Am văzut că Dumnezeu ‘face lucruri mari’

Relatare de Maurice Raj

Aveam doar nouă ani când eu şi familia mea, împreună cu mii de alţi imigranţi, a trebuit să fugim pentru a scăpa de unul dintre cele mai cumplite atacuri ale celui de-al Doilea Război Mondial. Mi-am pus lucrurile într-o bocceluţă şi am rătăcit zile în şir prin jungla birmaneză. Noaptea dormeam sub copaci. Iar acesta nu era decât începutul.

ERA anul 1942. Lumea se afla în plin război, iar noi fugeam de trupele japoneze, care tocmai invadaseră Birmania (actualmente Myanmar) şi puseseră stăpânire pe toate câmpurile petrolifere ale oraşului Yenangyaung. În apropierea graniţei cu India, soldaţii japonezi ne-au ajuns din urmă şi ne-au obligat să ne întoarcem acasă.

Când eram mic, familia noastră locuia în Yenangyaung, unde tata lucra la Burmah Oil Company. În timpul ocupaţiei japoneze, aceste bogate câmpuri petrolifere din Yenangyaung au fost bombardate în repetate rânduri de avioanele de război britanice. Odată, am stat trei zile în tranşee ca să ne ferim de bombele ce cădeau în jurul nostru. În cele din urmă, am reuşit să fugim, mergând cu barca la Sale, un orăşel situat pe malul fluviului Ayeyarwady, sau Irrawaddy. Eram bucuroşi că scăpaserăm cu viaţă şi am rămas aici până la sfârşitul războiului.

Ajung să cunosc adevărul în urma unei tragedii

Fratele meu mai mic s-a născut în 1945, când s-a terminat războiul. Tata s-a bucurat mult să aibă un copil la bătrâneţe, dar bucuria i-a fost de scurtă durată. După numai trei luni, fratele meu a murit. Apoi, la scurt timp, tata s-a stins şi el din viaţă din cauza durerii.

Vrând să mă consoleze, prietenii mi-au spus că Dumnezeu îi luase pe tata şi pe fratele meu la el, în cer. Cât tânjeam să fiu şi eu cu ei! Familia mea asista la slujbele unei biserici catolice. Aici am primit pentru prima oară instruire religioasă. Am fost învăţat că preoţii şi călugăriţele merg direct în cer, pe când ceilalţi oameni trec mai întâi prin purgatoriu, un loc de chin temporar, unde sunt curăţaţi de păcate. Întrucât doream mult să mă întâlnesc cu tata şi cu fratele meu, am decis să urmez seminarul catolic din oraşul Maymyo (în prezent Pyin Oo Lwin), aflat la aproximativ 210 kilometri de noi.

Pentru a intra la seminar trebuia să am o instruire şcolară adecvată. Fiind imigrant, nu făcusem decât doi ani de şcoală. Apoi, în timpul războiului, toate şcolile fuseseră închise, iar când s-au redeschis, familia mea se confrunta cu mari probleme financiare. Mama se îngrijea atât de mine şi de cei doi fraţi ai mei, cât şi de cei trei copii ai surorii sale, care murise. Ea nu-şi mai permitea să ne ţină pe noi, băieţii, la şcoală.

 Fratele meu mai mare a început să lucreze, însă eu aveam doar 13 ani şi nu puteam face prea multe. Fratele tatălui meu, Manuel Nathan, locuia în Chauk, un oraş de lângă Sale. M-am gândit că dacă plecam de acasă, rămâneau mai puţine guri de hrănit. De aceea, m-am dus la unchiul meu, în Chauk.

Nu ştiam că unchiul îi cunoscuse de curând pe Martorii lui Iehova. El era dornic să le împărtăşească altora ceea ce aflase din Biblie. Mi-a vorbit câte puţin despre cele citite, explicându-mi la început semnificaţia rugăciunii Tatăl Nostru. Rugăciunea începe astfel: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele tău“ (Matei 6:9, 10, Noul Testament, Pascal, 1992).

„Deci Dumnezeu are un nume, a spus unchiul, iar numele său este Iehova.“ Apoi mi-a arătat numele lui Dumnezeu în Biblie. Voiam să cunosc mai multe, dar nu ştiam să citesc bine nici măcar în tamil, limba maternă, cu atât mai puţin în engleză, limba în care erau scrise Biblia şi publicaţiile biblice ale unchiului meu. Deşi aveam puţină şcoală, am înţeles învăţăturile Bibliei (Matei 11:25, 26). Mi-am dat seama că multe dintre doctrinele pe care le învăţasem nu se bazau pe Scripturi. În final, i-am spus unchiului meu: „Unchiule, acesta este adevărul!“.

