Relatare de Lois Didur

Fiecare dintre noi a spus cel puţin o dată în viaţă: „Ce păcat că am luat decizia asta!“. După 50 de ani petrecuţi în serviciul cu timp integral, nu-mi amintesc să fi regretat vreodată că am stat la dreapta lui Iehova. Să vă explic de ce.

M-AM născut în 1939. Am crescut împreună cu cele patru surori ale mele şi cu fratele meu în Saskatchewan, o zonă rurală din Canada. Viaţa în prerie era frumoasă. Într-o zi, la ferma noastră au venit Martorii lui Iehova şi au vorbit cu tatăl meu. Cu acea ocazie, i-am întrebat dacă Dumnezeu are un nume. După ce ne-au arătat numele „Iehova“ în Psalmul 83:18, am dorit să aflu mai multe despre Dumnezeu şi despre Cuvântul său.

Şcolile de la ţară aveau pe atunci o singură încăpere, unde copiii fermierilor învăţau din clasa întâi până în a opta. Pentru a ajunge la şcoală, elevii mergeau călare sau pe jos mulţi kilometri. Învăţătorul locuia la familiile din zonă. Într-un an, a fost rândul părinţilor mei să-l găzduiască pe noul învăţător, un tânăr pe nume John Didur.

Nu ştiam că şi el era interesat de Cuvântul lui Dumnezeu. Odată, într-o discuţie, eu am ridicat în slăvi comunismul şi socialismul, doctrine pe care tatăl meu le susţinea. John a spus calm: „Niciun om nu are dreptul să stăpânească asupra altora. Doar Dumnezeu are acest drept“. Au urmat multe discuţii interesante.

John se născuse în 1931 şi auzise multe despre ororile războiului. În 1950, când a izbucnit războiul din Coreea, a vorbit cu mai mulţi oameni ai bisericii despre implicarea clerului în război. Toţi i-au spus că nu e greşit ca un creştin să pună mâna pe armă. Mai târziu, le-a pus aceeaşi întrebare Martorilor lui Iehova. Aceştia i-au arătat  punctul de vedere al Scripturilor referitor la război adoptat de creştinii din secolul I. John s-a botezat în 1955. În anul următor, m-am botezat şi eu. Amândoi eram hotărâţi să-i slujim lui Iehova cu tot sufletul şi cu toată forţa noastră (Ps. 37:3, 4). În iulie 1957, eu şi John ne-am căsătorit.

De multe ori, aniversarea căsătoriei noastre a coincis cu congresele. Eram fericiţi să fim alături de mii de oameni care respectau instituţia căsătoriei. În 1958, am asistat prima dată la un congres internaţional. Împreună cu alţi trei fraţi şi surori, am pornit cu maşina din Saskatchewan spre New York. Ziua conduceam, iar noaptea dormeam în cort. După o săptămână, un frate pe care l-am întâlnit în Bethlehem (Pennsylvania) ne-a invitat să rămânem la el peste noapte. Cât de bucuroşi am fost! Datorită ospitalităţii lui, am ajuns la destinaţie curaţi şi cu hainele călcate. Congresul acela ne-a ajutat să înţelegem că serviciul sacru ne face fericiţi. Aşa cum a scris psalmistul, „la dreapta [lui Iehova] sunt desfătări eterne“ (Ps. 16:11).

PIONIERATUL

După un an, în 1959, eram deja pionieri în Saskatchewan şi locuiam într-o rulotă mică, pe vârful unui deal. De acolo se vedeau în zare kilometri întregi de prerie. O parte din acea suprafaţă întinsă era teritoriul nostru.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la filială. M-am grăbit să i-o duc lui John, care repara un tractor. Scrisoarea conţinea invitaţia de a sluji ca pionieri speciali în Red Lake (Ontario). N-aveam nici cea mai vagă idee unde era această localitate, aşa că ne-am uitat repede pe hartă.

Era o zonă cu totul nouă pentru noi, cu păduri nesfârşite şi orăşele aflate în apropierea minelor de aur. Când am ajuns acolo, am început să căutăm o locuinţă. O fetiţă ne-a auzit vorbind cu vecina ei. A fugit acasă şi i-a vorbit despre noi mamei sale, care ne-a găzduit în acea noapte. Patul nostru se afla într-un subsol cu pereţi de chirpici. A doua zi, am găsit unde să stăm — o casă de lemn, cu două camere, fără apă curentă şi fără mobilă. Avea doar o sobă de tablă. Ne-am cumpărat câteva lucruri la mâna a doua şi, nu după mult timp, am început să ne simţim bine în noua noastră casă.

