Scrisoare din Nicaragua

„Când ajungi la râul Coco, ia-o la dreapta“

„VEI avea nevoie de o maşină de teren, de un troliu şi de câteva canistre cu combustibil. Pregăteşte-te să intri în noroi până la şasiul maşinii. Când ajungi la râul Coco, ia-o la dreapta.“

Trebuie să recunosc că aceste cuvinte, pe care mi le-a spus un colaborator care era şi el misionar, nu prea mi-au risipit temerile. Cu toate acestea, într-o dimineaţă de marţi mi-am început călătoria spre Wamblán, un orăşel din nordul Nicaraguei, pentru a participa la un congres al Martorilor lui Iehova.

Am pornit în zori, la volanul camionetei mele, o maşină veche, dar rezistentă, şi am străbătut Autostrada Panamericană. Când am ajuns la Jinotega am intrat pe un drum neasfaltat, căruia localnicii îi spun feo, adică urât. Înainte de a ieşi din oraş am văzut două prăvălii. Una se numea „Minunea lui Dumnezeu“, iar cealaltă, „Învierea“.

Drumul şerpuia, urca şi cobora, iar eu conduceam încet printre albiile adânci de torent. Am trecut apoi pe lângă un lac lung de munte, cuibărit într-o vale. Prin ceaţa ce învăluia muntele am zărit copaci înveşmântaţi cu orhidee şi muşchi.

La o curbă strânsă era cât pe ce să mă ciocnesc cu un autobuz care venea pe mijlocul drumului, din direcţie opusă. Autobuzul lăsa în urmă un nor gros de fum şi împroşca pietre. În această ţară, mulţi şoferi agresivi îşi trec cu litere mari porecla pe parbrizul autobuzelor: „Scorpionul“, „Pitonul“, „Cuceritorul“ sau „Vânătorul“.

Pe la amiază străbăteam Câmpia Pantasma. Pe drum am zărit o casă de lemn, care avea o curte cu pământ bătătorit. În curtea bine măturată, un bărbat în vârstă stătea pe o bancă, un câine dormea sub un copac, iar o pereche de boi înjugaţi la un car cu roţi de lemn se odihneau. Părea a fi o imagine desprinsă dintr-un roman vechi. Mai târziu, trecând printr-un orăşel, am văzut un grup mare de copii ce ieşeau de la şcoală. Îmbrăcaţi în uniforme bleumarin, umpluseră strada principală ca un râu revărsat peste maluri.

Când m-am apropiat de Wiwilí, am văzut pentru prima oară râul Coco. Sub soarele dogoritor, măreţul râu învolburat domina întreaga privelişte a oraşului. Mi-am adus însă aminte de instrucţiunile primite şi am luat-o la dreapta. Până la Wamblán mai aveam de parcurs un drum foarte anevoios, de 37 de kilometri.

Drumul accidentat, cu bolovani, cu urme adânci de maşină şi cu denivelări era întretăiat de vreo nouă pâraie, prin care am trecut împroşcând apă peste tot. Încercând să evit şanţurile din noroiul uscat, aproape că am stârnit o furtună de  praf. Atunci chiar că „am mâncat ţărână“, cum obişnuiesc să spună localnicii! Într-un final am ajuns la destinaţie. Într-o vale împădurită, cufundată într-o umbră adâncă, se afla orăşelul Wamblán.

A doua zi părea că toţi localnicii erau deja treji la ora 4:30. Cântatul necontenit al cocoşilor m-a trezit ceva mai devreme, aşa că m-am îmbrăcat şi am ieşit pe strada principală. În aerul de munte plutea mirosul de tortilla (turtă de mălai), coaptă în cuptoare de piatră.

Din loc în loc puteai vedea peisaje viu colorate, pictate pe ziduri de un artist local. Pe geamurile prăvăliilor de la colţ de stradă, numite de localnici pulperías, erau reclame la diferite băuturi răcoritoare. Afişe electorale le aminteau oamenilor de promisiunile ultimelor trei guverne. Ici-acolo vedeai toalete din tablă pe fundaţii de ciment.

Îi salutam pe oameni cu Adiós, formulă de salut pe care nicaraguanii o folosesc când se întâlnesc cu cineva. Aceştia îmi răspundeau zâmbindu-mi prietenos. Trebuia să vorbim tare ca să acoperim zgomotul produs de „traficul local“: tropăitul cailor şi al măgarilor.

Vineri seară au sosit multe familii pentru a asista la congresul de două zile. Au venit pe jos, cu camionul sau călare. Unii copilaşi au mers pe jos şase ore încălţaţi cu sandale de plastic. Deşi cursurile de apă erau minate şi pline de lipitori, aceşti oameni le-au traversat neînfricaţi. Cei din zone mai îndepărtate şi-au adus cu ei câte ceva de mâncare: orez cu untură de porc. De ce veniseră cu toţii?

Veniseră ca să-şi întărească speranţa într-un viitor mai bun! Ca să audă explicaţii din Biblie! Ca să-i fie plăcuţi lui Dumnezeu!

Sâmbătă, peste 300 de persoane şi-au ocupat locurile pe bănci de lemn şi scaune de plastic, sub un acoperiş de tablă. Mamele îşi hrăneau bebeluşii. De la o fermă din apropiere se auzea guiţatul purceilor şi piuitul puilor de găină.

Temperatura a crescut mult, iar în scurt timp a devenit aproape insuportabilă. Cu toate acestea, toţi cei prezenţi au ascultat cu atenţie sfaturile şi îndrumările date. Ei au urmărit în propria Biblie versetele citite de vorbitori, au intonat cântări cu subiect biblic şi au ascultat cu respect rugăciunile rostite în folosul lor.

După congres m-am alăturat unui grup şi am jucat leapşa cu copiii. Apoi ne-am uitat peste notiţele pe care şi le luaseră cei tineri. Le-am arătat pe calculatorul meu fotografii cu stele şi galaxii. Copiii şi părinţii lor zâmbeau fericiţi.

Congresul s-a terminat parcă prea repede şi toţi au trebuit să plece la casele lor. Eu am plecat a doua zi dimineaţă. Aveam o mulţime de amintiri frumoase, iar inima îmi era plină de iubire pentru noii mei prieteni. Sunt hotărât să le urmez exemplul, să învăţ să mă mulţumesc cu ce am şi să-l aştept pe Dumnezeu!

[Legenda fotografiilor de la pagina 17]

Multe familii au călătorit kilometri întregi pentru a asista la congresul din Wamblán