‘El mă conduce pe cărările dreptăţii’

Relatare de Olga Campbell

„Un exemplu bun este asemenea unui clopoţel care îi cheamă pe ceilalţi să-l urmeze. Tu ai sunat din clopoţel, iar eu te-am urmat“, a spus Emily, sora mea, într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o ca să mă felicite pentru împlinirea a 60 de ani de serviciu cu timp integral în lucrarea de predicare. Permiteţi-mi să vă povestesc câte ceva din perioada tinereţii mele şi cum am început această lungă carieră în serviciul lui Dumnezeu.

M-AM născut în 19 ianuarie 1927 la o fermă modestă în apropierea oraşului Wakaw, provincia Saskatchewan, în zona central-vestică a Canadei. Părinţii mei erau de origine ucraineană. Eram opt fraţi, eu şi Bill, fratele meu geamăn, fiind penultimii. Noi cei mici îl ajutam pe tata, care muncea din greu la câmp. Deşi mama avea dureri cumplite din cauza artritei reumatoide, ea se îngrijea cu multă iubire de noi. Însă, în cele din urmă, această boală a răpus-o. Avea doar 37 de ani când a murit, iar eu aveam 4 ani.

După şase luni de la moartea mamei, tata s-a recăsătorit. În scurt timp, în familia noastră au apărut tensiuni. Apoi am împărţit casa cu alte cinci surori vitrege. M-am străduit să o respect pe mama noastră vitregă, însă lui John, unul dintre fraţii mei mai mari, îi era foarte greu.

Spre sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, eu şi Bill am început şcoala gimnazială şi astfel am scăpat de atmosfera tensionată de acasă. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial era iminentă, iar lumea era cuprinsă de febra patriotismului. Noua noastră profesoară ne-a pus să salutăm steagul. O fetiţă însă a refuzat acest lucru şi toţi ceilalţi elevi au început să o jignească. Eu însă am admirat-o pentru curajul ei şi am întrebat-o de ce refuzase să salute drapelul. Ea mi-a explicat că, întrucât era Studentă în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova, îi acorda devoţiune numai lui Dumnezeu (Exodul 20:2, 3; Faptele 5:29).

Încep să lucrez pentru a mă întreţine

În 1943, am găsit un loc de muncă în Prince Albert: încărcam camioane şi livram navete cu băuturi răcoritoare. Tânjind după îndrumare spirituală, mi-am cumpărat o Biblie. Însă îmi era greu să înţeleg ce scrie în ea şi plângeam de supărare. Rugăciunea Tatăl nostru era aproape tot ce cunoşteam din Biblie (Matei 6:9–13).

Într-o duminică, gazda la care locuiam, o femeie foarte religioasă, mi-a povestit cu mândrie cum a împins-o de la uşa ei pe „o doamnă cu Biblia“. „Cum poate fi aşa de rea?“, m-am întrebat eu. La vreo câteva săptămâni de la acest incident, într-o duminică, nu am mers la biserică deoarece nu  mă simţeam bine. În acea zi „doamna cu Biblia“ a revenit la casa noastră.

„Tu te rogi?“, m-a întrebat ea.

„Spun Tatăl nostru“, am răspuns eu.

Doamna mi-a explicat cuvintele lui Isus, iar eu am ascultat-o cu multă atenţie. Mi-a promis că va reveni miercurea următoare.

Când proprietara casei s-a întors de la biserică, i-am povestit cu entuziasm despre „doamna cu Biblia“, care era o Martoră a lui Iehova. Spre dezamăgirea mea, proprietara m-a ameninţat: „Dacă vine aici miercurea viitoare, vă dau afară pe amândouă!“.

Ulterior, am căutat-o în tot cartierul pe Martora respectivă, despre care aflasem că se numea dna Rampel. Într-un final am găsit-o, i-am explicat situaţia mea şi am rugat-o să-mi spună tot ce ştia despre Biblie. A urmat o discuţie biblică lungă, de la Geneza până la Revelaţia, cum se zice! Ea a comparat zilele noastre cu zilele lui Noe, când Dumnezeu a curăţat pământul de o lume nedreaptă, păstrându-i în viaţă doar pe Noe şi familia sa (Matei 24:37–39; 2 Petru 2:5; 3:5–7, 12).

„Văd că eşti convinsă de adevărul acestor învăţături biblice“, a remarcat dna Rampel după lunga noastră discuţie. „Peste două săptămâni Martorii lui Iehova vor avea un congres. Poate ar fi bine să te botezi“, a spus ea. În acea noapte n-am dormit deloc; m-am tot gândit la cele învăţate. Botezul mi se părea un pas atât de serios! Totuşi, doream să-i slujesc lui Dumnezeu! Deşi cunoştinţele mele din Biblie erau limitate, m-am botezat la vârsta de 16 ani, în data de 15 octombrie 1943.

