Abrolhos — un loc ce încântă ochiul

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN BRAZILIA

ÎN SECOLUL al XVI-lea, nişte marinari aflaţi în apropierea recifelor de corali, departe de coasta statului Bahia (Brazilia), şi-au alertat colegii de breaslă: „Abra os olhos!“ (Fiţi cu ochii-n patru!) Potrivit tradiţiei, acest avertisment mult repetat a devenit numele unui grup de cinci insuliţe din zonă: arhipelagul Abrolhos.

Abrolhos se află în Atlanticul de sud, la doar 80 km distanţă de oraşele de coastă Caravelas şi Alcobaça. Arhipelagul însă este înconjurat şi izolat de recife de corali. Recifele nesemnalate pe hartă, precum şi violentele furtuni din Atlantic i-ar fi putut opri cu uşurinţă pe marinari să se aventureze în aceste ape dacă n-ar fi existat aici o atracţie mare din punct de vedere economic: balena cu cocoaşă!

Vânarea şi observarea balenelor cu cocoaşă

În secolul al XIX-lea, balenele din Abrolhos au devenit o sursă importantă de venit pentru oraşele de coastă care se ocupau cu pescuitul. După ce vânătorii asistau la o liturghie în timpul căreia preotul local cerea binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ambarcaţiunilor lor, ei vâsleau sau navigau spre arhipelag cu nişte ambarcaţiuni mici, fără punte continuă. Dar cum reuşeau ei să ucidă o creatură atât de mare? Profitând de instinctul matern al balenei. De obicei, vânătorii de balene mai întâi prindeau cu harponul un pui de balenă, iar apoi îl foloseau ca momeală pentru a o face pe balena-mamă să se apropie. După ce erau ucise, balenele erau trase până la ţărm, după care uleiul lor preţios era extras în una dintre cele şase fabrici din Caravelas a cărei materie primă era balena.

Însă, odată cu prăbuşirea pieţei locale de ulei de balenă, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, industria a cărei materie primă era balena a intrat în declin. După ce zeci de ani au fost vânate, pe la începutul secolului al XX-lea balenele cu cocoaşă au părăsit arhipelagul Abrolhos, nemaiconsiderându-l un loc adecvat pentru împerechere. Drept rezultat, vânarea balenelor din jurul insulelor a încetat cu timpul. Practic, din 1929 nu a mai fost vânată nici o balenă.

În 1983, a început un nou capitol în istoria arhipelagului Abrolhos, atunci când cele cinci insule ale arhipelagului şi reciful Abrolhos — o suprafaţă care totalizează 910 km² — au fost declarate în mod oficial parc naţional marin. Timp de 50 de ani nu s-a mai auzit aproape nimic despre balene, însă, în 1987, cercetătorii au semnalat prezenţa câtorva balene în apele parcului şi au decis să continue cercetările. Ei au descoperit cu uimire că balenele cu cocoaşă se împerecheau din nou în apele din jurul insulelor.

 Ştirea despre întoarcerea balenelor şi faima crescândă a arhipelagului Abrolhos, considerat un paradis pierdut, au început să atragă câţiva turişti. Într-o dimineaţă luminoasă de vară, o familie s-a urcat la bordul unei mici ambarcaţiuni de pescuit în Caravelas şi a pornit spre Abrolhos, într-o călătorie de şase zile. Iată în continuare cum descrie această vizită pe insule unul dintre membrii acestei familii.

Un zid de pălării uriaşe

„Când Manoel, barcagiul nostru, a reuşit să se strecoare prin Reciful de Ziduri (Reef of Walls), am înţeles din ce cauză îi înfricoşau aceste ape pe marinarii portughezi din antichitate. Din adâncuri ţâşneau coloane de corali multicolori, având la suprafaţă o înălţime de până la 20 m şi un diametru de 50 m. Semănând cu nişte conuri răsturnate, ele au fost supranumite de localnici «pălăriile uriaşe». Sub apă, multe coloane s-au contopit formând bolte şi coridoare imense şi chiar ziduri lungi de 20 km care se ridică până la suprafaţă formând platforme de recife. Acestea sunt zidurile ce compun Reciful de Ziduri (Reef of Walls).

Am lăsat în urmă reciful, iar la orizont a apărut Abrolhos. De la distanţă, cele cinci insule aduceau cu nişte imense pene de uşă plutind pe apele oceanului. Geologii au emis ipoteza că, în trecutul îndepărtat, presiunea lavei a forţat aceste plăci uriaşe să se ridice de pe fundul oceanului. Drept rezultat, toate insulele au o topografie similară: în partea sud-estică, o rocă abruptă ţâşnind din apă, iar în partea sud-vestică, o pantă domoală subţiindu-se treptat la capăt pentru a forma o plajă îngustă.

Acum putem zări farul şi o linie neregulată de clădiri cu un etaj de pe insula cea mai mare, Santa Bárbara. Angajaţii Institutului brazilian al mediului şi al resurselor naturale inepuizabile (IBAMA), precum şi ai Marinei braziliene care locuiesc pe insulă depind de o ambarcaţiune cu provizii care vine acolo din două în două săptămâni. După cum ne putem imagina sosirea ei este aşteptată cu nerăbdare şi de populaţia locală de capre — rezerva de hrană a insularilor în caz de urgenţă! Pe insulă nu sunt permise nici pensiunile, nici hotelurile, nici barurile şi nici restaurantele. Turiştii care vor să rămână peste noapte trebuie să suporte chinul de a dormi în bărcile acostate în jurul insulelor.

Când Manoel a coborât uşor ancora, cu ochii-n patru la reciful de corali, doi funcţionari de la IBAMA au suit la bordul ambarcaţiunii noastre şi ne-au explicat câteva dintre regulile parcului. Turiştii au voie să viziteze doar cele două insule, Siriba şi Redonda, trebuie să meargă după marcaje şi trebuie să fie întotdeauna însoţiţi  de un funcţionar de la IBAMA. Sunt interzise pescuitul şi luarea de suveniruri — n-ai voie să iei nici măcar o pietricică de pe plajă! Şi observarea balenelor e restricţionată. Se pot apropia de balene cel mult trei bărci şi la o distanţă de cel puţin 100 m. Dacă o balenă vine aproape, motorul bărcii trebuie oprit şi repornit doar când balena se vede bine la suprafaţa apei. Bărcile trebuie să părăsească imediat zona dacă o balenă dă cel mai mic semn că ar fi deranjată.“

Casa unor păsări ce-ţi încântă privirea

„Păsările trăiesc aici ca-n paradis. Pe aceste insule se strâng în colonii pentru împerechere pasărea marină, două specii de corb de mare (Sula dactylatra şi Sula leucogaster), fregata mare şi o specie de chiră (Sterna fuscata).

În prima zi a vizitei noastre, ne-am căţărat anevoie pe ţărmul stâncos al insulei Siriba; Jordan, un cercetător de la IBAMA, ne-a arătat nişte cuiburi de corbi de mare şi de faetoni, cu ciocul roşu-coral. Corbilor de mare le place foarte mult să-şi facă cuibul în câmp deschis, în timp ce faetonii preferă crăpăturile de stânci care îi ocrotesc de rafalele puternice de vânt ce le-ar putea răsturna cu uşurinţă cuiburile.

Cea mai fascinantă pasăre este fără îndoială fregata, care e cam de talia unei găini. În sezonul de împerechere, sacul gutural al masculului îţi sare în ochi; se face roşu-aprins şi se umflă, ajungând de mărimea unei mingi de fotbal. Fregata depinde de mare, însă, în mod paradoxal, ei îi este frică de apă. Deoarece are puţin ulei cu care să-şi ungă penele, ea nu poate să se scufunde după peşti fără să nu se îmbibe cu apă.

Penajul fregatei nu este impermeabil, însă acest neajuns este compensat de iscusinţa cu care ea zboară. Cu o anvergură a aripilor de doi metri, ea profită de curenţii de aer cald şi rămâne aproape nemişcată în aer, fiind cu ochii pe partenerul ei de pescuit distrat, corbul de mare. De îndată ce corbul de mare face o captură, fregata se năpusteşte asupra lui şi-l atacă cu ciocul ei lung şi încârligat, înhăţând câteodată peştele chiar din pliscul corbului. Dacă, înfricoşat, corbul de mare dă drumul prăzii, fregata se repede după ea şi o recuperează cu măiestrie înainte ca aceasta să atingă apa. Dar ce se întâmplă în cazul în care, corbul apucă să înghită peştele? Se ştie că fregata, agresivă din fire, chiar urmăreşte corbul şi-l forţează să regurgiteze ce-a mâncat!“

Spectacolul subacvatic

„A doua zi am petrecut-o explorând universul subacvatic. În arhipelag, temperatura apei nu scade niciodată sub 24^°C, iar vizibilitatea poate ajunge până la 15 m. Nu e necesar un echipament sofisticat pentru a explora apele calde şi puţin adânci din apropierea insulelor. Nu ai nevoie  decât de un tub de respirat sub apă, de o mască şi de două labe de scafandru! Pe măsură ce razele soarelui inundă acest univers subacvatic, lumina lui este reflectată de bancuri mari de peşti, de corali verzi, liliachii şi galbeni, de spongieri roşii şi de alge. Suntem învăluiţi în lumini multicolore. Deşi în acest recif speciile de corali sunt mai puţine decât în alte recife tropicale, unele dintre ele se găsesc numai aici.

În apele uimitor de albastre ale insulei mişună peste 160 de specii de peşti. Aici se întâlnesc vietăţi de diverse forme şi mărimi: broaştele ţestoase marine (Caretta caretta), peştele combativ, peştele-chirurg (Achanturus leucosternon), zărganul, peştele-papagal, bibanii de mare şi o specie de murenă. Peştii sunt atât de blânzi, încât vin şi-ţi mănâncă pur şi simplu din palmă, iar când termină de mâncat, te muşcă uşor de degete, în dorinţa de a mai primi ceva.“

Balena cu cocoaşă se întoarce!

„În după-amiaza celei de-a patra zile de şedere în arhipelag, am pornit-o înapoi spre Caravelas, cu sufletul plin de sentimente contradictorii. Am fost încântat de Abrolhos, dar dezamăgit că n-am văzut nici o balenă. Însă, după 30 de minute de la plecare, Manoel a exclamat dintr-o dată: «Priviţi! Balene!» Trei balene cu cocoaşă — două balene adulte şi un pui — au apărut la 200 m depărtare. Am văzut clar partea albă de sub înotătoarele lor uriaşe. Curioasă, poate, una dintre ele s-a apropiat şi a înotat alături de noi câteva minute. Nu-mi venea să-mi cred ochilor când vedeam balena făcând salturi în apă! Ea şi-a ridicat pe jumătate din apă trupul imens şi apoi s-a aruncat pe spate. Ce valuri uriaşe a provocat! Deşi ne îndepărtam, iar insulele deveneau din ce în ce mai mici, tot mai zăream înotătoarea dorsală a balenelor şi jeturile de stropi de apă ţâşnind în sus din când în când. Am fost încântaţi să vedem că balena cu cocoaşă se întoarce!“

Un viitor nesigur

Ameninţarea din partea vânătorilor de balene a dispărut, în schimb rămân alte tipuri de ameninţări. Ar fi nerealist să credem că aceste insule pot fi ferite de probleme ecologice. Un oceanograf explică acest fenomen astfel: ‘Degeaba ocroteşti un arhipelag şi limitezi accesul la el dacă se distruge tot ceea ce există în jurul lui’.

Mulţi oameni de ştiinţă sunt de părere că încălzirea planetei ar fi principala cauză a decolorării Recifului de Ziduri, un semn că micuţele lui alge sunt pe cale de dispariţie. Defrişarea pădurilor şi eroziunea solului, care duc la creşterea cantităţii de nămol pe care râurile o varsă în mare, vor afecta în cele din urmă coralii acestor insule. Şi, cum numărul de turişti creşte de la an la an, ecologiştii vor trebui să rămână vigilenţi pentru a nu permite ca Abrolhos să devină victima propriei lui frumuseţi.

Până acum însă nici unul dintre aceşti nori care se întrevăd la orizont nu au umbrit frumuseţea pură a arhipelagului — uimitoarele lui balene acrobate, fascinanta populaţie de păsări şi coralii lui unici. După circa 500 de ani de la descoperirea lui, Abrolhos încă rămâne un loc ce încântă ochiul! A-l vizita este o delectare pentru ochi şi o experienţă de neuitat!

[Harta de la pagina 15]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

BRAZILIA

ABROLHOS

[Harta de la pagina 15]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

ARHIPELAGUL ABROLHOS

Siriba

Redonda

Santa Bárbara

Guarita

Sueste

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Farul din Abrolhos, construit în 1861

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Fregată

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Coralul-creier

[Provenienţa fotografiei]

Enrico Marcovaldi/Abrolhos Turismo

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Peştele combativ

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Corb de mare

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Redonda

[Provenienţa fotografiei]

Foto da ilha: Maristela Colucci

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Murenă

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Peştele-chirurg

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Faeton

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Balenă cu cocoaşă şi pui de balenă