Violenţa nu mai face parte din viaţa mea

Relatare de Jose Antonio Nebrera

CE ÎL determină pe un om să devină violent? Personal, am învăţat ce înseamnă violenţa încă din copilărie. Tatăl meu făcea parte din Garda Civilă Spaniolă, cunoscută pentru disciplina ei severă. Când era mic, el a fost deseori bătut de tatăl lui. Din nefericire, tata nu a făcut altceva decât să urmeze „tradiţia“ familiei. De aceea, mă bătea crunt, cu o curea groasă. Ca şi când nu era de ajuns, îmi spunea mereu că sunt prost, în timp ce pe sora mea mai mică o răsfăţa. Mama, terorizată de furia tatălui meu, nu făcea nimic ca să compenseze acest tratament nedrept şi nici nu-mi arăta afecţiunea de care aveam nevoie.

Cât timp eram la şcoală, cu alţi copii, îmi cream o lume imaginară în care îmi închipuiam că eram mai fericit. Pentru cei din jur păream probabil un copil vesel şi plin de viaţă. Dar totul era de suprafaţă, căci, în realitate, îmi ascundeam teama şi mânia. La sfârşitul fiecărei zile, intram din nou în lumea reală când mă îndreptam încet spre casă, tremurând la gândul că urma să fiu insultat şi bătut pentru a nu ştiu câta oară.

Când aveam 13 ani, am fugit de acest mediu lipsit de iubire şi m-am înscris la o şcoală cu internat iezuită. Într-o vreme chiar mă gândeam să mă fac preot. Totuşi, şcoala nu m-a ajutat să găsesc un sens în viaţă. Trebuia să ne trezim la cinci dimineaţa şi să facem un duş rece. Apoi, toată ziua urmam un program strict de studiu, rugăciune şi slujbe religioase, neavând decât scurte pauze pentru odihnă.

Deşi studiam vieţile „sfinţilor“, Biblia nu făcea parte din materiile de studiu. Singura Biblie din şcoală era păstrată într-o vitrină şi aveam nevoie de permisiune specială ca să o citim.

În anul trei de şcoală, în programul nostru riguros s-a introdus un aşa-numit exerciţiu spiritual: autoflagelarea. Ca să scap de acest chin, mă îmbuibam cu mâncare, sperând să mi se facă rău. Dar tactica mea s-a dovedit ineficientă. După aproape trei ani, nu am mai putut rezista. Am fugit de la şcoala iezuită şi m-am întors acasă. Aveam 16 ani.

În căutarea aventurii

După ce m-am întors acasă, m-am apucat de box şi de lupte. Întrucât eram foarte bun la aceste sporturi violente, respectul de sine mi-a crescut. Din nefericire, pentru a obţine ceea ce voiam foloseam forţa, la fel cum făcea tata.

 La vârsta de 19 ani însă s-a petrecut ceva ce a adus un strop de tandreţe în viaţa mea. Am întâlnit-o pe Encarnita, cu care m-am căsătorit nouă luni mai târziu. Ea a văzut doar latura curtenitoare, bună şi veselă a personalităţii mele. Nici nu bănuia câtă amărăciune era în sufletul meu. Acest sentiment a răbufnit când am fost chemat în armată, la scurt timp după naşterea primului nostru copil.

Pentru a nu fi nevoit să port tunsoarea militărească, pe de-o parte, şi pentru a-mi satisface setea de aventură, pe de altă parte, m-am înrolat fără să stau prea mult pe gânduri în Legiunea Străină Spaniolă. Îmi închipuiam că aveam să găsesc adevărata libertate în deşertul marocan şi aşteptam cu nerăbdare să iau parte la misiuni speciale periculoase. În plus, mi se părea că astfel puteam scăpa de responsabilităţile familiale. În realitate, această aventură n-a făcut decât să scoată la iveală ce era mai rău în mine.

La scurt timp după înrolare, am dat de necaz din cauza unui sergent plin de muşchi, căruia îi plăcea să-i brutalizeze pe recruţi. Uram nedreptatea şi eram oricând gata să lupt pentru ceea ce consideram eu că este drept. Odată, la un apel de dimineaţă, am făcut o glumă pe care sergentul a interpretat-o greşit. Când a ridicat mâna să mă lovească, i-am răsucit-o, l-am trântit la pământ şi i-am imobilizat-o de teamă să nu scoată pistolul şi să mă împuşte.

În urma acestui incident am fost consemnat trei luni într-un pluton disciplinar. Stăteam într-o cameră mică şi fără mobilier, împreună cu vreo 30 de bărbaţi. În tot acest timp, nici măcar nu am putut să-mi schimb hainele. Sergentul plutonului nostru era un om crud, care găsea o plăcere sadică în a-i biciui pe soldaţi. Într-o zi, când l-am ameninţat că aveam să-l omor dacă se atingea de mine, mi-a redus pedeapsa de la 30 de lovituri la trei. Învăţasem să fiu la fel de nemilos precum cei care mă chinuiau.

