe liniştea ce se aşternuse în vale pe înserat. Mergeam agale pe o potecă din pădure când, deodată, îmi atrase atenţia un foşnet printre frunzele căzute, un mozaic de roşu, brun şi galben. Zării două picioruşe scurte şi subţiri dispărând printr-o crăpătură din malul uscat al albiei de-a lungul căreia mă plimbam.

Privind mai îndeaproape, am văzut un arici meşteşugind de zor la vizuina ce avea să-i slujească drept loc de hibernare pe parcursul anotimpului rece. Ariciul deja îşi adunase frunze, iarbă uscată şi ferigi ca să le aibă la-ndemână. Îşi pregătea aşternutul în care urma să doarmă dus în zilele şi nopţile iernii geroase ce se apropia.

Micuţul arici *, care-şi duce viaţa în zone de deal, de şes şi de pădure, e inconfundabil. Capul şi gâtul lui sunt acoperite cu un păr aspru brun-argintiu; însă ceea ce îl face unic este „mantaua“ lui protectoare, plină de ţepi. Aceştia au vârful galben, sunt foarte ascuţiţi şi au o lungime de aproximativ 2 centimetri. Ţepii ies din blana aspră şi sunt dispuşi în grupuri radiale, acoperind astfel cea mai mare parte a corpului ariciului. Fiecare ţep e prevăzut cu 22–24 de canale longitudinale şi creşte aproape perpendicular pe o bază semisferică. La bază, fiecare ghimpe e foarte îngust şi foarte înclinat. Aceasta înseamnă că, dacă ar cădea de la înălţime, ariciul ar supravieţui, deoarece ţepii sunt în aşa fel orientaţi încât să nu-i străpungă pielea. Ce minunăţie a creaţiei!

Când se simte în primejdie, ariciul ia o poziţie de apărare strângându-se ghem. Cu ajutorul unor muşchi puternici, el îşi întinde pielea în aşa fel încât îşi ascunde tot corpul sub ţepi,  făcându-se ghem, exact ca un săculeţ de piele moale care este strâns la gură cu un şnur. Această „manta“ plină de ţepi îi protejează capul, coada, picioarele şi partea inferioară a corpului asemenea unui scut. Ariciul poate rămâne în această poziţie de apărare un timp destul de îndelungat.

Când se lasă seara, de obicei ariciului i se face foame. Cina lui obişnuită constă din insecte şi viermi, însă o poate completa şi cu şoareci, broaşte, şobolani, şopârle, precum şi cu nuci şi fructe de pădure. Auzul ariciului este foarte fin şi la fel de fin îi este şi mirosul, lucru de care-ţi dai cu uşurinţă seama când îi vezi botişorul ascuţit şi nările umede.

Duşmani naturali şi de altă natură

În afară de vulpi şi bursuci, aricii au foarte puţini duşmani naturali. Datorită ghearelor puternice cu care îi sunt prevăzute labele din faţă, un bursuc poate foarte uşor să descolăcească un arici fără să fie înţepat. Am văzut de multe ori piei de arici, singurele resturi rămase de la cina unui bursuc. Vulpea însă nu se poate pune cu ţepii ariciul, ci încearcă să-l rostogolească în apă, unde acesta fie se va descolăci, fie se va îneca. Întrucât e un bun înotător, ariciul are mari şanse să se pitească printre pietre sau într-o scobitură din malul râului, înainte de a cădea în ghearele vulpii.

Ţiganii şi ţăranii din unele zone mănâncă arici copţi în lut. După ce se răceşte, lutul e spart, iar spinii se desprind de carnea gătită, „un adevărat deliciu“, spunea Jean-Paul Clébert în cartea sa Ţiganii. În prezent însă, e trist să vedem că numeroşi arici mor călcaţi de automobile. Îndată  ce ies din perioada de hibernare şi pornesc în căutarea hranei sunt deosebit de vulnerabili. Însă dacă nu cade pradă vreunuia dintre aceşti duşmani naturali şi de altă natură, un arici poate să trăiască circa şase ani şi să atingă o lungime de 25 de centimetri.

Înmulţirea, hibernarea şi căutarea hranei

Masculul şi femela se împerechează de două ori între lunile mai şi iulie. Perioada de gestaţie durează de la patru la şase săptămâni, după care femela naşte trei sau patru pui, fiecare cântărind mai puţin de 30 de grame. Întrucât sunt surzi şi orbi, puii sunt mai vulnerabili timp de două săptămâni de la naştere. Părul lor moale e înlocuit treptat de ţepi, după care ei învaţă să se facă ghem. Dacă sunt deranjaţi înainte de acest moment, ei sar în sus ca arşi şi scot un şuierat ascuţit. Acest gest neaşteptat descurajează mulţi prădători.

Când hibernează, ariciul supravieţuieşte datorită grăsimii pe care o acumulează în sezonul cald, temperatura corpului îi scade foarte mult, iar respiraţia abia dacă i se mai simte. Acest animal are o glandă specială care pe parcursul hibernării îi urmăreşte temperatura corpului. Dacă temperatura îi scade prea mult, glanda produce mai multă căldură, suficientă ca ariciul să-şi dea seama că trebuie să-şi găsească alt adăpost mai cald şi mai ferit. În timpul somnului de iarnă, ariciul nu e rupt complet de lumea de afară. El percepe orice sunet produs în apropiere şi tresare uşor.

Dacă e închis într-o grădină, nu după mult timp ariciul se va căţăra pe ziduri, pe garduri sau chiar pe conducte deoarece el trebuie să cutreiere mult în căutarea hranei. Iată de ce ariciul rămâne un animal sălbatic pe care nu-l poţi transforma prea uşor într-un animal de companie. Dar e mai bine aşa, deoarece în mediul lor natural aricii sunt plini de purici! Însă peregrinările acestor arici drăgălaşi şi plini de farmec dau un plus de frumuseţe zonelor rurale din Marea Britanie şi îmi înnoieşte recunoştinţa faţă de Creatorul nostru, Iehova Dumnezeu.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Arici strâns ghem

[Legenda ilustraţiei de la pagina 16]

Ilustrată cu un arici de Beatrix Potter din cartea ei de poveşti, din 1905, „The Tale of Mrs. Tiggy-Winkle“

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Arici la o săptămână de la naştere

[Legenda fotografiilor de la pagina 17]

Ariciul pitic sud-african