Sîngele: un factor de opţiune şi de conştiinţă
Apendice
Sîngele: un factor de opţiune şi de conştiinţă
de dr. J. Lowell Dixon
Retipărit cu permisiunea publicaţiei New York State Journal of Medicine, 1988; 88:463–464, copyright: Medical Society din statul New York.
MEDICII s-au angajat să îşi folosească cunoştinţa, măiestria şi experienţa pentru a combate boala şi moartea. Dar dacă un pacient refuză tratamentul recomandat? Acest lucru se întîmplă, în general, cînd pacientul este Martor al lui Iehova, iar tratamentul prevede folosirea de sînge integral, concentrat eritrocitar, plasmă sau trombocite.
Un medic ar putea să considere că opţiunea pacientului de a respinge un tratament cu sînge le-ar lega de mîini pe cadrele medicale conştiincioase. Totuşi, nu trebuie uitat faptul că pacienţi care nu sînt Martori ai lui Iehova decid deseori să refuze recomandările oferite de medic. După Appelbaum şi Roth,1 19% dintre pacienţii din clinicile universitare au refuzat cel puţin un tratament sau o procedură, cu toate că 15% din aceste refuzuri „puteau pune viaţa în pericol“.
Opinia generală că „medicul ştie cel mai bine“ îi determină pe majoritatea pacienţilor să se încredinţeze măiestriei şi cunoştinţei acestuia. Dar ar fi foarte periculos dacă un medic ar proceda ca şi cum această opinie ar fi un fapt ştiinţific şi s-ar purta faţă de pacienţii săi ca atare. Este adevărat că pregătirea noastră, măiestria noastră profesională şi experienţa ne oferă privilegii remarcabile în domeniul medical. Pacienţii noştri au totuşi drepturi. Şi, după cum probabil ştim, legea (şi chiar Constituţia) acordă o mai mare importanţă drepturilor.
Pe pereţii majorităţii spitalelor este afişată lista cu „Drepturile pacientului“. Unul dintre aceste drepturi este consimţămîntul conştient, care ar putea fi numit mai exact opţiune conştientă. După ce pacientul este informat despre posibilele rezultate ale diferitelor tratamente (sau despre lipsa acestora), el este liber să aleagă pe care anume să-l urmeze. La Albert Einstein Hospital din Bronx (New York), o indicaţie generală spunea cu privire la transfuziile de sînge şi Martorii lui Iehova: „Orice pacient adult aflat în deplinătatea facultăţilor mintale are dreptul să refuze un tratament, indiferent cît de dăunător ar fi pentru sănătatea sa acest refuz“.2
Deşi medicii ar putea exprima o oarecare îngrijorare cu privire la etică sau la responsabilitatea lor, tribunalele au acordat întîietate alegerii pacientului.3 Curtea de Apel din New York a declarat că „dreptul pacientului de a decide tratamentul său [este] lucrul cel mai important . . . [Un] medic nu poate fi acuzat de neîndeplinirea responsabilităţilor sale legale sau profesionale atunci cînd respectă dreptul unui pacient adult, competent să respingă un tratament medical“.4 Acest tribunal a mai remarcat că „integritatea etică a profesiunii medicale, chiar dacă este importantă, nu poate avea mai mare greutate decît drepturile fundamentale personale expuse aici. Lucrul cel mai important sînt necesităţile şi dorinţele individului, nu cerinţele unei instituţii“.5
Cînd un Martor refuză sîngele, medicii pot avea mustrări de conştiinţă la gîndul că acesta nu urmează ceea ce pare a fi lucrul cel mai bun. Totuşi, ceea ce cere Martorul din partea medicilor conştiincioşi este găsirea ca alternativă a celui mai bun tratament posibil în condiţiile respective. De altfel, noi trebuie deseori să ne modificăm tratamentul pentru a-l adapta împrejurărilor, cum ar fi hipertensiunea, alergie puternică la antibiotice sau lipsa unei aparaturi costisitoare. În cazul unui pacient Martor, medicilor li se cere să trateze problema de natură medicală sau chirurgicală conform cu opţiunea şi conştiinţa pacientului, cu decizia sa morală/religioasă de a se abţine de la sînge.
Numeroase rapoarte despre intervenţii chirurgicale complexe efectuate pe pacienţi Martori arată că mulţi medici pot, cu conştiinţa împăcată şi cu succes, să se adapteze cererii de a nu folosi sînge. De exemplu, în 1981, Cooley a trecut în revistă 1 026 de operaţii la nivelul cordului şi al vaselor sanguine, dintre care 22% asupra minorilor. El a afirmat „că riscul intervenţiilor chirurgicale pe pacienţi din grupul Martorilor lui Iehova nu este cu mult mai mare decît în cazul altora“.6 Kambouris7 a relatat despre operaţii complexe efectuate asupra Martorilor, dintre care unora li se „refuzase o intervenţie chirurgicală de urgenţă din cauza refuzului acestora de a primi sînge“. El a spus: „Toţi pacienţii au primit înainte de tratament asigurarea că în sala de operaţii le vor fi respectate convingerile religioase, indiferent de împrejurări. Acest procedeu nu a avut efecte negative“.
Cînd un pacient este Martor al lui Iehova, pe lîngă problema opţiunii intră în joc conştiinţa. Nu te poţi gîndi numai la conştiinţa medicului. Ce putem spune despre conştiinţa pacientului? Martorii lui Iehova consideră viaţa drept darul lui Dumnezeu reprezentat prin sînge. Ei cred în porunca biblică potrivit căreia creştinii trebuie „să se abţină de la sînge“ (Faptele 15:28, 29, NW).8 Deci, dacă un medic şi-a asumat în mod paternalist dreptul de a viola convingerile religioase adînc înrădăcinate ale pacientului, rezultatul ar putea fi catastrofal. Papa Ioan Paul al II-lea a remarcat că violarea conştiinţei cuiva „este cea mai dureroasă lovitură dată demnităţii umane. Şi, într-un anumit sens, este mai rău decît a-i provoca respectivului o moarte fizică, a-l ucide“.9
Deşi Martorii lui Iehova refuză sîngele din motive religioase, din ce în ce mai mulţi pacienţi care nu sînt Martori decid să evite sîngele din cauza unor riscuri, ca SIDA, hepatita non-A non-B şi reacţiile imunologice. Noi le putem spune părerea noastră despre faptul că aceste riscuri par minore în comparaţie cu foloasele. Dar, aşa cum a subliniat Asociaţia Medicilor Americani, pacientul este „ultimul în măsură să decidă dacă acceptă riscurile tratamentului sau ale operaţiei recomandate de doctor, sau riscul de a trăi fără ele. Acesta este dreptul natural al individului şi legea îl recunoaşte“.10
Referitor la aceasta, Macklin11 a menţionat problema riscuri/beneficii în cazul unui Martor „care a riscat să moară din cauza hemoragiei, în loc să accepte o transfuzie“. Un student la medicină a spus: „Era în deplinătatea facultăţilor mintale. Ce poţi face cînd convingerile religioase sînt contrare unicului tratament disponibil?“ Raţionamentul lui Macklin a fost: „Putem fi ferm convinşi că acest om face o greşeală. Dar Martorii lui Iehova cred că a li se face transfuzie . . . [poate] duce la o condamnare eternă. Noi sîntem instruiţi pentru a analiza riscurile şi avantajele medicale, dar dacă punem în balanţă condamnarea eternă cu viaţa care mai rămîne de trăit pe pămînt, analiza presupune a vedea lucrurile dintr-un unghi diferit“.11
În acest număr al Journal-ului, Vercillo şi Duprey12 fac referire la In re Osborne pentru a sublinia necesitatea de a asigura securitatea persoanei aflate în îngrijire. Dar cum a fost rezolvat cazul? Era vorba despre un tată grav rănit care avea doi copii minori. Tribunalul a hotărît ca în caz de deces, copiii lui să fie încredinţaţi rudelor spre îngrijire materială şi spirituală. Astfel, ca şi în alte cazuri recente,13 tribunalul a constatat că statul nu avea nici un motiv imperativ de a nu ţine cont de tratamentul ales de pacient; intervenţia judecătorului pentru autorizarea unui tratament care pentru pacient era total neacceptabil nu era justificată.14 Primind alt tratament, pacientul şi-a revenit şi a continuat să se îngrijească de familie.
