Au vâslit pe galerele morţii

De la redactorul nostru din Franţa

SĂ NE imaginăm scena: mulţimi de oameni privesc galera recent armată a regelui Franţei în timp ce părăseşte portul mediteranean Marsilia. Este una dintre cele mai frumoase nave care au navigat vreodată pe mare. Sculpturi complicate, precum şi ornamentaţii cu aur şi perle împodobesc pupa. Ferţele cel mai fin brodate dau o splendoare regală punţii. În timp ce lumina dimineţii dă strălucire extravaganţei în stil baroc, unele oglindesc cu ostentaţie reputaţia regelui Ludovic al XIV-⁠lea de „Regele Soare“.

În secolul al XVII-⁠lea, galerele erau folosite prea puţin în scop militar, totuşi regele Ludovic al XIV-⁠lea a decis să mărească numărul navelor sale la 40, flota sa ajungând cea mai mare flotă de galere de pe Mediterană. Specialiştii estimează că 20 i-⁠ar fi fost mai mult decât suficiente. Cu ce scop şi-⁠a format el o flotă atât de mare?

Jean-⁠Baptiste Colbert, consilierul regelui, i-⁠a explicat acestuia: „Nu există o putere care să evidenţieze mai bine măreţia unui prinţ şi să-⁠i aducă o faimă mai mare printre străini decât puterea galerelor sale“. Într-⁠adevăr, motivul principal pentru care Ludovic şi-⁠a alcătuit o flotă de galere atât de mare a fost prestigiul. Totuşi, cu ce preţ şi-⁠a câştigat el acest prestigiu?

Să ne gândim la suferinţele oamenilor. Înghesuiţi pe puntea unei nave, nu mai lungă de 45 de metri şi lată de 9 metri, se aflau 450 de vâslaşi. Ei locuiau şi munceau în acest spaţiu aglomerat luni la rând. Pielea le era plină de ulceraţii din cauza aerului sărat al mării, iar corpul lor purta cicatricele frecventelor lovituri. Jumătate mureau din cauza a ceea ce istoricii francezi numesc „cel mai mare distrugător de oameni“ al Franţei.

Într-⁠adevăr, ceea ce pentru puţini însemna fast şi glorie pentru mulţi însemna suferinţă şi moarte. Însă de unde avea regele să facă rost de miile de vâslaşi pentru cele 40 de galere ale sale?

În căutarea vâslaşilor

În evul mediu, vâslaşii pe galere, sau galeotti, cum erau ei numiţi, erau oameni liberi, iar vâslitul era considerat o profesie onorabilă. În secolul al XVII-⁠lea însă, lucrurile  s-⁠au schimbat. Unii vâslaşi, numiţi turci, au fost cumpăraţi din Imperiul Otoman. Majoritatea erau musulmani, deşi unii erau adepţi ai ortodoxiei. Erau folosiţi şi prizonieri de război.

„Una dintre cele mai stupide şi odioase iniţiative luate pentru «întărirea» echipajului a fost, fără îndoială, trimiterea războinicilor irochezi pe galerele Regelui Soare“, precizează istoricii francezi. Luarea ca prizonieri a indienilor din America s-⁠a dovedit a fi o greşeală. În 1689, aceştia au trebuit să fie trimişi acasă după ce triburile irocheze au ameninţat coloniile franceze nou-⁠formate.

Însă planurile ambiţioase ale lui Ludovic cereau mai mulţi vâslaşi. Colbert a găsit soluţia. El a informat magistraţii cu privire la dorinţa regelui ca ei „să condamne cât mai mulţi delincvenţi posibil şi chiar şi pedeapsa cu moartea să fie transformată în condamnare la galere“. Folosirea delincvenţilor în acest fel nu era ceva nou. Condamnaţii fuseseră folosiţi ca sclavi pe galere şi în timpul războaielor cu Italia, care avuseseră loc cu aproximativ două secole înainte. Totuşi, numărul celor trimişi la galere în timpul domniei lui Ludovic al XIV-⁠lea şi a strănepotului acestuia Ludovic al XV-⁠lea a fost fără precedent. Între anii 1680 şi 1748 au fost condamnaţi la galere aproximativ 60 000 de oameni. Cine erau aceşti sclavi pe galere?

Cine erau recruţii?

Aproape jumătate dintre cei trimişi la galere erau delincvenţi de rând, de la simpli hoţi până la criminali. Şi contrabandiştii erau pedepsiţi aşa, uneori fiind în număr destul de mare printre cei ce trăgeau la rame.

Chiar şi cei marginalizaţi erau obligaţi să lucreze pe galere. În 1666, ofiţerul din Marsilia care răspundea de ei a scris: „Aş vrea să se ia o hotărâre judecătorească prin care să fie adunaţi toţi puturoşii, pelerinii, . . . ţiganii şi alţi vagabonzi şi să se umple galerele cu ei. . . . Acest lucru ar curăţa lumea de mizeria ce o împovărează“. Prin urmare, ţiganii şi cerşetorii au fost recrutaţi sub pretextul menţinerii ordinii publice. Iar, în 1660, chiar şi nişte polonezi aflaţi în pelerinaj la un sanctuar din Franţa au fost duşi cu forţa la galere!

