Portrete de familie

„NU MAI SUNTEM SIMPLE PERSOANE CARE LOCUIESC ÎMPREUNĂ“

Elise, fiica de 20 de ani a lui Philip, locuia cu tatăl ei şi se ocupa de multe sarcini gospodăreşti. La un moment dat, Philip s-a recăsătorit, cu Louise. Aveau oare mama vitregă şi fiica vitregă să se apropie una de cealaltă?

Louise: Ne-a fost foarte greu la început. Îmi place mult să stau acasă şi să fac tot felul de treburi gospodăreşti. Voiam să fie clar că eu eram gospodina casei.

Elise: Louise a reorganizat totul în casă şi a aruncat multe lucruri. Odată, am făcut curăţenie şi am pus nişte lucruri în altă parte, pentru că nu mai ştiam unde le era locul. Louise s-a supărat foarte tare. Ne-am adresat cuvinte tăioase. După aceea, nu i-am mai putut vorbi o săptămână.

Louise: Într-o zi i-am zis lui Elise: „Nu ştiu ce-o să facem, dar eu nu mai pot să trăiesc în atmosfera asta“. În acea seară, Elise a venit la mine şi şi-a cerut scuze. Am îmbrăţişat-o şi amândouă am început să plângem.

Elise: Louise a lăsat pe perete câteva fotografii cu mine, iar tata nu a dat jos lustra pe care o alesesem eu pentru sufragerie. Deşi poate părea banal, toate acestea m-au ajutat să mă simt încă acasă. De asemenea, sunt recunoscătoare pentru modul în care Louise se ocupă de fratele meu mai mic când vine la noi. Au trecut doi ani de când tata s-a recăsătorit şi încep să o consider pe Louise membru al familiei.

Louise: Simt că nu mai suntem simple persoane care locuiesc împreună. Eu şi Elise suntem acum prietene bune.

 „UNITATEA ESTE MAI IMPORTANTĂ“

Când s-au căsătorit în urmă cu şase ani, atât Anton, cât şi Marelize aveau deja fiecare trei copii.

Anton: Facem multe lucruri împreună ca familie, excursii cu cortul de exemplu, dar petrecem timp şi cu fiecare copil individual. Ne-au trebuit câţiva ani ca să ne acomodăm unii cu alţii şi să simţim că alcătuim o familie. Acum, majoritatea problemelor noastre s-au rezolvat.

Marelize: Credem că e important să-i considerăm pe copii „ai noştri“, nu „ai mei“ şi „ai tăi“. Îmi amintesc că, odată, am făcut mare caz când mi s-a părut că Anton l-a disciplinat pe nedrept pe unul dintre băieţii mei şi i-a dat fiicei lui locul preferat în maşină. Totuşi, mai târziu mi-am dat seama că unitatea este mai importantă decât locul din faţă. Ne străduim să fim imparţiali, deşi nu putem să-i tratăm pe toţi exact la fel.

De asemenea, evit să vorbesc despre unele clipe frumoase petrecute cu familia anterioară, pentru că ceilalţi ar putea avea impresia că ne simţeam mai bine înainte. Nu scap însă nicio ocazie să-mi exprim recunoştinţa pentru familia pe care o avem acum.

„LĂUDĂM MAI ÎNTÂI“

Francis şi Cecelia s-au căsătorit în urmă cu patru ani. Din familia lor mai fac parte cei trei copii ai Ceceliei, care sunt adulţi, şi fiul adolescent al lui Francis.

Francis: Încerc să fiu abordabil şi să nu mă supăr din orice. Luăm cu regularitate masa împreună şi ne folosim de aceste momente ca să discutăm ca familie. În plus, îi îndemn pe toţi să se achite de unele treburi gospodăreşti, întrucât aceasta este spre folosul întregii familii.

Cecelia: Acord timp fiecărui copil şi îl ascult când îşi exprimă temerile şi dezamăgirile. Când familia se întruneşte, încercăm să lăudăm mai întâi şi apoi să menţionăm unele îmbunătăţiri ce trebuie făcute. În plus, dacă mi se întâmplă să greşesc, îmi recunosc greşeala şi îmi cer scuze cu toată sinceritatea.

 CRESCUT DE DOI PĂRINŢI VITREGI

Yuki are 20 de ani şi nu şi-a văzut tatăl biologic de când avea cinci ani. Mama lui s-a recăsătorit ulterior cu Tomonori, dar a murit când Yuki avea zece ani. După cinci ani, tatăl lui vitreg, Tomonori, s-a recăsătorit cu Mihoko. Yuki a ajuns să fie crescut de doi părinţi vitregi.

Yuki: Când tatăl meu vitreg a decis să se recăsătorească, mi-am zis: „Nu am nevoie de o mamă vitregă. Deja s-au schimbat multe în familia noastră“. Am refuzat să accept situaţia şi o tratam pe Mihoko cu răceală.

Mihoko: Deşi soţul meu nu a insistat să-l iubesc pe fiul lui vitreg aşa cum îl iubea el, eram hotărâtă să mă apropii de Yuki. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca programul lui zilnic să rămână acelaşi şi să includă în continuare activităţile spirituale, cele recreative şi obiceiul de a lua masa în fiecare seară cu familia şi de a discuta după aceea. L-am înţeles mult mai bine pe Yuki după ce am vorbit cu el despre moartea mamei lui.

Când am rămas însărcinată, eu şi Tomonori ne-am îngrijorat cu privire la reacţia lui Yuki şi am vrut să-l asigurăm că locul lui în familie nu avea să se schimbe. După ce Itsuki a venit pe lume, îl rugam uneori pe Yuki să-l hrănească, să-i facă băiţă sau să-i schimbe scutecul şi îl lăudam în faţa altora pentru ajutorul acordat. Micul Itsuki e foarte ataşat de Yuki. Înainte să poată rosti cuvintele „mama“ sau „tata“, el ştia deja să spună niinii, adică „fratele mai mare“.

Yuki: Când eşti copil vitreg, e normal să te simţi singur şi lăsat la o parte. Deşi încerci poate să le explici altora situaţia ta, ei nu par să te înţeleagă. Am găsit însă în congregaţia creştină mult sprijin. Reţinerea pe care o aveam faţă de mama mea vitregă a dispărut. Ea îmi dă sfaturi bune şi pot să-i vorbesc deschis.

[Text generic pe pagina 9]

Aveţi răbdare! Familiile cu părinţi vitregi pot găsi fericirea şi cheia succesului!