Nu exista nicio congregaţie pe o rază de 200 de kilometri. Mulţi mineri care lucrau în minele de aur erau originari din Europa şi ne întrebau dacă le puteam face rost de o Biblie în limba lor. În scurtă vreme, conduceam 30 de studii biblice. După şase luni, în oraş s-a înfiinţat o congregaţie mică.

Soţul unei doamne cu care studiam l-a sunat pe preot şi l-a rugat să-i aducă soţia pe calea cea dreaptă. Preotul a venit la ei acasă şi ne-a spus că ar trebui să le predăm oamenilor Trinitatea, precum şi alte doctrine. Femeia a luat Biblia catolică şi i-a cerut să-şi argumenteze afirmaţiile. Însă el a aruncat Biblia pe masă, spunând că nu are nimic de dovedit. La plecare, le-a zis în ucraineană celor doi soţi că ar trebui să ne dea afară din casă şi să nu ne mai primească niciodată. Nu ştia că John înţelegea limba ucraineană.

Mai târziu, am plecat din Red Lake deoarece John urma să fie instruit pentru lucrarea itinerantă. După un an, John a ţinut cuvântarea de botez la un congres de district. Printre candidaţii la botez era şi soţul acelei doamne. Discuţia cu preotul l-a determinat să cerceteze Biblia.

 LUCRAREA ITINERANTĂ

În perioada în care soţul meu a slujit ca supraveghetor de circumscripţie, am avut plăcerea să stăm la multe familii. Ne-am apropiat de cei cu care am împărţit nu doar locuinţa, ci şi momente preţioase din viaţă. Odată, am fost cazaţi într-o cameră de la etaj, care, de obicei, nu era încălzită în timpul iernii. Dimineaţa devreme, o auzeam pe gazda noastră, o soră în vârstă, intrând încetişor ca să aprindă focul într-o sobă mică. Apoi se întorcea cu un lighean şi cu apă caldă ca noi să ne putem pregăti pentru ziua care ne stătea în faţă. Am învăţat multe de la acea soră, care se purta cu delicateţe şi discreţie.

Lucrarea itinerantă m-a ajutat să mă apropii mai mult de Iehova. O circumscripţie din Alberta includea un oraş minier din nordul îndepărtat, unde locuia o singură soră. Cum o privea organizaţia lui Iehova pe acea soră izolată? Ne duceam la ea cu avionul din şase în şase luni. Predicam şi ţineam întrunirile împreună, aşa cum făceam într-o congregaţie mare. Acest lucru ne amintea cât de mult îşi iubeşte Iehova fiecare ‘oiţă’.

Am păstrat legătura cu mulţi fraţi care ne-au găzduit. Le scriam cu plăcere prietenilor, iar pentru asta foloseam unul dintre primele cadouri de la John: o cutie frumos colorată cu hârtie de scris. Ţin foarte mult la această cutie!

În timp ce slujeam într-o circumscripţie din Toronto, un frate de la Betelul din Canada ne-a întrebat dacă am vrea să lucrăm la filială. Dorea răspunsul până a doua zi. Am spus „Da“.

SERVICIUL LA BETEL

Fiecare schimbare de repartiţie ne arătase că la dreapta lui Iehova sunt multe desfătări. Nici Betelul n-a făcut excepţie. Ne-am mutat acolo în 1977. Asocierea cu creştinii unşi ne-a permis să le cunoaştem personalităţile atât de diferite şi să observăm respectul lor profund pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

Ne plăcea viaţa la Betel. Acum hainele noastre stăteau în dulap, nu în valiză. În plus, făceam şi noi parte dintr-o congregaţie. Pe lângă repartiţia mea, tururile cu vizitatorii îmi aduceau de fiecare dată bucurie. Le vorbeam fraţilor despre munca de la Betel, îi ascultam şi le răspundeam la întrebări.

Anii au trecut repede. În 1997, John a fost invitat să participe la Şcoala pentru Membrii Comitetelor de Filială, care se ţinea la Patterson (New York). Apoi, ni s-a propus să ne mutăm în Ucraina. Am fost sfătuiţi să ne gândim bine şi să ne rugăm în legătură cu această decizie. Însă, la sfârşitul zilei, ştiam deja răspunsul. Şi de data asta, am spus „Da“.