O altă sursă de mână de lucru erau dezertorii, care, odată prinşi, erau pedepsiţi pe viaţă la galere. Fugarilor li se tăiau nasul şi urechile, pe obraji li se înfiera fleur-⁠de-⁠lis şi erau raşi în cap. În timpul numeroaselor războaie ale lui Ludovic al XIV-⁠lea din perioada cuprinsă între anii 1685 şi 1715 au fost trimişi la galere aproximativ 17 000 de dezertori. Ce îi aştepta pe aceştia?

Suferinţa

Chinul galerienilor începea, de fapt, încă înainte de a ajunge pe mare. La început erau închişi aproximativ şase luni în închisori temporare, apoi erau legaţi cu lanţuri alături de alte sute de galerieni şi târâţi până la Marsilia. Pentru unii, cum ar fi cei trimişi din provincia Bretagne sau din Paris, acest marş forţat pe 800 de kilometri era un coşmar ce dura mai mult de o lună. O persoană care a trăit în acea vreme l-⁠a numit „cea mai aspră pedeapsă pentru condamnaţi“. Mulţi mureau pe drum.

Totuşi, ceea ce îi ucidea nu erau numai lungimea călătoriei sau raţiile de mâncare foarte mici. Gardienii îi tratau cu cruzime pe osândiţi. Bătăile şi privarea de hrană şi somn au luat un tribut greu. În plus, oamenii întâlniţi de-⁠a lungul călătoriei arătau prea puţină compasiune pentru cei ce străbăteau cu regularitate zonele rurale ale Franţei. Se spune că, atunci când unul dintre deţinuţi a cerut puţină apă, nişte femei  i-⁠ar fi răspuns cu sarcasm: „Mergi! Mergi! Acolo unde mergi, n-⁠o să duci lipsă de apă!“

Jumătate nu supravieţuiau

Mulţi dintre condamnaţi nu mai văzuseră niciodată marea, ca să nu mai vorbim de galere. Prin urmare, sosirea în portul Marsilia era o experienţă şocantă. Deţinuţii erau adunaţi pe o galeră goală, unde erau examinaţi, aşa cum a scris unul dintre ei, ca „vacile care se cumpără la târg“. Erau înregistrate anumite detaliile despre fiecare, iar apoi condamnaţii primeau câte un număr după care puteau fi identificaţi pe galeră. „Păşirea în lumea galerienilor producea, fără îndoială, o dezorientare totală şi, totodată, un enorm şoc psihologic şi fizic“, remarcă un istoric. Totuşi, îi aştepta un tratament şi mai crud.

Legaţi cu lanţuri de bănci, cinci oameni locuiau şi vâsleau luni de zile într-⁠un compartiment lung de 2,30 de metri şi lat de 1,25 de metri. Fiecărui vâslaş îi revenea un spaţiu de doar 45 de centimetri în care să stea. Spaţiul era atât de strâmt, încât vâslaşii nici măcar nu-⁠şi puteau îndoi braţele în timp ce trăgeau la rame, fiecare dintre acestea măsurând cel puţin 12 metri lungime şi cântărind peste 130 de kilograme. Vâslitul mai multe ore la rând era o muncă istovitoare care sfâşia muşchii galerienilor, solicitându-⁠le la maxim puterea şi rezistenţa. Era ceva „asemănător cu desfăşurarea celor mai grele sarcini într-⁠o regiune tropicală“, precizează un istoric.

Galerele erau joase, iar vâslaşii erau doar la un metru deasupra nivelului apei. Prin urmare, erau mereu uzi leoarcă, deseori vâslind cu picioarele în apă, iar pielea le era distrusă de aerul sărat. Porţiile de mâncare erau foarte mici. „Condamnaţii erau gata să facă orice pentru a supravieţui“, spune un istoric. Evadarea era aproape imposibilă. Recompensa oferită pentru prinderea evadaţilor îi îndemna pe ţăranii locali să se alăture în căutarea oricărui condamnat care ar fi încercat să evadeze. Doar unu din o sută reuşea să scape.

Sentinţele erau rareori respectate. Astfel, un vâslaş condamnat la câţiva ani trăgea încă la rame şi după 25 de ani. Aproximativ o treime dintre bărbaţi mureau în decurs de trei ani. În general, jumătate dintre vâslaşi nu supravieţuiau. Mortalitatea în rândul celor ce încetau să vâslească era la fel de ridicată ca în rândul celor ce se aflau pe mare. În timpul iernii dintre anii 1709 şi 1710, o treime dintre ei au murit din cauza foametei şi a vremii aspre. Din nefericire, unii au fost trimişi la galere doar din cauza religiei lor.

