Salt la conţinut

Salt la cuprins

O carte contra altor cărţi

O carte contra altor cărţi

O carte contra altor cărţi

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ITALIA

DE CE mulţi oameni au prejudecăţi faţă de Biblie? În unele ţări, răspunsul ar putea avea o oarecare legătură cu istoria unui instrument omenesc destinat să ţină sub control „erezia“: Index librorum prohibitorum (Indexul cărţilor interzise). Cum este posibil acest lucru?

Biserica Catolică aclamase cu mult entuziasm inventarea tiparului. Câţiva papi chiar elogiaseră această „artă divină“, cum fusese ea numită de unii preoţi. Dar în scurt timp, conducerea ecleziastică şi-a dat seama că operele tipărite începuseră să fie folosite pentru a răspândi idei contrare catolicismului. Aşadar, spre sfârşitul secolului al XV-lea, în mai multe dioceze din Europa s-au impus anumite restricţii. A fost introdus imprimaturul (formulă prin care Biserica aproba tipărirea unor cărţi), iar în 1515, Conciliul V Lateran a stabilit unele norme pentru a ţine sub control tipărirea. Cei ce încălcau aceste norme erau pasibili de excomunicare. Însă, îndeosebi după iniţierea Reformei, măsurile luate nu au reuşit să împiedice circulaţia materialelor tipărite şi a cărţilor pe care Biserica le considera periculoase pentru credinţă şi morală. Prin urmare, spre sfârşitul secolului al XVI-lea, cercurile ecleziastice de la Vatican şi-au exprimat speranţa ca „timp de mai mulţi ani să nu se mai tipărească nimic“.

Pentru a pune capăt „acestui violent potop murdar de cărţi infectate“, cum s-a exprimat destul de recent (1951) un iezuit italian, Biserica şi-a propus să întocmească o listă de cărţi interzise, care să fie aplicată în cazul tuturor catolicilor. În 1542 a fost instituită Inchiziţia romană. Se pare că primul document public emis de ea a fost un edict prin care încerca să frâneze libertatea de tipărire în domeniul religios. În 1555, fostul Mare Inchizitor, Gian Pietro Carafa, devine papa Paul IV, care dă imediat un ordin unei comisii să întocmească o listă de cărţi interzise. Astfel, în 1559 a fost publicată prima listă valabilă pentru toţi catolicii: Index librorum prohibitorum.

Ce fel de cărţi au fost interzise?

Indexul cuprindea, de fapt, trei „liste“: o listă de autori ale căror opere erau toate interzise, indiferent de subiect; o a doua listă de titluri ale anumitor cărţi interzise, însoţite de numele autorilor lor (celelalte lucrări ale acestora nefiind cenzurate); şi o a treia listă lungă de scrieri anonime. Indexul conţinea 1 107 opere cenzurate, vizându-i nu numai pe autorii unor lucrări religioase, ci şi pe autorii altor genuri de literatură. O listă suplimentară includea ediţii interzise ale Bibliei, făcându-se menţiunea că erau interzise toate traducerile în limbile vorbite de popor.

Deşi existaseră şi înainte interdicţii cu caracter local, „prin aceste măsuri ce îi priveau pe toţi catolicii, Biserica s-a pronunţat pentru prima oară în mod oficial împotriva tipăririi, citirii şi deţinerii Scrierilor Sfinte traduse în limbile vorbite de popor“, declară Gigliola Fragnito, profesor de istorie contemporană la Universitatea din Parma (Italia). Indexul a generat un val de proteste violente din partea atât a librarilor şi a tipografilor, cât şi a guvernelor, care obţineau profituri de pe urma tipăririi. Din acest motiv, dar şi din altele, s-a cerut compilarea unei noi ediţii, iar în 1564, după Conciliul din Trento s-a publicat un nou Index.

În 1571 a fost instituită Congregaţia Indexului, instituţie special creată pentru revizuirea Indexului. La un moment dat existau trei instituţii care decideau ce opere trebuiau să fie interzise: Congregaţia Sf. Oficiu, Congregaţia Indexului şi Călugărul Cenzor de la Sfântul Scaun, un înalt prelat aflat în slujba papei. Deoarece mai multe persoane aveau aceleaşi responsabilităţi, iar între ele existau şi dezacorduri cu privire la acordarea unei mai mari autorităţi episcopilor sau inchizitorilor locali, publicarea unei a treia liste de cărţi interzise a fost amânată. Pregătit de Congregaţia Indexului şi emis de Clement VIII în martie 1596, noul Index nu a fost însă publicat. La cererea Sfântului Scaun, el a fost păstrat până când publicarea lui era imperios necesară pentru a interzice citirea oricărei traduceri a Bibliei într-o limbă vorbită de popor.