UCRAINA, O NOUĂ SCHIMBARE

În 1992, participasem la congresul internaţional din Sankt Petersburg (Rusia), iar în 1993, la cel din Kiev (Ucraina). Astfel, am ajuns să-i îndrăgim pe fraţii din Europa Răsăriteană. Ne-am mutat în Lvov (Ucraina). La început, am locuit la etajul al doilea al unei case vechi. De la fereastra noastră se vedea o grădină mică, un cocoş roşu, frumos şi câţiva puişori de găină. Ne simţeam aproape ca la ferma din Saskatchewan. În acea casă, locuiam doisprezece fraţi şi surori. Ca să ajungem la Betel, trebuia să traversăm oraşul în fiecare dimineaţă.

Experienţa din Ucraina a fost unică. Aveam un respect deosebit pentru fraţii care şi-au păstrat credinţa puternică în pofida interdicţiei, a  încercărilor şi a anilor grei de închisoare. Când îi lăudam, ei spuneau: „Tot ce-am făcut, am făcut pentru Iehova“. Nu s-au simţit părăsiţi nicio clipă. Chiar şi acum, când îi mulţumeşti cuiva, s-ar putea să-ţi răspundă „Mulţumim lui Iehova“, în semn de recunoştinţă faţă de Sursa oricărui lucru bun.

În Ucraina, mulţi merg la întruniri pe jos o oră sau chiar mai mult. Astfel, au timp să vorbească şi să se încurajeze unii pe alţii. În Lvov, sunt peste 50 de congregaţii, dintre care 21 folosesc un complex mare de săli ale Regatului. Duminica e foarte frumos să vezi o mare de fraţi venind la întrunire.

Ne-am obişnuit repede cu fraţii şi cu surorile noastre şi am ajuns să-i apreciem pentru amabilitatea şi dorinţa lor de a ajuta. Mi se întâmplă şi acum să nu înţeleg unele expresii în limba ucraineană, dar fraţii au mare răbdare cu mine. Privirea lor spune deseori mai mult decât cuvintele.

În timpul congresului internaţional din 2003, ţinut la Kiev, s-a întâmplat ceva ce ilustrează încrederea care există între fraţi. Tocmai coborâserăm într-o staţie aglomerată de metrou când o fetiţă a venit spre noi şi a spus cu o voce calmă: „M-am pierdut. N-o mai găsesc pe bunica“. Văzând că purtam ecuson, fetiţa şi-a dat seama că suntem Martori. Nu plângea. Era foarte curajoasă! Soţia unui supraveghetor de circumscripţie care era cu noi a luat-o şi a dus-o la Departamentul pentru obiecte pierdute. Nu după mult timp, fetiţa şi bunica s-au regăsit. Chiar dacă se pierduse într-o mulţime de oameni, ea a dovedit încredere în Dumnezeu. Exemplul fetiţei m-a impresionat profund.

În mai 2001, cu ocazia dedicării Filialei, în Ucraina au venit fraţi din numeroase ţări. După cuvântarea specială ţinută sâmbătă dimineaţa pe un stadion, mulţi fraţi au venit pe jos ca să viziteze Betelul. A fost ceva de neuitat! Era impresionant să-i vezi pe aceşti fraţi atât de disciplinaţi. Am ajuns să apreciez şi mai mult desfătările pe care le aduce serviciul sacru.

O SCHIMBARE DUREROASĂ

Din nefericire, în 2004, John a fost diagnosticat cu cancer. Ne-am întors în Canada pentru tratament. Prima şedinţă de chimioterapie a fost prea agresivă pentru sistemul său imunitar. De aceea, a trebuit să stea câteva săptămâni la terapie intensivă. În cele din urmă, şi-a recăpătat cunoştinţa. Cu toate că de-abia putea să vorbească, în ochi i se citea aprecierea faţă de cei care-l vizitau.

Însă John nu s-a mai făcut bine; în toamna aceluiaşi an a murit. Am simţit că s-a rupt o parte din mine. Eu şi John am avut atâtea bucurii slujindu-i împreună lui Iehova. Ce urma să fac? Am ales să mă întorc în Ucraina. Sunt foarte recunoscătoare pentru iubirea pe care mi-o arată familia Betel şi congregaţia din Ucraina.

N-am regretat niciodată deciziile pe care le-am luat împreună cu soţul meu. Am avut o viaţă frumoasă, petrecută în cea mai bună companie. Ştiu că mai am multe de învăţat despre bunătatea lui Iehova şi sper să-i slujesc pentru eternitate. Da, am găsit ‘desfătare la dreapta lui Iehova’!

[Text generic pe pagina 6]

„N-am regretat niciodată deciziile pe care le-am luat împreună cu soţul meu“

[Legenda fotografiei de la pagina 3]

La nunta noastră

[Legenda fotografiei de la pagina 4]

Când eram pionieră specială în Red Lake (Ontario)

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Cu John în Ucraina, 2002