Antarctica: ultima frontieră

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

ÎN UNELE regiuni ale Antarcticii este aşa de frig, că, „dacă dai drumul unei bare de oţel, probabil că se va sparge ca sticla, . . . iar, dacă tragi afară dintr-o gaură făcută în gheaţă un peşte, în cinci secunde acesta va fi îngheţat . . . tun“, spune un scriitor. Condiţiile extreme de aici şi frumuseţea pustie, ireală — imagine întregită uneori de privelişti uluitoare ale aurorei australe — fac ca Antarctica să pară o altă lume.

Totuşi Antarctica face parte din această lume. De fapt, ea a fost asemănată cu un uriaş laborator natural folosit la studierea pământului, a atmosferei sale, precum şi a schimbărilor globale de mediu, inclusiv a celor legate de activităţile omului. În urma acestor studii, oamenii de ştiinţă devin tot mai preocupaţi. Ei au observat că în regiunile polare de sud au loc noi fenomene prevestitoare de rău, ceea ce sugerează că lucrurile nu merg tocmai bine. Dar mai întâi să vedem de ce este Antarctica un continent deosebit.

Pentru început am putea spune că Antarctica — cel mai izolat continent de pe pământ — este un continent plin de contradicţii. E deosebit de frumos, neatins de om, dar extrem de neospitalier. E locul cel mai bătut de vânturi, cel mai rece de pe pământ, dar e extraordinar de delicat şi sensibil. Aici cad mai puţine precipitaţii decât pe orice alt continent, dar gheaţa de pe acest continent reprezintă 70% din rezerva de apă potabilă a planetei. Având o grosime medie de aproximativ 2 200 m, stratul de gheaţă face ca Antarctica să fie cel mai înalt continent de pe pământ, măsurând, în medie, 2 300 m deasupra nivelului mării. În plus, este al cincilea continent ca mărime din lume, însă nu are nici un locuitor permanent mai mare decât un soi de musculiţă fără aripi, care măsoară cam 1 cm lungime.

Ca şi cum am fi pe Marte!

Pe măsură ce te aventurezi spre inima Antarcticii, vezi din ce în ce mai puţine semne de viaţă, mai ales când ajungi în văile seci, cum li se spune acestor văi. Ocupând o suprafaţă de aproximativ 3 000 km², aceste deşerturi polare sunt situate în cea mai mare parte pe înălţimile Munţilor Transantarctici — un lanţ muntos care se întinde de-a lungul continentului şi care în unele locuri depăşeşte 4 300 m în înălţime. Vânturile puternice, foarte reci, şuieră prin văile seci şi spulberă imediat zăpada ce cade. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că aceste văi constituie cel mai apropiat echivalent pământesc al suprafeţei planetei Marte. Prin urmare, s-a considerat că aici este locul potrivit pentru a testa echipamentele spaţiale înainte de a le lansa spre Marte în misiunea Viking.

Totuşi, chiar şi în aceste văi seci există viaţă! În interiorul rocilor poroase, adică în pori, trăiesc nişte specii de bacterii, alge şi ciuperci extrem de rezistente. Ele rezistă chiar şi când umiditatea este abia sesizabilă. Afară e o lume ireală, plină de formaţiuni stâncoase numite ventifact-uri, forma lor ciudată şi strălucirea lor deosebită fiind rezultatul acţiunii vânturilor antarctice, care bat fără întrerupere de secole.

A primit numele înainte de a fi descoperită

S-au făcut speculaţii cu privire la un uriaş continent sudic încă de pe vremea filozofilor din Grecia antică. De exemplu, Aristotel a presupus că trebuia să existe un continent sudic pentru a contrabalansa uscatul din emisfera nordică, despre a cărui existenţă se ştia deja. În cartea Antarctica — Great Stories From the Frozen Continent se spune că, „întrucât emisfera nordică se află sub constelaţia Arktos, Ursa, Aristotel (384–322 î.e.n.) s-a gândit că  uscatul necunoscut din sud trebuie să fie Antarktikos — cu alte cuvinte, total opus“, sau antipodul. Prin urmare, Antarctica se bucură de reputaţia de a-şi fi primit numele cu aproape 2 000 de ani înainte de a fi descoperită!

În 1772, căpitanul James Cook a navigat spre sud căutând acest continent sudic ipotetic. Exploratorul britanic a pătruns într-o lume plină de insule bătute de vânt, o lume de aisberguri uriaşe, sau „insule de gheaţă“, cum le-a numit el. „Unele dintre ele aveau o circumferinţă de aproape 3 km şi o înălţime de 20 m, şi totuşi valurile mării se spărgeau peste ele, atât de mare era forţa şi greutatea valurilor“, scria el. Îndârjit în hotărârea sa de a găsi continentul, Cook a navigat în continuare spre sud, iar, la 17 ianuarie 1773, vasul său Resolution şi celălalt vas care îl însoţea, Adventure, au trecut pentru prima oară dincolo de Cercul Polar Antarctic. Hotărât, Cook şi-a croit drum printr-o banchiză până când a rămas blocat. „Spre sud nu se mai vedea decât gheaţă“, scria el în jurnal. De fapt, se afla la numai 120 km de solul Antarcticii când a decis să se întoarcă.