La vârsta de 16 ani am început să le vorbesc şi altora despre lucrurile aflate. Pe atunci, în Myanmar existau doar 77 de Martori ai lui Iehova. Apoi, Robert Kirk, un Martor care slujea ca misionar în Rangoon, capitala ţării (numită actualmente Yangon), a venit în vizită la unchiul meu, în Chauk. I-am spus lui Robert că mă dedicasem lui Iehova. Prin urmare, în 24 decembrie 1949, ca simbol al dedicării mele, am fost botezat în fluviul Ayeyarwady.

Depăşesc dificultăţile

După aceea m-am mutat în Mandalay pentru a-mi găsi un loc de muncă adecvat. Obiectivul meu era să devin pionier, cum îi numesc Martorii lui Iehova pe evanghelizatorii cu timp integral. Într-o zi însă, în timp ce mă uitam la un meci de fotbal, am căzut şi am început să am convulsii. Aveam epilepsie şi trebuia să mă întorc acasă pentru a fi îngrijit de familie.

Crizele de epilepsie au continuat opt ani, după care starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit şi am reuşit să-mi găsesc un loc de muncă. Însă din cauza bolii mele, mama nu era de acord să încep pionieratul. Dar într-o zi i-am spus: „Nu pot să mai aştept. Vreau să devin pionier. Iehova va avea grijă de mine!“.

În 1957, m-am mutat în Yangon şi am început pionieratul. Surprinzător, în următorii 50 de ani nu am mai avut crize. În prezent, le ţin sub control cu ajutorul medicamentelor. În 1958, am fost numit pionier special, ceea ce însemna să dedic 150 de ore pe lună lucrării de predicare.

Prima mea repartiţie a fost la Kyonsha, un sat aflat la aproximativ 110 kilometri nord-vest de Yangon. Câţiva oameni din sat citiseră literatura noastră şi doreau să înveţe mai multe. Când am sosit aici cu Robert, am fost întâmpinaţi de o mare mulţime. Le-am răspuns la foarte multe întrebări privitoare la Biblie şi le-am arătat cum se ţin întrunirile creştine. Unii dintre ei ne-au însoţit în lucrarea de predicare. Am rămas în sat, iar în câteva luni, acest mic grup  a devenit o congregaţie înfloritoare. În prezent, în zonă sunt peste 150 de Martori.

Ulterior, am fost numit supraveghetor itinerant şi am vizitat congregaţiile şi grupurile izolate de fraţi din Myanmar. Am călătorit sute de kilometri pe drumuri prăfuite, în camioane ticsite cu marfă. Am străbătut jungle şi am traversat râuri şi lanţuri muntoase. Deşi nu aveam o constituţie robustă, am simţit cum Iehova mi-a dat tăria de a merge înainte (Filipeni 4:13).

„Iehova te va ajuta“

Apoi în 1962, am fost invitat să lucrez la filiala Martorilor lui Iehova din Yangon, unde am fost instruit de Robert. Însă în scurt timp autorităţile guvernamentale le-au ordonat tuturor misionarilor străini să părăsească Myanmar-ul. În câteva săptămâni au plecat cu toţii. Spre surprinderea mea, eu am primit sarcina să supraveghez activitatea Filialei.

„Cum aş putea să mă achit de această însărcinare? Nu am nici experienţa, nici instruirea necesară“, îmi ziceam. Observându-mi neliniştea, unii fraţi în vârstă mi-au spus: „Maurice, nu te îngrijora! Iehova te va ajuta. Iar noi îţi suntem alături“. Ce mult m-au încurajat cuvintele lor! După câteva luni, a trebuit să întocmesc raportul anual privitor la activitatea de predicare din Myanmar pentru Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1967. M-am ocupat de întocmirea raportului anual al ţării şi în următorii 38 de ani. Modul în care s-au desfăşurat de multe ori evenimentele mi-a arătat clar că Iehova ne îndrumă cu adevărat activitatea.

