O scrisoare din Ghana

Şi-a pus centura neagră în cui

NU E nici pe departe cum mi l-am imaginat. Desculţ, în costumul lui de bumbac, de un alb imaculat, încins cu centura neagră, îşi încordează braţele şi ia poziţie de luptă. E încruntat, cu încordarea întipărită pe chip. Nici urmă de blândeţe ori slăbiciune în privirea lui aspră şi ameninţătoare.

Deodată scoate un strigăt de luptă şi înaintează. Spintecă aerul cu o mişcare fulgerătoare şi braţu-i rupe dintr-o lovitură o bucată de lemn. Un salt înalt şi iată-l răsucindu-se în aer. Cu mişcări rapide îşi loveşte adversarul înmărmurit. Oare ăsta să fie omul care a cerut un studiu biblic?

Întind mâna şi-i spun: „Te cheamă Kojo? Am înţeles că vrei să studiezi Biblia“. Dă mâna cu mine şi-mi răspunde cu un zâmbet larg, prietenos. Nu mai are privirea crâncenă. În ochi i se citeşte acum curiozitatea. „Da, mi-ar plăcea foarte mult. Când începem?“

Ne luăm Biblia şi manualul de studiu şi mergem pe verandă, unde e răcoare, linişte şi nu ne deranjează nimeni. Suntem trei: eu, Kojo şi maimuţica lui. Nu poţi să nu zâmbeşti când vezi animăluţul ghiduş, cu un smoc de păr roşu în vârful capului şi un petic de barbă albă. Jucăuşă şi din cale afară de curioasă, se plimbă încolo şi încoace peste cărţile noastre, ne înhaţă creioanele şi ne cotrobăie prin buzunarele de la cămaşă căutând ceva de ronţăit. Kojo, ca un părinte obişnuit cu gălăgia şi năzdrăvăniile copiilor, n-o bagă în seamă şi îşi vede de studiu. Are o minte ageră şi e dornic să înveţe, pentru că pune o groază de întrebări. Nu acceptă cu una cu două ideile noi, ci doar când îi aduc argumente biblice. Probabil karatele l-au învăţat să fie prudent.

Studiul merge bine. Încet-încet îmi dau seama că în el se dă acum o luptă care devine tot mai aprigă. „Artele marţiale sunt tot ce iubesc pe lumea asta“, îmi zice el. E trup şi suflet pentru lupte, e un adevărat maestru în karate. La 26 de ani are deja centura neagră, performanţă pe care puţini reuşesc s-o atingă.

Nu ştiu ce va face Kojo până la urmă. Pare să fi înţeles că nu poţi fi şi creştin adevărat,  şi karatist. Nu poţi spune că manifeşti iubire, compasiune şi grijă dacă-i loveşti pe alţii cu pumnii şi picioarele. Dar ştiu că adevărul a înmuiat şi inimi mai aspre. Dacă e sincer, Kojo se va lăsa modelat de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie decât să am răbdare.

Într-o după-amiază toridă, spre sfârşitul studiului, am citit un text biblic care a fost pentru Kojo ca o lovitură puternică de la adversar: „Iehova îl cercetează atât pe cel drept, cât şi pe cel rău şi sufletul Său îl urăşte negreşit pe cel ce iubeşte violenţa“ (Psalmul 11:5). „Cel ce iubeşte violenţa“, repetă Kojo încetişor, ca pentru sine. Ochii lui căprui-închis, altădată aprigi şi necruţători, încep să se îmblânzească. Mă priveşte fix şi schiţează un zâmbet. „Gata, m-am hotărât.“

În prezent, Kojo şi cu mine facem ce ne place cel mai mult: participăm ca voluntari la o lucrare de instruire biblică. În această dimineaţă trebuie să-l vizităm pe un tânăr pe nume Luke.

O luăm prin piaţă, pe o străduţă îngustă şi aglomerată. De-o parte şi de alta, stau sute de tarabe. Vânzătorii îşi prezintă marfa: grămezi de bame, de ardei iute, roşu şi verde, ditamai coşurile de roşii, dar şi aparate de radio, umbrele, săpunuri, peruci, ustensile de bucătărie şi mormane de pantofi şi haine la mâna a doua. Ne uităm cum fetele ştiu să-şi facă loc prin mulţime, ducând graţios pe cap vase mari de aluminiu cu mâncare condimentată. Delicioasele lor supe şi tocana de peşte afumat, de crab sau de melci ispitesc trecătorii înfometaţi. La tot pasul, dai de câini, capre şi pui gălăgioşi.

Mergem mai departe pe străduţa prăfuită lăsând în urmă piaţa cu larma ei de glasuri, claxoane stridente şi radiouri zgomotoase. La un moment dat ajungem la o clădire dărăpănată. Luke, un băiat subţirel, cam de 20 de ani, iese în prag şi ne cheamă înăuntru, la umbră. În casă n-ai unde te întoarce de cutii şi sacoşe cu ierburi şi rădăcini uscate, legături de frunze şi bucăţi groase de scoarţă de copac. Sunt ale mătuşii lui, care se pricepe să facă leacuri. În licorile ei, din pulberi de plante amestecate cu grijă, sunt veacuri de experienţă. Zice că nu-i boală pe care să n-o vindece. Luke, care ne aştepta, ne face un pic de loc printre lucruri şi aduce trei scăunele.

Kojo conduce studiul. Stau şi ascult cum cei doi discută pe marginea Bibliei problema suferinţei din lume. Când Kojo vrea să-i arate lui Luke un verset din Biblie, mă uit la mâinile lui mari şi puternice care întorc cu grijă paginile fine şi mă gândesc că nu demult astea erau mâini de luptător. Cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, iubirea şi compasiunea iau locul unor trăsături rele adânc înrădăcinate în om şi atât de obişnuite în această lume fără principii. Nu cred că există satisfacţie mai mare decât să vezi o asemenea transformare!

La întoarcere, vorbim cu un om care stă la umbra unui mango. Kojo deschide Biblia şi îi citeşte un verset. Dându-şi seama că suntem Martori ai lui Iehova, omul se ridică şi urlă: „Să nu vă mai prind pe aici!“. Kojo simte că îl cuprinde furia. Însă imediat se calmează şi-şi ia politicos rămas-bun. Apoi plecăm.

Un pic mai încolo, Kojo se apleacă spre mine şi-mi şopteşte: „Inima a început să-mi bată tare când s-a răstit la noi. Ştii ce puteam să-i fac?“. „Ştiu“, îi zic eu zâmbind. Zâmbeşte şi el şi ne vedem de drum.