Aşadar, cine a văzut pentru prima oară Antarctica? Mai bine zis, cine a pus pentru prima oară piciorul pe acest continent? Nici până în ziua de azi nu se ştie sigur. S-ar putea să fi fost chiar vânătorii de balene sau de foci, deoarece, la întoarcerea sa acasă, Cook a vorbit despre o abundenţă de foci, pinguini şi balene, ceea ce i-a făcut pe aceşti vânători să o pornească în grabă spre această zonă.

 Gheaţă mânjită de sânge

„Ceea ce descoperise din întâmplare [Cook] era probabil cea mai mare populaţie de animale sălbatice din lume, fiind primul care a făcut cunoscut lumii existenţa ei“, a scris Alan Moorehead în cartea lui The Fatal Impact. „Pentru animalele Antarcticii [aceasta a însemnat] un holocaust“, spune Moorehead. Cartea Antarctica — Great Stories From the Frozen Continent precizează: „Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, navigatul în emisfera sudică începuse să semene foarte mult cu o goană după aur. Cererea nesăţioasă de piei de focă venită atât din China, cât şi din Europa a dus la «curăţarea» tuturor locurilor cunoscute [până atunci] de vânătorii de foci, aceştia fiind disperaţi să găsească noi teritorii cu colonii de foci care nu fuseseră atinse“.

După ce vânătorii de foci şi-au distrus aproape complet mijloacele de existenţă, mările au început să fie prădate de vânătorii de balene. „Nimeni nu va şti niciodată câte balene şi foci au fost ucise în oceanul din sud“, scrie Moorehead. „Să fi fost 10 milioane sau 50 de milioane? Cifrele au devenit inutile; au fost ucise tot mai multe animale, până când aproape că n-a mai rămas nimic de ucis.“

În zilele noastre însă există legi internaţionale care protejează toată flora şi fauna Antarcticii. În plus, absenţa prădătorilor de uscat, ca de altfel şi abundenta rezervă de hrană marină au făcut ca ţărmul Antarcticii să fie pe timp de vară un paradis pentru animalele sălbatice. Dar Antarctica prezintă indicii ale unui atac mai subtil, atac ce se pare că nu poate fi oprit de nişte acorduri internaţionale.

 [Chenarul de la pagina 15]

LA ANTIPOZI

Deşi au unele lucruri în comun, Polul Nord şi Polul Sud se află „la antipozi“, şi asta nu numai în ce priveşte situarea geografică. Gândiţi-⁠vă la următoarele aspecte.

În imediata vecinătate a Polului Nord este numai gheaţă şi apă, în timp ce Polul Sud se află aproape în centrul unui continent, al cincilea ca mărime din lume.

Polul Nord are în jurul lui mase continentale populate, ca America, Asia şi Europa, în timp ce Antarctica este înconjurată de un imens ocean, de fapt, de cel mai furtunos ocean de pe planetă.

Dincolo de Cercul Arctic trăiesc zeci de mii de familii, precum şi mii de plante şi animale. Însă nici un om nu poate spune că Antarctica e casa lui. Singurele forme de viaţă indigene sunt unele alge, bacterii, muşchi, licheni, două specii de plante cu flori şi câteva specii de insecte.

„Antarctica a fost numită continentul care pulsează, deoarece ţărmul ei secundar, cel format din gheaţă, se extinde şi se retrage în fiecare an“, se arată în Encyclopædia Britannica. Banchizele se extind în mare ajungând până la maximum 1 600 km. Această expansiune şi contractare este de şase ori mai mare decât în cazul banchizelor arctice, ceea ce face ca Antarctica să influenţeze într-⁠o mai mare măsură vremea la nivel global.

[Harta de la pagina 15]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

OCEANUL ATLANTIC

OCEANUL INDIAN

OCEANUL PACIFIC

Strâmtoarea Drake

Insula James Ross

Gheţarul de şelf Larsen

PENINSULA ANTARCTICĂ

Gheţarul de şelf Ronne

Masivul Vinson (cel mai înalt vârf, 5 140 m)

Gheţarul de şelf Ross

Mt. Erebus (vulcan activ)

MUNŢII TRANSANTARCTICI

Polul Sud

Cea mai scăzută temperatură de pe pământ din toate timpurile s-a înregistrat în Antarctica: –89,2°C

0 500 km 500 mile

[Provenienţa scării metrice]

U.S. Geological Survey

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Pinguini adunaţi pe un aisberg albastru rar întâlnit

[Provenienţa fotografiei]

© 2000 Mark J. Thomas/Dembinsky Photo Assoc., Inc.

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Balenă cu cocoaşă

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Foci-elefant de sud

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

La Polul Sud

[Provenienţa fotografiei]

Foto: Comandantul John Bortniak, NOAA Corps

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Gheţarul de şelf Ross

[Provenienţa fotografiei]

Michael Van Woert, NOAA NESDIS, ORA