Condamnaţi din cauza credinţei lor

În 1685, regele Ludovic al XIV-⁠lea a revocat Edictul de la Nantes, iar protestantismul a fost interzis în Franţa. * Aproximativ 1 500 de protestanţi au fost condamnaţi la galere deoarece refuzau să se convertească la catolicism sau încercaseră să fugă din ţară. În 1545 s-⁠a încercat pedepsirea „ereticilor“ în acest fel, într-⁠o săptămână fiind trimişi la galere din ordinul regelui Francisc I 600 de valdezi *. Sub domnia lui Ludovic al XIV-⁠lea, aşa-⁠numitul rege foarte creştin, persecuţiile au căpătat noi proporţii.

De ce erau trimişi protestanţii la galere? Un reprezentant al regelui a specificat motivul: „Singura modalitate de a-⁠i aduce pe eretici înapoi la credinţă este constrângerea“. Un istoric adaugă următoarele: „Regele spera că, imediat după ce respirau «aerul galerei», majoritatea condamnaţilor protestanţi aveau să-⁠şi abandoneze religia pentru care făcuseră atâtea sacrificii“. Majoritatea însă au refuzat să-⁠şi abjure credinţa cu scopul de a fi eliberaţi. Drept urmare, la instigarea preoţilor catolici de pe nave, ei erau deseori supuşi unor bătăi publice îngrozitoare. Unii mureau; alţii rămâneau cu cicatrice tot restul vieţii.

 În pofida cruzimilor la care erau supuşi, protestanţii le împărtăşeau altora în mod activ credinţa lor. Drept urmare, unii, printre care s-⁠a numărat şi cel puţin un preot catolic, au devenit protestanţi. Aceia care erau consideraţi cei mai periculoşi, protestanţii instruiţi, erau luaţi de pe nave şi aruncaţi în temniţe, unde erau lăsaţi să moară. Însă acest lucru nu îi împiedica pe galerienii protestanţi să se ajute unul pe altul, ei mergând până acolo încât au instituit cursuri de alfabetizare pentru vâslaşii care nu ştiau să citească.

Condamnaţii păstrau viu în minte motivul pentru care erau persecutaţi. „Cu cât sufăr mai mult, cu atât iubesc mai mult adevărul pentru care sufăr“, a scris protestantul Pierre Serres. Multe ţări erau îngrozite de persecuţia religioasă ce avea loc în Franţa. În 1713, regina Ana a Angliei a făcut presiuni pentru eliberarea multor condamnaţi, presiuni care s-⁠au bucurat de succes. În mod paradoxal, protestanţii cărora li se interzisese să părăsească Franţa erau acum expulzaţi din ţară.

Moartea galerelor

Victime ale progreselor înregistrate în domeniul naval şi ale lipsei de fonduri, galerele au căzut în cele din urmă în desuetudine. Problemele financiare ale regelui Ludovic al XIV-⁠lea au avut drept rezultat reducerea numărului acestora. În jurul anului 1720 rămăseseră doar 15 nave, iar activitatea lor scăzuse mult. Cea mai mare parte a timpului, galerienii au rămas în Marsilia, unde au devenit parte integrantă a scenei economice a oraşului, muncind în fabricile de săpun locale sau vânzând articole de îmbrăcăminte pe care le tricotau. În cele din urmă, în 1748 a intrat în vigoare o lege care vestea sfârşitul galerelor.

Istoria galerelor continuă să chinuiască conştiinţa publică franceză. În faţa greutăţilor, francezii exclamă deseori: „Quelle galère!“, adică: „Ce galeră!“ O mare parte din ceea ce cunoaştem despre viaţa de pe galere o datorăm relatărilor personale scrise de vâslaşii protestanţi. În ciuda discriminării religioase strigătoare la cer, ei au format o organizaţie care urmărea ajutorarea reciprocă şi acordarea sprijinului moral. Perseverenţa şi speranţa erau importante pentru a supravieţui şi nici nu se punea problema compromisului.

Este demn de reţinut că, cu toată intoleranţa religioasă a vremii, istoricii au rămas surprinşi de faptul că judecătorii erau gata să „aplice cât ai clipi din ochi o legislaţie ce le acorda unor persoane loiale şi oneste acelaşi statut ca şi celor mai răi criminali“.

Într-⁠adevăr, amintirea sclavilor pe galere rămâne o puternică mărturie a îngrozitoarelor nedreptăţi pe care le-⁠au cauzat oamenii semenilor lor. Da, „un om stăpâneşte peste alt om, ca să-⁠l facă nenorocit“ (Eclesiastul 8:9). Din fericire, se apropie momentul în care Conducătorul numit de Dumnezeu, Isus Cristos, „va scăpa pe săracul care strigă şi pe cel necăjit care n-⁠are nici un ajutor“. — Psalmul 72:12–14.

[Note de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 13]

Vâsleau în condiţii deplorabile

[Provenienţa ilustraţiei]

© Musée de la Marine, Paris

[Legenda ilustraţiei de la pagina 15]

Legenda în franceză de deasupra imaginii spune: „Modalităţi sigure şi drepte de a-⁠i readuce pe eretici la credinţa catolică“. Imaginea datează din 1686

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 12]

Paginile 2, 12 şi 15: © Cliché Bibliothèque nationale de France, Paris