Misiuni sub acoperire

În timpul instrucţiei în legiunea străină, m-am oferit în pripă să particip la misiuni şi mai „aventuroase“. Nici de această dată nu ştiam ce mă aştepta. Am făcut o pregătire militară de tip comando, învăţând, printre altele, să folosesc tot felul de arme şi de explozibili. Pentru a-mi definitiva instruirea am fost trimis la Langley (Virginia, SUA), unde m-am antrenat alături de agenţi CIA.

Nu după mult timp am devenit membru al unei unităţi de comando sub acoperire. În anii 1960, am participat la zeci de misiuni secrete. Am fost implicat în operaţiuni desfăşurate împotriva unor traficanţi de droguri şi de arme din America Centrală şi de Sud. Aveam ordin „să-i lichidăm“. Mi-e ruşine să spun că am luat parte la astfel de operaţiuni. Nu-i luam prizonieri decât pe cei de la care puteam obţine informaţii.

O altă misiune a mea a constat în spionarea conducătorilor militari spanioli cu scopul de a afla cine nu susţinea regimul dictatorial al generalului Franco. Îi spionam până şi pe duşmanii regimului care locuiau în Franţa. Se urmărea ca persoanele-cheie din rândul disidenţilor să fie răpite şi aduse în Spania, după cât se pare ca să fie eliminate.

În ultima operaţiune la care am participat mi s-a cerut să organizez o trupă de mercenari pentru a da o lovitură de stat într-o ţărişoară din Africa. Am fost instruiţi să atacăm prin surprindere cazărmile din capitală şi să preluăm controlul asupra palatului prezidenţial. Am intrat în ţară în toiul nopţii, conform planului, şi am dus la îndeplinire misiunea în doar patru ore. Trei dintre camarazii mei au murit în luptă, ca de altfel zeci de soldaţi „inamici“. De acest măcel m-am făcut şi eu vinovat.

Conştiinţa mi-a fost tulburată multă vreme din cauza acestei experienţe traumatizante. Nu puteam să dorm deoarece aveam mereu coşmaruri în care îmi doboram duşmanii în lupte corp la corp. Vedeam privirile împietrite de groază ale celor pe care urma să-i ucid.

M-am hotărât să nu mai particip la nicio altă misiune militară. De aceea, am predat armatei toate documentele şi am fost eliberat din funcţie. Cu toate acestea, trei luni mai târziu, superiorii mei m-au contactat pentru o misiune de spionaj. Atunci, am fugit în Elveţia şi, după câteva luni, soţia mea, Encarnita, care nu ştia nimic  despre activitatea mea de agent secret din trecut, a venit şi ea în Basel.

Înving greu obiceiurile rele

În timpul celor trei ani în care eu am lucrat în armată, Encarnita i-a cunoscut pe Martorii lui Iehova şi a început să studieze Biblia cu ei. Mi-a spus că aflase adevărul despre Dumnezeu. Entuziasmul ei era contagios. De aceea, la scurt timp după ce ne-am stabilit în Elveţia, i-am contactat pe Martori şi am început amândoi un studiu biblic.

Am fost bucuros când am aflat care este scopul lui Dumnezeu cu privire la omenire. Deşi doream să-mi conformez viaţa principiilor biblice, nu mi-a fost uşor să fac schimbări, îndeosebi în ce priveşte personalitatea mea agresivă. Totuşi, îmi iubeam noua credinţă. După câteva luni de studiu, m-am considerat pregătit pentru lucrarea de predicare din casă în casă efectuată de Martorii lui Iehova şi am insistat să particip şi eu la ea.

Cu ajutorul lui Iehova, am învăţat în cele din urmă să manifest stăpânire de sine şi, după un timp, eu şi Encarnita ne-am botezat. La vârsta de 29 de ani am fost numit să slujesc ca supraveghetor în congregaţie.

În 1975, ne-am hotărât să ne întoarcem în Spania. Dar cei din armată nu mă uitaseră. Au luat iarăşi legătura cu mine cerându-mi să particip la o misiune specială. Ca să nu am probleme, am fugit din nou în Elveţia. Am locuit acolo împreună cu familia până în 1996, când ne-am mutat definitiv în Spania.

În prezent, fiica mea şi fiul meu, ambii căsătoriţi, dar şi cei doi nepoţi ai mei îi slujesc lui Iehova. În decursul anilor, am ajutat 16 persoane să-l cunoască pe Iehova, printre care se numără şi un tânăr care luase parte la proteste de stradă violente în nordul Spaniei. Cât de bucuros am fost să văd schimbările făcute de el!

M-am rugat de repetate ori lui Dumnezeu ca să mă ajute să dau uitării trecutul meu violent şi să scap de coşmaruri. În străduinţa mea de a face binele am urmat sfatul din Psalmul 37:5: „Încredinţează-i lui Iehova calea ta şi bizuie-te pe el, iar el va acţiona“. Iehova şi-a respectat promisiunea. M-a ajutat să renunţ la violenţă, ceea ce fost o mare binecuvântare pentru mine şi familia mea.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

La vârsta de 13 ani, când m-am înscris la şcoala cu internat iezuită

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

În 1968, părăsind biroul Legiunii Străine după ce am fost eliberat din funcţie

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

În prezent, cu soţia mea, Encarnita