Această nouă ediţie a Indexului avea o formă relativ stabilă, chiar dacă de-a lungul secolelor a fost mereu actualizată. Mulţi protestanţi, care şi-au văzut operele literare incluse în Index, l-au definit drept „cel mai bun ghid pentru găsirea celor mai valoroase cărţi“. Trebuie să precizăm însă că, în acea vreme, concepţiile protestanţilor nu se prea deosebeau de cele ale catolicilor când era vorba de cenzurarea cărţilor.

Indexul a avut un efect dezastruos asupra culturii. În unele ţări, cum e cazul Italiei, s-a ajuns chiar la o „izolare restrictivă“, declară istoricul Antonio Rotondò. Un alt istoric, Guido Dall’Olio, afirmă că Indexul a fost „una dintre principalele cauze pentru care Italia a rămas cu mult în urmă pe plan cultural, comparativ cu restul ţărilor din Europa“. În mod paradoxal, unele cărţi au supravieţuit tocmai pentru că au ajuns să fie puse într-un loc special, numit „infernul“, un loc creat în multe biblioteci ecleziastice cu scopul de a păstra sub cheie operele interzise.

Treptat însă, noul rol al opiniei publice din epoca iluminismului a contribuit la căderea „celui mai impresionant aparat represiv folosit vreodată împotriva libertăţii de tipărire“. În 1766, un tipograf italian a scris: „Nu Roma, cu interdicţiile ei, decide valoarea cărţilor. Publicul e cel care decide“. Indexul şi-a pierdut treptat din importanţă, iar în 1917 Congregaţia Indexului, care se ocupa cu actualizarea lui, a fost dizolvată. Din 1966, Indexul „nu mai are autoritatea de lege ecleziastică, cu cenzura aferentă“.

Biblia în limbile vorbite de popor

Istoria Indexului dezvăluie că dintre toate „cărţile infectate“ una provoca în mod deosebit îngrijorare în rândul conducătorilor ecleziastici: Biblia tradusă în limba vorbită de popor. În secolul al XVI-lea, „aproximativ 210 ediţii integrale ale Bibliei sau ale Noului Testament“ erau incluse în Index, declară eruditul Jesús Martinez de Bujanda. Pe parcursul secolului al XVI-lea, italienii erau cunoscuţi drept cititori pasionaţi ai Bibliei. Însă Indexul, cu restricţiile lui riguroase în ce priveşte Scripturile traduse în limba vorbită de popor, a schimbat considerabil atitudinea populaţiei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. „Interzise şi scoase din circulaţie, fiind considerate o sursă de erezie, Sfintele Scripturi au ajuns să fie confundate de italieni cu operele ereticilor“, a declarat Gigliola Fragnito, după care a mai spus: „Calea de salvare pentru populaţia catolică din Europa meridională era catehismul“, iar „în loc de un popor matur pe plan religios se prefera un popor naiv“.

Abia în 1757 papa Benedict XIV a autorizat citirea ‘traducerilor Bibliei în limba vorbită de popor, aprobate de Sfântul Scaun’. Astfel s-a putut realiza, în sfârşit, o nouă versiune italiană, pornind de la Vulgata. Însă catolicii italieni au trebuit să aştepte până în 1958 pentru a intra în posesia primei traduceri integrale a Bibliei bazată în exclusivitate pe limbile originale.

În prezent, îndeosebi confesiunile necatolice sunt ocupate cu „larga difuzare a Scripturilor“, declară Gigliola Fragnito. Printre cele mai active grupări sunt, fără îndoială, Martorii lui Iehova, care au distribuit peste 4 milioane de exemplare ale Sfintelor Scripturi — Traducerea lumii noi în limba italiană. Ei au reaprins astfel dragostea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu în inimile a sute de mii de persoane (Psalmul 119:97). De ce nu aţi încerca să vă familiarizaţi cu această carte extraordinară?

[Legenda fotografiei de la paginile 20, 21]

Pagini din Index librorum prohibitorum

[Provenienţa fotografiei]

Su concessione del Ministero per i Beni e le Attività Culturali

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

O Biblie italiană din secolul al XVI-lea interzisă de Biserică

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

„Traducerea lumii noi“ a aprins dragostea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu în inimile multor oameni