Salt la conţinut

Salt la cuprins

Martorii lui Iehova

Selectaţi limba Română

 RELATARE AUTOBIOGRAFICĂ

Am simţit mereu ajutorul lui Iehova

Am simţit mereu ajutorul lui Iehova

La scurt timp după ce ne-am căsătorit, eu şi Evelyn am ajuns în Hornepayne, un orăşel izolat din nordul provinciei Ontario (Canada). La gară ne aştepta un frate local. Era dimineaţă devreme, iar afară era un ger năprasnic. După ce am luat un mic dejun copios împreună cu el, cu soţia lui şi cu fiul lor, am mers pe jos prin zăpadă şi am predicat din casă-n casă. În acea după-amiază am ţinut prima mea cuvântare în calitate de supraveghetor de circumscripţie. În afară de noi cinci n-a mai fost nimeni la cuvântare.

ADEVĂRUL e că prezenţa scăzută la cuvântarea mea din 1957 nu m-a deranjat. Şi asta pentru că mereu am fost extrem de timid. De fapt, când eram mic, mă ascundeam când veneau la noi musafiri, chiar dacă îi cunoşteam.

Aşadar, veţi fi probabil surprinşi să aflaţi că majoritatea însărcinărilor pe care le-am primit în organizaţia lui Iehova au presupus să interacţionez cu mulţi oameni, atât prieteni, cât şi necunoscuţi. Ca urmare, a trebuit să lupt mereu cu timiditatea şi cu lipsa încrederii de sine. Aşa că nu-mi pot atribui niciun merit pentru ceea ce am realizat în serviciul lui Iehova. În schimb, pot spune că am văzut împlinirea promisiunii lui Dumnezeu: „Eu te voi întări şi te voi ajuta. Te voi sprijini cu mâna mea dreaptă a dreptăţii” (Is. 41:10). De cele mai multe ori, Iehova m-a ajutat prin intermediul fraţilor de credinţă. Permiteţi-mi să vă spun câte ceva despre unii dintre ei. Am să încep din copilărie.

FOLOSEA BIBLIA ŞI O CĂRTICICĂ NEAGRĂ

La ferma familiei noastre din sud-vestul provinciei Ontario

Într-o duminică însorită din 1940, Elsie Huntingford a venit la ferma familiei noastre din sud-vestul provinciei Ontario. Mama a mers la uşă, în timp ce  tata, care era şi el timid, a rămas cu mine înăuntru şi a ascultat conversaţia. Crezând că sora Huntingford era vânzător ambulant şi că mama urma să cumpere vreun lucru de care nu aveam nevoie, tata a mers în cele din urmă la uşă şi i-a spus surorii că nu ne interesa ce avea de oferit. „Nu vă interesează un studiu biblic?”, a întrebat sora Huntingford. „Ba da, asta ne interesează”, a răspuns tata.

Sora Huntingford ne-a vizitat într-un moment cum nu se putea mai bun. Părinţii mei fuseseră foarte activi în cadrul Bisericii Unite din Canada. Însă, nu cu mult timp în urmă, hotărâseră să părăsească biserica. De ce? Deoarece pastorul afişase în holul bisericii o listă cu toţi enoriaşii în ordinea sumelor pe care le donau. Nefiind oameni bogaţi, părinţii mei erau de obicei printre ultimii pe listă, iar bătrânii bisericii făceau presiuni asupra lor ca să dea mai mulţi bani. În plus, un alt pastor a recunoscut că, pentru a nu-şi pierde slujba, trebuia să-i înveţe pe oameni lucruri în care nu credea cu adevărat. De aceea, am decis să părăsim biserica, dar am continuat să căutăm o modalitate de a ne satisface necesităţile spirituale.

Întrucât lucrarea Martorilor lui Iehova era pe atunci interzisă în Canada, sora Huntingford conducea studiul cu familia noastră folosind numai Biblia şi unele însemnări făcute într-o cărticică neagră. Mai târziu, când a fost sigură că n-o vom trăda, ea ne-a dat şi unele publicaţii biblice, pe care le ascundeam cu grijă după fiecare studiu. *

Părinţii mei au acceptat vestea bună şi s-au botezat în 1948

În pofida împotrivirii şi a altor obstacole, sora Huntingford a predicat cu zel vestea bună. Zelul ei m-a impresionat şi m-a îndemnat să iau poziţie de partea adevărului. Astfel, în 27 februarie 1949, la un an de la botezul părinţilor mei, m-am botezat şi eu ca Martor al lui Iehova. Aveam 17 ani. Am fost botezat într-un jgheab de metal folosit la adăparea animalelor. După aceea, am fost hotărât să încep serviciul cu timp integral.