Nu este adevărat că marea majoritate a cazurilor cu care s-au confruntat sau, probabil, se vor confrunta medicii pot fi rezolvate fără să se recurgă la sînge? Studiile noastre şi sfera noastră de competenţă privesc problemele medicale, dar pacienţii sînt fiinţe umane ale căror valori şi aspiraţii nu pot fi ignorate. Nimeni nu cunoaşte mai bine decît ei care le sînt priorităţile, criteriile morale şi limitele conştiinţei, adică lucrurile care dau sens vieţii.
Respectarea conştiinţei religioase a pacienţilor Martori ne pune la încercare măiestria de medic. Dar, acceptînd această sfidare, noi scoatem în evidenţă preţioase libertăţi pe care toţi le îndrăgim atît de mult. John Stuart Mill a scris pe bună dreptate: „Nici o societate în care aceste libertăţi, în ansamblu, nu sînt respectate, nu este liberă, oricare ar fi forma ei de guvernămînt . . . Fiecare este păzitorul legitim al propriei sănătăţi fizice, mintale sau spirituale. Oamenii au mai mult de cîştigat dacă îşi permit unul altuia să trăiască cum li se pare lor că este bine decît să-l constrîngă pe altul să trăiască cum li se pare altora că este bine“.15
[BIBLIOGRAFIE]
1. Appelbaum PS, Roth LH: Patients who refuse treatment in medical hospitals. JAMA 1983; 250:1296–1301.
2. Macklin R: The inner workings of an ethics committee: Latest battle over Jehovah’s Witnesses. Hastings Cent Rep 1988; 18(1):15–20.
3. Bouvia v Superior Court, 179 Cal App 3d 1127, 225 Cal Rptr 297 (1986); In re Brown, 478 So 2d 1033 (Miss 1985).
4. In re Storar, 438 NYS 2d 266, 273, 420 NE 2d 64, 71 (NY 1981).
5. Rivers v Katz, 504 NYS 2d 74, 80 n 6, 495 NE 2d 337, 343 n 6 (NY 1986).
6. Dixon JL, Smalley MG: Jehovah’s Witnesses. The surgical/ethical challenge. JAMA 1981; 246:2471–2472.
7. Kambouris AA: Major abdominal operations on Jehovah’s Witnesses. Am Surg 1987; 53:350–356.
8. Jehovah’s Witnesses and the Question of Blood. Brooklyn, NY, Watchtower Bible and Tract Society, 1977, pp 1–64.
9. Pope denounces Polish crackdown. NY Times, January 11, 1982, p A9.
10. Office of the General Counsel: Medicolegal Forms with Legal Analysis. Chicago, American Medical Association, 1973, p 24.
11. Kleiman D: Hospital philosopher confronts decisions of life. NY Times, January 23, 1984, pp B1, B3.
12. Vercillo AP, Duprey SV: Jehovah’s Witnesses and the transfusion of blood products. NY State J Med 1988; 88:493–494.
13. Wons v Public Health Trust, 500 So 2d 679 (Fla Dist Ct App) (1987); Randolph v City of New York, 117 AD 2d 44, 501 NYS 2d 837 (1986); Taft v Taft, 383 Mass 331, 446 NE 2d 395 (1983).
14. In re Osborne, 294 A 2d 372 (DC Ct App 1972).
15. Mill JS: On liberty, in Adler MJ (ed): Great Books of the Western World. Chicago, Encyclopaedia Britannica, Inc, 1952, vol 43, p 273.