Mă mut în cealaltă parte a ţării

În noiembrie, fratele meu Fred, care locuia în Toronto, oraş aflat în estul Canadei, m-a rugat să lucrez ca menajeră în casa unde locuia, o casă cu două etaje. Am fost de acord, sperând că aici o să mă bucur de mai multă libertate pentru a-i aduce închinare lui Iehova. Însă înainte să plec, am mers în vizită la sora mea Ann, care încă locuia în apropiere, în Saskatchewan. Cât de surprinsă am fost când mi-a spus că ea şi una dintre surorile noastre, Doris, studiau Biblia cu Martorii lui Iehova; m-a îndemnat să fac şi eu la fel. Atunci le-am împărtăşit secretul meu: eram deja o Martoră botezată!

Împreună cu sora mea mai mică, Emily, am făcut lunga călătorie cu trenul până la Toronto. Bill, care locuia cu Fred şi cu John, alţi fraţi de-ai mei, ne-a aşteptat la gară. L-am întrebat pe Fred cine mai locuia în casă. „N-o să-ţi vină să crezi!“, a spus el. „Îl mai ţii minte pe Alex Reed de la noi din oraş? Locuieşte la etaj, iar trăznitul ăla discută cu Studenţii în Biblie!“ Inima mi-a săltat de bucurie.

Am urcat pe furiş până la Alex şi am stabilit să mergem împreună la întrunirea biblică ce se ţinea chiar în acea seară. Voiam să particip cât mai repede la întruniri, pentru ca fraţii mei să nu aibă timp să mă descurajeze. După aceea, deşi nu studiasem Biblia în mod organizat cu cineva, am mers pentru prima dată în lucrarea de predicare. M-am bucurat că am avut ocazia să discut cu mulţi ucraineni în limba ucraineană, pe care o învăţasem în copilărie.

Lui Bill îi plăcea să citească revistele Turnul de veghe pe care i le puneam deseori în cameră. Când s-a mutat în Columbia Britanică, în vestul  Canadei, i-am făcut cadou un abonament la Turnul de veghe. Deşi nu era prea comunicativ, mi-a scris o scrisoare de zece pagini ca să-mi mulţumească pentru gestul meu. După un timp şi-a dedicat viaţa lui Iehova, devenind un supraveghetor creştin plin de zel. Astfel, spre marea mea bucurie, cinci dintre fraţii mei, Bill, Ann, Fred, Doris şi Emily, au devenit închinători dedicaţi ai lui Iehova.

În 22 mai 1945, guvernul canadian a ridicat interdicţia pe care o impusese activităţii Martorilor lui Iehova. * De fapt, până să aud această veste, nici nu am ştiut că activitatea noastră era interzisă. Eu şi prietena mea, Judy Lukus, ne-am hotărât să slujim ca evanghelizatoare cu timp integral şi să ne mutăm mai spre estul Canadei, în provincia Québec, unde se vorbea franceza. Aflând de planurile noastre, surorile mele Doris şi Emily au decis să slujească şi ele cu timp integral în Vancouver (Columbia Britanică), în cealaltă parte a continentului.

Intoleranţă religioasă în Québec

Mutarea mea în Québec n-a fost doar o simplă schimbare de decor. Martorii de aici se confruntau cu o opoziţie aprigă faţă de lucrarea de predicare. * Am participat cu bucurie la distribuirea tractului Quebec’s Burning Hate for God and Christ and Freedom Is the Shame of All Canada (Ura aprinsă a Québecului faţă de Dumnezeu, Cristos şi libertate este o ruşine pentru toată Canada). Mesajul tranşant al tractului demasca intoleranţa religioasă a Québecului faţă de Martori.

Timp de 16 zile, la ora două dimineaţa mergeam la locuinţele oamenilor şi strecuram uşor tractul pe sub uşă. Când am ajuns la un apartament, am auzit că poliţia era pe urmele noastre. Am scăpat de poliţie ascunzându-ne pe o alee. A doua zi, ne aflam din nou pe stradă oferindu-le oamenilor revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! În lunile care au urmat, poliţia ne-a arestat de atâtea ori, încât am pierdut numărătoarea. În eventualitatea că aş fi rămas la închisoare, aveam tot timpul la mine periuţa de dinţi şi dermatograful pentru sprâncene.

În noiembrie 1946, Nathan Knorr, din Brooklyn (New York), care coordona lucrarea mondială de predicare, a venit în vizită în Québec. El ne-a invitat pe 64 dintre evanghelizatorii cu timp integral din Québec să participăm la cursurile celei de-a noua clase a Şcolii Biblice Galaad în South Lansing, New York. La această şcoală am urmat un curs intensiv de cinci luni de instruire biblică. După absolvire, care a avut loc în august 1947, am fost repartizaţi în mai multe oraşe din provincia Québec pentru a înfiinţa noi congregaţii.

O activitate plină de satisfacţii

Eu şi alte trei surori celibatare am fost repartizate în oraşul Sherbrooke. Perseveram în învăţarea limbii franceze, conjugând întruna verbele în timp ce mergeam spre teritoriul de lucrare, precum şi când ne întorceam din teritoriu. Uneori, la ora prânzului nu aveam bani de mâncare, aşa că mergeam acasă să studiem. Partenera mea de predicare, Kay Lindhorst, era foarte bună la gramatică. Ea m-a învăţat mai întâi gramatica limbii engleze pentru ca apoi s-o înţeleg pe cea a limbii franceze.

Nu am să uit niciodată experienţele din lucrare din Victoriaville, pe atunci un oraş de aproximativ 15 000 de locuitori. Foarte puţini oameni vorbeau engleza. Astfel, am avut ocazia să ne îmbunătăţim limba franceză. Prima săptămână a fost deosebită. Toţi oamenii cu care am discutat au acceptat literatura noastră. Însă când am revenit la ei, toate uşile erau închise, iar jaluzelele erau trase. Ce se întâmplase?

Preotul local le spusese oamenilor să nu ne primească. De aceea, când mergeam din casă în casă, copiii ne urmăreau, aruncând după noi cu pietre şi cu bulgări de zăpadă. Totuşi, mulţi oameni doreau să afle mesajul Bibliei. La început ne spuneau  să venim doar după lăsarea serii. Însă, pe măsură ce învăţau mai multe din Biblie, nu se mai fereau de vecini, chiar dacă aceştia îi dezaprobau.

Prin anii ’50, eu şi surorile mele am mers în vizită la Wakaw. La una dintre întrunirile congregaţiei am povestit experienţe din lucrarea noastră de predicare. După aceea, slujitorul congregaţiei ne-a spus: „Mama voastră va fi foarte bucuroasă când va afla la înviere că voi, copiii ei, aţi devenit Martori ai lui Iehova!“. Apoi ne-a spus că, înainte să moară, mama studiase Biblia cu Martorii. Ne-au dat lacrimile când am aflat că mama învăţase adevărurile biblice, pe care ni le-ar fi împărtăşit cu siguranţă dacă nu ar fi murit atât de tânără.

Căsătoria şi serviciul în doi

În 1956, l-am cunoscut pe Merton Campbell, un Martor care fusese în închisoare 2 ani şi 3 luni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru că îşi păstrase neutralitatea creştină. Slujea de aproape zece ani la sediul din Brooklyn al Martorilor lui Iehova. Merton era un om cu multe calităţi spirituale şi mi-am dat seama că avea să fie un soţ bun. Câteva luni am ţinut legătura prin scrisori, iar respectul reciproc s-a transformat în sentimente profunde de iubire.

Ne-am căsătorit în 24 septembrie 1960. Consider o adevărată binecuvântare cei 47 de ani petrecuţi alături de acest om spiritual minunat! Merton slujeşte de 58 de ani în cadrul Departamentului pentru serviciu, care le oferă ajutor şi îndrumare congregaţiilor Martorilor lui Iehova de pe tot cuprinsul Statelor Unite. Peste 30 de ani eu am slujit la Betelul din Brooklyn la decorarea camerelor de oaspeţi şi ulterior a sălilor mari de congrese din New York. Apoi, în 1995, eu şi Merton ne-am mutat la Centrul de Învăţământ al Societăţii Watchtower din Patterson, aflat la 110 km nord de New York.

Când am plecat de acasă la vârsta de 12 ani, nu mi-am imaginat că într-o bună zi voi fi înconjurată de o mare familie de fraţi spirituali, printre care şi propriii mei fraţi şi surori. Aştept cu nerăbdare lumea nouă a lui Dumnezeu, când ne vom putea aduna în jurul mamei să-i povestim tot ce s-a întâmplat cât ea a dormit în moarte şi mai ales cum s-a îngrijit cu iubire Iehova Dumnezeu de necesităţile spirituale ale copiilor ei. Ne bucurăm nespus de mult că Iehova ne-a condus „pe cărările dreptăţii“! (Psalmul 23:3)

[Note de subsol]

^ par. 21 Din cauza poziţiei de neutralitate adoptate de Martorii lui Iehova, în 4 iulie 1940 guvernul interzisese activitatea lor.

^ par. 23 Pentru mai multe detalii cu privire la persecuţiile religioase din Québec, vezi Treziţi-vă! din 22 aprilie 2000, paginile 20–23.

[Legenda fotografiilor de la pagina 27]

Părinţii mei şi căsuţa în care am locuit cu ei şi cu ceilalţi şapte fraţi ai mei

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

În 1952, alături de colaboratoarele mele, în Ottawa

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Cu fraţii şi surorile mele (de la stânga spre dreapta): Ann, Mary, Fred, Doris, John, eu, Bill şi Emily

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Alături de Merton în prezent