IEHOVA M-A AJUTAT SĂ FIU CURAJOS

Am fost surprins să fiu invitat la Betel în 1952

N-am început imediat pionieratul deoarece credeam că trebuia mai întâi să pun deoparte nişte bani ca să mă pot întreţine. Aşa că un timp am avut două locuri de muncă, la o bancă şi la un  birou. Însă, fiind tânăr şi fără experienţă, cheltuiam imediat banii pe care îi câştigam. De aceea, un frate pe nume Ted Sargent m-a îndemnat să fiu curajos şi să-mi pun încrederea în Iehova (1 Cron. 28:10). În urma acestui imbold iubitor, am început pionieratul în noiembrie 1951. Aveam numai 40 de dolari, o bicicletă uzată şi o servietă nouă. Însă Iehova s-a îngrijit să am întotdeauna lucrurile necesare. Sunt foarte recunoscător că Ted m-a îndemnat să încep pionieratul! Această decizie mi-a adus multe binecuvântări!

Într-o seară de la sfârşitul lunii august 1952, am primit un telefon de la Filiala Martorilor lui Iehova din Canada, aflată în Toronto. Am fost invitat să slujesc la Betel începând din septembrie. Deşi eram timid şi nu vizitasem niciodată filiala, am fost foarte bucuros deoarece alţi pionieri îmi spuseseră numai lucruri frumoase despre Betel. Astfel că, după ce am ajuns, m-am simţit imediat ca acasă.

„ARATĂ-LE FRAŢILOR CĂ-ŢI PASĂ DE EI”

La doi ani după ce am ajuns la Betel, am fost numit serv de congregaţie (în prezent, coordonator al corpului de bătrâni) într-o congregaţie din Toronto, în locul fratelui Bill Yacos. Aveam numai 23 de ani şi mă simţeam ca un băiat simplu de la ţară. Însă, plin de umilinţă şi de iubire, fratele Yakos mi-a arătat ce aveam de făcut. Şi am simţit mereu ajutorul lui Iehova.

Fratele Yakos, un bărbat scund şi îndesat, întotdeauna cu zâmbetul pe buze, era preocupat de oameni. El îi iubea pe fraţi şi era iubit de aceştia. Îi vizita cu regularitate, nu doar când aveau probleme. Fratele Yakos m-a îndemnat să fac la fel şi să colaborez cu fraţii şi surorile în lucrarea de predicare. El mi-a zis: „Ken, arată-le fraţilor că-ţi pasă de ei. Asta va acoperi o mulţime de greşeli”.

SOŢIA MEA MANIFESTĂ IUBIRE LOIALĂ

Iehova m-a ajutat într-un mod cu totul deosebit începând din ianuarie 1957. În acea lună m-am căsătorit cu Evelyn, care absolvise cea de-a 14-a clasă a Şcolii Galaad. Înainte să ne căsătorim, ea slujise în Quebec, o provincie unde se vorbeşte limba franceză. Pe atunci, Biserica Catolică avea o influenţă foarte mare în Quebec. Însă, în pofida dificultăţilor cu care s-a confruntat în această repartiţie, Evelyn a fost loială faţă de Iehova şi a continuat să predice.

Eu şi Evelyn ne-am căsătorit în 1957

Evelyn a fost loială şi faţă de mine şi m-a susţinut mereu (Ef. 5:31). De fapt, loialitatea ei a fost pusă la încercare imediat după ce ne-am căsătorit. Plănuiserăm să mergem în luna de miere în Florida (SUA). Însă, a doua zi după nuntă, am fost invitat să particip la o întrunire care urma să se ţină la Betel şi avea să dureze o săptămână. Chiar dacă asta ne strica planurile, eu şi Evelyn am fost hotărâţi să facem orice ne cere Iehova. Ca urmare, n-am mai mers în luna de miere, ci am plecat la Betel. În acea săptămână, Evelyn a mers în predicare în apropierea filialei. Deşi teritoriul era foarte diferit de cel din Quebec, ea a perseverat.

