Salt la conţinut

Salt la al doilea meniu

Salt la cuprins

Martorii lui Iehova

Română

Turnul de veghe  |  Martie 2015

V-aţi întrebat?

V-aţi întrebat?

În ce privinţă a fost cetăţenia romană un avantaj pentru apostolul Pavel?

Pavel a spus: „Fac apel la Cezar!”

Cetăţenia romană garanta anumite drepturi şi privilegii pe tot teritoriul imperiului. Un cetăţean roman trebuia să respecte legea romană, nu legile oraşelor provinciale. Dacă era pus sub acuzare, el putea consimţi să fie judecat după legile locale, deşi nu-şi pierdea dreptul de a fi audiat de un tribunal roman. În cazul în care primea pedeapsa capitală, putea să facă apel la împărat.

În lumina acestor drepturi, Cicero, om de stat roman din secolul I î.e.n., a afirmat: „Să legi un cetăţean roman este o infracţiune; să-l biciuieşti este un abuz; să-l omori echivalează cu paricidul”, adică cu uciderea propriului părinte sau a unei rude apropiate.

Apostolul Pavel a predicat pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Biblia consemnează trei ocazii în care el s-a folosit de drepturile pe care le avea în calitate de cetăţean roman: 1) Le-a spus magistraţilor din Filipi care îl bătuseră că îi încălcaseră drepturile, 2) A invocat cetăţenia romană pentru a preveni izbucnirea unui conflict în Ierusalim şi 3) A făcut apel la Cezar, împăratul Romei, pentru a fi audiat chiar de acesta (Faptele 16:37-39; 22:25-28; 25:10-12).

Cum erau plătiţi păstorii în timpurile biblice?

Contract cuneiform de vânzare a unei turme de oi şi de capre, aproximativ 2050 î.e.n.

Patriarhul Iacob a păstorit 20 de ani turmele unchiului său Laban. El a muncit primii 14 ani pentru a le lua în căsătorie pe fiicele lui Laban, iar următorii 6 ani a fost plătit în turme (Geneza 30:25-33). Revista Biblical Archaeology Review spune: „Încheierea unei înţelegeri între proprietarul unei turme şi un păstor, asemănătoare celei încheiate de Laban cu Iacob, era o practică bine cunoscută de scriitorii din vechime şi de cititorii textelor sacre”.

Contractele antice descoperite la Nuzi, Larsa şi în alte situri arheologice de pe teritoriul Irakului de azi ne ajută să înţelegem în ce au constat acele înţelegeri. De obicei, contractele se încheiau pe un an. Păstorii se angajau să aibă grijă de un anumit număr de animale, care trebuia specificat cu claritate. În contract erau menţionate vârsta şi sexul animalelor. De asemenea, era stipulată cantitatea minimă de lână, de produse lactate, de miei etc., pe care proprietarul trebuia să le primească la sfârşitul anului. Tot ce era în plus îi revenea păstorului.

Creşterea efectivului turmei depindea de numărul animalelor de prăsilă care îi erau încredinţate păstorului. De exemplu, de la o sută de oi se aştepta să se obţină 80 de miei vii. Orice pierdere era suportată de păstor. Din acest motiv, el avea mare grijă de animalele încredinţate.