De exemplu, cu ceva vreme în urmă, făcusem cerere ca să devin cetăţean al statului Myanmar, însă trebuia să plătesc 450 de kyaţi *. Neavând aceşti bani, am decis să mai aştept. Într-o zi, în timp ce treceam pe lângă firma la care lucrasem mai demult, am fost zărit de şeful meu. „Hei, Raj, m-a strigat el, vino să-ţi iei banii! Când ai plecat, ai uitat să-ţi ridici banii din fondul de pensii.“ Erau 450 de kyaţi!

După ce am ieşit din biroul lui, m-am gândit la câte lucruri aş fi putut face cu cei 450 de kyaţi. Însă, întrucât aceşti bani erau exact suma necesară pentru obţinerea cetăţeniei, am înţeles că Iehova dorea să-i folosesc în acest scop, ceea ce am şi făcut, iar decizia luată s-a dovedit a fi foarte bună. În calitate de cetăţean al statului Myanmar, puteam să rămân în ţară, să călătoresc liber, să aduc literatură şi să mă ocup şi de alte activităţi importante legate de lucrarea de predicare din Myanmar.

Un congres în nordul ţării

În 1969, se înregistrau rezultate frumoase în lucrarea de predicare în oraşul Myitkyina, din nordul ţării, de aceea ne-am gândit să ţinem un congres în acest oraş. Însă cea mai mare problemă era asigurarea transportului Martorilor care veneau din sud. Ne-am rugat, după care am solicitat Căilor Ferate din Myanmar să ne rezerve şase vagoane de călători. Am fost surprinşi să aflăm că cererea ni s-a aprobat.

Am făcut toate pregătirile necesare pentru congres, iar în ziua în care urmau să sosească delegaţii, ne-am dus la gară. Era în jurul amiezii şi trenul trebuia să ajungă la 14.30. În timp  ce îi aşteptam pe fraţi, şeful de gară a venit la noi şi ne-a înmânat o telegramă în care se spunea: „Cele şase vagoane rezervate de Societatea Watch Tower au fost dezlegate“. Şeful de gară ne-a explicat că, din cauza celor şase vagoane suplimentare, trenul nu putea urca în zona de deal.

Ce puteam face? Primul nostru gând a fost să reprogramăm congresul. Dar aceasta ar fi însemnat să solicităm alte aprobări, pentru care ar fi trebuit să mai aşteptăm câteva săptămâni. Chiar în timp ce ne rugam fierbinte lui Iehova, trenul a intrat în gară. Nu ne venea să credem: cele şase vagoane erau pline de Martori! Toţi zâmbeau şi ne făceau cu mâna! Când am întrebat ce se întâmplase, un frate ne-a spus: „Au scos şase vagoane, dar nu pe ale noastre!“.

Între anii 1967 şi 1971, numărul Martorilor din Myanmar s-a dublat, ajungând la aproape 600. Apoi, în 1978, sediul filialei s-a mutat într-o clădire cu etaj. Douăzeci de ani mai târziu, numărul Martorilor depăşea 2 500. Filiala noastră s-a extins, iar noua clădire a fost dedicată în 22 ianuarie 2000. Fratele John Barr, membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova, a ţinut cuvântarea de dedicare pentru complexul cu două etaje, alcătuit din birouri şi camere de locuit.

Privesc în urmă la binecuvântări

În prezent, la filiala din Yangon lucrează 52 de voluntari. În ţară există circa 3 500 de Martori, care slujesc în 74 de congregaţii şi grupe. Sunt fericit să spun că, în 1969, scumpa mea mamă a devenit Martoră a lui Iehova cu puţin timp înainte să moară.

Pe la jumătatea anilor ’60, Doris Ba Aye, o pionieră, a fost invitată să lucreze la filială ca traducătoare. În 1959, ea absolvise cea de-a 32-a clasă a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower, şcoală ce instruieşte misionari. Doris mi-a cucerit inima prin frumuseţea ei naturală, firea ei veselă şi spiritualitatea ei profundă. În 1970 ne-am căsătorit. Până în ziua de azi am rămas devotaţi lui Iehova, precum şi unul altuia.

De mai bine de şase decenii văd cum Dumnezeu dirijează activitatea de predicare din această ţară. Iehova este într-adevăr măreţ şi demn de laudă! Da, de-a lungul vieţii mele am văzut că El ‘face lucruri mari’! (Psalmul 106:21)

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

În lucrarea de predicare, în Rangoon (Birmania), 1957

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

În drum spre un congres în Kalemyo, la sfârşitul anilor ’70

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Noua clădire a filialei, dedicată în 2000

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

În prezent, cu Doris

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Împreună, în lucrarea de predicare din casă în casă