Spre surprinderea mea, la sfârşitul acelei săptămâni am fost repartizat ca supraveghetor de circumscripţie în nordul provinciei Ontario. Aveam  numai 25 de ani, eram proaspăt căsătorit şi fără experienţă. Însă aveam încredere că Iehova urma să ne ajute. Astfel, în plină iarnă, ne-am urcat într-un tren de noapte împreună cu mai mulţi supraveghetori itineranţi cu experienţă, care se întorceau în repartiţiile lor. Ei ne-au încurajat foarte mult! Un frate chiar a insistat să mergem la vagonul de dormit în locul lui ca să nu trebuiască să stăm toată noaptea pe scaun. Dimineaţa următoare, la doar 15 zile de la nuntă, am vizitat mica grupă din Hornepayne, aşa cum am relatat la început.

Însă în faţă ne stăteau şi alte schimbări. Pe la sfârşitul anului 1960, în timp ce slujeam în lucrarea de district, am fost invitat să particip la cursurile celei de-a 36-a clase a Şcolii Galaad, un curs de zece luni care avea să înceapă în februarie 1961 la Brooklyn, New York. Bineînţeles, am fost foarte bucuros! Însă bucuria mi-a fost umbrită de faptul că Evelyn nu fusese invitată. În schimb, la fel ca alte soţii aflate în aceeaşi situaţie, ea a fost rugată să scrie o scrisoare în care să spună că este de acord să stăm departe unul de altul cel puţin zece luni. Deşi a plâns deoarece nu puteam merge împreună, amândoi am fost de acord ca eu să particip la şcoală. Iar Evelyn s-a bucurat pentru instruirea valoroasă pe care aveam s-o primesc la Galaad.

Cât am fost la şcoală, Evelyn a slujit la Betelul din Canada. Ea a avut privilegiul deosebit de a sta în cameră cu Margaret Lovell, o soră unsă. Bineînţeles, ne era foarte dor unul de altul. Însă, cu ajutorul lui Iehova, ne-am obişnuit cu repartiţiile noastre temporare. Dispoziţia ei de a renunţa la timpul pe care-l puteam petrece împreună pentru ca eu să pot fi mai util în organizaţia lui Iehova m-a impresionat profund.

După trei luni la Galaad, fratele Nathan Knorr, care era pe atunci în fruntea lucrării mondiale, mi-a făcut o propunere cu totul specială. M-a întrebat dacă aş fi dispus să plec de la şcoală şi să mă întorc în Canada pentru a sluji temporar la filială ca instructor la Şcoala pentru Serviciul Regatului. Fratele Knorr mi-a spus că nu eram obligat să accept propunerea. Puteam alege să termin şcoala, după care aş fi primit probabil o repartiţie ca misionar. El mi-a mai spus că, dacă hotăram să mă întorc în Canada, era posibil să nu mai fiu invitat mai târziu la Galaad şi că, după o vreme, urma probabil să fiu repartizat înapoi în teritoriu. Mi-a spus că rămâne ca eu să decid după ce vorbesc cu soţia mea.

Întrucât Eveyln îmi spusese deja cum priveşte repartiţiile teocratice, i-am zis imediat fratelui Knorr: „Orice doreşte organizaţia lui Iehova să facem, suntem gata să facem cu bucurie”. Eu şi Evelyn am spus întotdeauna că, indiferent care ar fi preferinţele noastre, vom merge oriunde ne trimite organizaţia lui Iehova.

Astfel, în aprilie 1961, am plecat din Brooklyn şi m-am întors în Canada pentru a fi instructor la Şcoala pentru Serviciul Regatului. Mai târziu am  fost invitaţi să slujim ca membri ai familiei Betel. Apoi, spre surprinderea mea, am fost invitat să particip la cea de-a 40-a clasă a Şcolii Galaad, care urma să înceapă în 1965. Şi de data aceasta, Evelyn a trebuit să scrie o scrisoare în care să spună că era de acord să stăm departe unul de altul. Dar, după câteva săptămâni, spre încântarea amândurora, a fost şi ea invitată la şcoală împreună cu mine.

După ce am ajuns la Galaad, fratele Knorr ne-a spus celor care eram înscrişi la cursurile în limba franceză că urma să fim repartizaţi în Africa. La festivitatea de absolvire însă, noi doi am fost trimişi înapoi în Canada! Eu am fost numit supraveghetor al filialei (în prezent, coordonator al comitetului filialei). Întrucât aveam numai 34 de ani, i-am spus fratelui Knorr: „Sunt cam tânăr”. Însă el m-a asigurat că voi reuşi. Astfel, chiar de la început, când trebuia să iau decizii importante, mă consultam cu fraţii din Betel care aveau mai multă experienţă.

BETELUL: UN LOC UNDE ÎNVĂŢĂM UNII DE LA ALