„Poţi să fii bun şi fără Dumnezeu? Milioane de oameni sunt.“ Aceste cuvinte, care aparţin unui grup de atei, au apărut pe un panou publicitar. Bineînţeles, cei ce gândesc astfel consideră că n-au nevoie de Dumnezeu.

Spre deosebire de ei, mulţi alţii, deşi pretind că sunt credincioşi, se poartă ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Salvatore Fisichella, arhiepiscop catolic, a spus despre enoriaşii săi: „Probabil că cine se uită la noi nu-şi dă seama că suntem creştini, deoarece modul nostru de viaţă nu se deosebeşte cu nimic de al ateilor“.

Unii sunt prea ocupaţi ca să se gândească la Dumnezeu. Ei consideră că Dumnezeu este foarte departe şi că nu este abordabil. De aceea, nu-i fac loc în viaţa lor. În cel mai fericit caz, aceşti oameni îşi aduc aminte de el numai când trec prin necazuri sau când vor să obţină ceva, ca şi cum Dumnezeu ar fi un servitor aflat la dispoziţia lor.

Alţii nu aplică învăţăturile predate de biserica lor pentru că nu le consideră practice. De exemplu, 76% dintre catolicii din Germania cred că nu este greşit ca un bărbat şi o femeie să aibă relaţii sexuale preconjugale. Însă această concepţie contravine atât învăţăturilor bisericii lor, cât şi Bibliei (1 Corinteni 6:18; Evrei 13:4). Dar nu numai catolicii observă că între ceea ce învaţă la biserică şi modul în care trăiesc există o mare prăpastie. Şi conducători ai altor confesiuni se plâng că enoriaşii lor se poartă ca nişte „atei convinşi“.

De aceea, unii se întreabă: Avem cu adevărat nevoie de Dumnezeu? Această întrebare nu este nicidecum nouă. Ea a apărut la începutul istoriei omenirii, aşa cum se arată în primele pagini ale Bibliei. Pentru a afla răspunsul, trebuie ca mai întâi să analizăm controversele menţionate în cartea biblică Geneza.