Relatare autobiografică

Iehova m-a binecuvântat din plin în serviciul de misionar

Relatare de Sheila Winfield da Conceição

O misionară care trecuse odată pe la noi ne-a spus că în repartiţia ei din Africa toţi o invitau în casă şi ascultau cu plăcere vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu. „Ce mult mi-ar plăcea să lucrez într-un astfel de teritoriu!“, mi-am spus. Deşi nu aveam decât 13 ani, acea discuţie a sădit în mine dorinţa de a fi misionară.

FAMILIA mea începuse să înveţe despre Iehova cu mult timp înainte. Într-o dimineaţă a anului 1939, doi tineri îmbrăcaţi îngrijit au bătut la uşa noastră din Hemel Hempstead, oraş aflat chiar lângă Londra (Anglia). Erau Martori ai lui Iehova. Nu aveam decât un an, prin urmare, nu-mi amintesc vizita lor. Ca să-i facă să plece, mama le-a spus că, poate, lui tata i-ar plăcea să discute cu ei, dar că el n-avea să se întoarcă decât pe la 9 seara. Cât de surprinsă a fost când au revenit chiar în acea seară! După ce a aflat care era poziţia lor în chestiuni politice şi naţionaliste, tata, Henry Winfield, i-a poftit în casă şi a acceptat să studieze Biblia cu ei. A progresat rapid şi s-a botezat. Câţiva ani mai târziu, mama mea, Kathleen, a început şi ea să studieze Biblia. S-a botezat în 1946.

În 1948, am început să particip cu regularitate la predicarea veştii bune despre Regatul lui Dumnezeu. Mă gândeam că mi-ar trebui un ceas ca să raportez corect timpul petrecut în lucrare. Dacă ne purtam frumos, eu şi fraţii mei primeam în fiecare sâmbătă bani de buzunar o monedă de şase penny. Aproape doi  ani am strâns bănuţ cu bănuţ ca să-mi cumpăr cel mai ieftin ceas de mână care se găsea pe atunci. Ray, cel mai mic din cei doi fraţi ai mei, îl ruga mereu pe tata să-i dea două monede de trei penny, nu voia niciodată una de şase. Într-o zi, a insistat atât de mult să primească două monede, că tata s-a supărat. Ray a început să plângă şi a spus că voia două monede de trei penny pentru că-i promisese ceva lui Iehova. În cele din urmă, a spus: „O monedă o pun în cutia de donaţii, iar pe cealaltă o păstrez“. Mama a început să plângă de bucurie, iar tata i-a făcut imediat rost de mărunţiş. Aşa am învăţat eu cât de important este să susţinem financiar lucrarea Regatului.

Tot în acea vreme, tata a făcut în aşa fel încât să ne mutăm într-o zonă în care era nevoie de mai mulţi proclamatori ai Regatului. În 1949, a vândut ferma şi cariera de pietriş şi nisip şi a început să facă pionierat, devenind slujitor cu timp integral al Martorilor lui Iehova. Eu mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botez la 24 septembrie 1950. De atunci, vară de vară, am făcut pionierat în vacanţă (o formă a serviciului care acum se numeşte pionierat auxiliar), petrecând 100 de ore pe lună în lucrare. Dar acesta n-a fost decât începutul. În inimă mi s-a născut dorinţa de a face mai mult pentru închinarea curată.

Dorinţa de a fi misionară

În 1951, tata a fost repartizat în Bideford, oraş situat în Nord Devon. La puţin timp după ce am ajuns acolo, misionara care slujea în Africa a venit în vizită în congregaţia noastră. Câteva cuvinte ale ei le-am menţionat la început. Dorinţa de a deveni misionară mi-a influenţat apoi toate deciziile. Profesorii ştiau ce obiectiv aveam şi, sperând că voi urma o carieră laică, făceau tot ce puteau ca să mă determine să mă răzgândesc. În ultima mea zi de şcoală însă, când m-am dus în cancelarie să le mulţumesc profesorilor şi să-mi iau rămas-bun, unul dintre ei mi-a zis: „Felicitări! Eşti singura elevă care ştie cu adevărat ce vrea de la viaţă. Sperăm că-ţi vei atinge scopul“.

Mi-am luat cât de repede am putut o slujbă cu jumătate de normă, iar la 1 decembrie 1955 am început pionieratul regular. Mai târziu, şi mama şi fraţii mei au devenit pionieri. Prin urmare, câţiva ani la rând, toată familia mea a slujit în serviciul cu timp integral.

În Irlanda

Un an mai târziu, am primit invitaţia de a sluji în Irlanda. Acesta era un pas în atingerea obiectivului de a deveni misionară. În februarie 1957, împreună cu două surori tinere, June Napier şi Beryl Barker, am ajuns în Cork, în sudul Irlandei.

Lucrarea de predicare ne-a pus la grea încercare. Biserica Romano-Catolică ni se opunea cu înverşunare. De fiecare dată ne uitam să vedem dacă era o a doua ieşire din blocul sau clădirea în care predicam ca să o putem folosi în  caz că trebuia să părăsim acel loc pe neaşteptate. De obicei, ne ascundeam bicicletele la o oarecare distanţă de locul în care ne aflam. Dar, mai de fiecare dată, cineva le găsea, le tăia cauciucurile sau le dezumfla.

Odată, eu şi Beryl discutam cu locatarii dintr-un bloc mare de locuinţe, când un grup de copii au început să ne înjure şi să arunce cu pietre în noi. Am intrat într-un magazin de lapte, amenajat într-o casă. Afară se strângeau tot mai mulţi oameni. Lui Beryl îi plăcea mult laptele şi a băut încet vreo două-trei pahare, sperând că mulţimea se va risipi. Dar nu s-a întâmplat aşa. Apoi, a intrat un preot tânăr în magazin. Crezând că suntem turiste, a spus că i-ar plăcea să ne arate câte ceva prin oraş. Ne-a dus mai întâi într-o altă încăpere din casă. În timp ce noi ne-am aşezat în linişte, el i-a dat ultima împărtăşanie unui bătrân care era pe moarte. Apoi, am ieşit din casă însoţite de preot. Văzându-ne discutând cu el, mulţimea s-a împrăştiat.

La Galaad

În 1958 urma să aibă loc, la New York, Congresul Internaţional Voinţa Divină. Tata se ducea. Voiam şi eu să merg, dar n-aveam bani. Pe neaşteptate, bunica a murit şi mi-a lăsat o moştenire de 100 de lire. Deoarece drumul dus-întors costa 96 de lire, mi-am făcut numaidecât o rezervare la avion.

Puţin timp după aceea, un reprezentant al filialei din Marea Britanie a Martorilor lui Iehova ne-a vizitat şi i-a invitat pe toţi pionierii speciali care mergeau la acel congres să completeze o cerere pentru Şcoala Biblică Galaad. Nu-mi venea să cred! Le-a dat tuturor o cerere, numai mie nu. Eram prea tânără. L-am rugat să-mi dea şi mie un formular, explicându-i că deja plecasem din ţara mea şi eram, într-un fel, misionară. Văzând cât de hotărâtă eram, mi-a dat şi mie o cerere. Cât de mult m-am rugat să fiu acceptată! Răspunsul a venit rapid: am fost invitată să urmez cursurile Şcolii Galaad!

Spre marea mea bucurie, am fost chemată la a 33-a clasă a Şcolii Galaad, împreună cu alţi 81 de pionieri din 14 ţări. Cele cinci luni de curs parcă au zburat. Spre sfârşitul lor, fratele Nathan Knorr a ţinut o cuvântare încurajatoare, de patru ore. Pe toţi cei ce puteau i-a îndemnat să rămână necăsătoriţi (1 Corinteni 7:37, 38). Dar celor care doreau ca într-o bună zi să se căsătorească, le-a sugerat să-şi facă o listă pe care să-şi noteze ce aşteptau de la un bun partener de căsătorie. Apoi, când apărea în viaţa lor cineva, puteau să consulte lista şi să analizeze persoana în lumina trăsăturilor dorite.

Mi-am făcut şi eu o listă. Iată ce-mi notasem cu privire la viitorul meu soţ: Să fie misionar şi să-l iubească pe Iehova; să ştie mai multe despre  adevărul biblic decât ştiu eu; să nu vrea copii înainte de Armaghedon ca să putem continua lucrarea cu timp integral; să vorbească fluent englezeşte şi să fie mai mare decât mine. Această listă mi-a fost de mare ajutor mie, o tânără de 20 de ani care primea o repartiţie într-o ţară îndepărtată.

În Brazilia

La 2 august 1959 am absolvit Şcoala Galaad şi am primit repartiţiile. Vehanouch Yazedjian, Sarah Greco, Ray şi Inger Hatfield, Sonia Springate, Doreen Hines şi eu am fost trimişi în Brazilia. Eram în culmea fericirii! Îmi închipuiam păduri, şerpi, arbori de cauciuc şi amerindieni. Dar ce surpriză! În locul pădurii tropicale de pe malurile Amazonului, am descoperit Rio de Janeiro, un oraş modern însorit, pe atunci capitala ţării.

Prima încercare a fost învăţarea limbii portugheze. În prima lună învăţam câte 11 ore pe zi. După ce o vreme am predicat în Rio şi am locuit la filiala Martorilor lui Iehova, am fost trimisă într-o casă de misionari din Piracicaba, statul São Paulo, iar mai apoi într-o casă de misionari din Porto Alegre, statul Rio Grande do Sul.

Pe la începutul anului 1963, am fost invitată la filială să slujesc în Departamentul de traducere. Floriano Ignez da Conceição, care ne predase portugheza când am ajuns în ţară, era supraveghetorul departamentului. Cunoscuse adevărul în 1944, pe când erau doar vreo 300 de Martori în Brazilia, şi absolvise cea de-a 22-a clasă a Şcolii Galaad. Câteva luni mai târziu, fratele Conceição m-a rugat să mai rămân puţin după ce suna soneria de prânz, pentru că voia să-mi spună ceva. La început m-am îngrijorat, crezând că făcusem ceva greşit. Când a sunat în cele din urmă soneria, l-am întrebat ce voia să-mi spună. El m-a întrebat: „Vrei să fii soţia mea?“ Am rămas mută de uimire. L-am rugat să-mi lase răgaz să mă gândesc şi am zbughit-o la masă.

Floriano nu era primul frate care-şi exprima interesul faţă de mine. Până în acel moment însă, nimeni nu reuşise să corespundă listei mele. Cred că lista m-a ferit să fac o alegere greşită. De data asta, lucrurile stăteau altfel. Floriano îndeplinea toate condiţiile de pe lista mea! Prin urmare, la 15 mai 1965 ne-am căsătorit.

Înfruntăm boala

Căsnicia a fost frumoasă pentru amândoi, în ciuda încercărilor pe care le-am avut de înfruntat, de exemplu problemele de sănătate ale lui Floriano, care au început cu puţin timp înainte de căsătorie. Cu câţiva ani în urmă făcuse colaps pulmonar, iar acum suferea mult din cauza efectelor secundare. Prin urmare, am plecat din Betel şi am fost repartizaţi ca pionieri speciali în oraşul Teresópolis, din regiunea muntoasă a statului Rio de Janeiro. Speram că clima de aici îl va ajuta să-şi revină.

Pe lângă asta, în decembrie 1965, am primit vestea că mama era grav bolnavă de cancer. Ne scriam des, dar nu ne văzuserăm de şapte ani. Ne-a plătit biletul până în Anglia ca să venim să o vedem. Mama s-a operat, dar medicii n-au putut îndepărta complet tumora. Deşi grav bolnavă, ţintuită la pat, ea şi-a păstrat dorinţa de a predica. Dicta scrisori de mărturie pe care cineva le bătea la maşina de scris din dormitorul ei. Le predica pe scurt şi celor ce veneau s-o vadă. S-a stins din viaţă la 27 noiembrie 1966. În acea lună a raportat 10 ore în lucrarea de predicare! Tata a rămas fidel, continuând serviciul de pionier până la moartea sa, în 1979.

După moartea mamei, eu şi Floriano ne-am întors definitiv în Brazilia şi, de atunci, slujim în statul Rio de Janeiro. Iniţial, fuseserăm repartizaţi în lucrarea de circumscripţie, în capitala statului. Dar bucuria ne-a fost de scurtă durată, pentru că Floriano s-a îmbolnăvit grav. Ne-am întors apoi în oraşul Teresópolis ca pionieri speciali.

 În 1974, după câţiva ani de tratament dureros, medicii i-au scos plămânul stâng. Pe atunci, nu mai putea sluji ca supraveghetor care prezidează şi nici ca pionier special. Dar putea conduce studii biblice în timpul orelor de vizită de la spital. Cu Bob, de pildă, un pensionar american, a studiat Biblia în engleză. Bob a acceptat adevărul şi apoi s-a botezat. Floriano şi-a revenit treptat şi slujeşte de atunci ca pionier regular.

Iehova mi-a binecuvântat serviciul

De-a lungul anilor n-am încetat să slujesc ca pionieră specială, iar Iehova mi-a binecuvântat serviciul. În Teresópolis, am avut privilegiul de a ajuta peste 60 de persoane să-şi dedice viaţa lui Iehova. Între acestea a fost o doamnă pe nume Jupira, pe care am învăţat-o şi să citească. În timp, am studiat cu opt dintre copiii ei, care erau deja mari. Prin urmare, Jupira şi mai bine de 20 de rude ale ei îi slujesc în prezent cu zel lui Iehova. Unul este bătrân de congregaţie, trei sunt slujitori ministeriali, iar doi sunt pionieri.

Am învăţat să-mi păstrez o atitudine pozitivă faţă de cei care studiază adevărul biblic. Am condus odată un studiu cu o tânără pe nume Alzemira. La un moment dat, soţul ei, Antônio, ne-a ameninţat că va da drumul la doi câini mari dacă nu plecăm imediat din casa lui. Şapte ani nu am luat legătura cu Alzemira decât din când în când, până într-o zi, când am obţinut permisiunea din partea lui Antônio să studiez din nou cu soţia lui. Dar mi-a interzis să vorbesc cu el din Biblie. Într-o zi ploioasă însă l-am invitat pe Antônio să stea şi el cu noi la studiu. Atunci am înţeles care era problema lui: nu ştia carte. Din acea zi, Floriano şi alţi fraţi au studiat cu el şi l-au învăţat şi să citească. Astăzi, Alzemira şi Antônio sunt amândoi botezaţi. El este de mare ajutor în congregaţie, luându-i pe tineri cu el în lucrarea de predicare.

Acestea nu sunt decât două dintre multele experienţe pe care le-am avut în cei peste 20 de ani în care am slujit în Teresópolis. La începutul anului 1988 am primit o altă repartiţie: oraşul Niterói. Aici am slujit cinci ani, după care ne-am mutat în Santo Aleixo. Apoi, ne-am mutat în congregaţia din Japuíba, oraş situat în inima statului Rio de Janeiro, şi am avut privilegiul de a ajuta la formarea congregaţiei Ribeira.

O viaţă simplă, dar recompensatoare

De-a lungul anilor, eu şi Floriano am avut privilegiul de a ajuta peste 300 de persoane să-şi dedice viaţa lui Iehova. În prezent, câţiva dintre aceştia slujesc la filială, iar alţii sunt pionieri, bătrâni de congregaţie sau slujitori ministeriali. Cât de recunoscătoare îi sunt lui Dumnezeu că prin intermediul spiritului sfânt ne-a folosit să ajutăm atât de mulţi oameni! — Marcu 10:29, 30.

E adevărat că Floriano a avut probleme grave de sănătate. Dar, în ciuda sănătăţii şubrede, el a rămas de neclintit şi bucuros şi şi-a păstrat credinţa în Iehova. Adesea îl aud spunând: „În zilele noastre, fericirea nu înseamnă să nu ai probleme. Înseamnă să ai sprijinul lui Iehova pentru a le face faţă“. — Psalmul 34:19.

În 2003, mi s-a descoperit o tumoră la ochiul stâng. Am fost operată şi mi-a fost înlocuit ochiul cu unul artificial, pe care trebuie să-l curăţ de mai multe ori pe zi. Cu toate acestea, Iehova mă binecuvântează, dându-mi putere să-i slujesc în continuare ca pionieră specială.

Cât despre bunurile materiale, întotdeauna am dus o viaţă simplă. Dar Iehova m-a binecuvântat în repartiţia mea şi m-a îmbogăţit spiritualiceşte. Cuvintele misionarei despre lucrarea de predicare din Africa, pe care le-am menţionat la început, au descris parcă repartiţia noastră din Brazilia. Într-adevăr, Iehova m-a binecuvântat din plin în serviciul de misionar!

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Cu familia, 1953

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Predicând în Irlanda, 1957

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Brazilia, 1959, cu alţi misionari. De la stânga la dreapta: eu, Inger Hatfield, Doreen Hines şi Sonia Springate

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Cu soţul meu