Salt la conţinut

Salt la al doilea meniu

Salt la cuprins

Martorii lui Iehova

Română

Turnul de veghe  |  Mai 2014

V-aţi întrebat?

V-aţi întrebat?

De ce în vechime criminalilor ţintuiţi pe stâlp li se zdrobeau picioarele?

Evanghelia după Ioan spune cu privire la ţintuirea pe stâlp a lui Isus şi a celor doi criminali: „Iudeii l-au rugat pe Pilat să le zdrobească picioarele şi să le fie luate corpurile” (Ioan 19:31).

Legea evreiască prevedea ca trupul unui criminal executat prin ţintuire „să nu rămână peste noapte pe stâlp” (Deuteronomul 21:22, 23). După cât se pare, evreii aplicau această lege şi în cazul celor executaţi pe stâlp de către romani. Prin zdrobirea picioarelor era grăbită moartea condamnatului, iar cadavrul putea fi înmormântat înainte ca sabatul să înceapă la apusul soarelui.

De regulă, ţintuirea pe stâlp consta în străpungerea cu piroane a palmelor şi a tălpilor. Când stâlpul era ridicat, condamnatul atârna cu toată greutatea în aceste piroane, ceea ce îi producea dureri îngrozitoare. Ca să respire, el trebuia să se împingă în pironul, sau în piroanele, din tălpi. Totuşi, dacă îi erau zdrobite picioarele, el nu mai putea face lucrul acesta. Prin urmare, condamnatul murea imediat fie din cauza durerii, fie pentru că se sufoca.

Cum era folosită în vechime praştia ca armă de luptă?

Praştia a fost arma cu care David l-a ucis pe uriaşul Goliat. După cât se pare, David a învăţat să folosească această armă în copilărie, când era păstor (1 Samuel 17:40-50).

Basorelief cu prăştiaşi asirieni atacând o cetate iudaică

Praştia apare atât în arta egipteană, cât şi în arta asiriană din perioada biblică. Arma consta într-un buzunar deschis, confecţionat din piele sau din material textil, de care erau prinse două curele sau două sfori. Prăştiaşul punea în acest săculeţ o piatră plată sau rotundă cu un diametru cuprins între 5 şi 8 centimetri şi cu o greutate de aproximativ 250 de grame. El rotea praştia deasupra capului, iar apoi dădea drumul uneia dintre curele sau sfori, lăsând piatra să zboare cu viteză şi precizie.

Săpăturile făcute în Orientul Mijlociu au scos la iveală multe praştii folosite în vechime ca arme de luptă. După cât se pare, luptătorii cu experienţă aruncau pietre care atingeau o viteză cuprinsă între 160 şi 240 de kilometri pe oră. Deşi nu există unitate de opinie în rândul erudiţilor, unii dintre ei consideră că piatra aruncată cu o praştie străbătea aceeaşi distanţă ca o săgeată trasă cu arcul. Totuşi, ei admit în unanimitate că praştia era o armă la fel de ucigătoare ca arcul (Judecătorii 20:16).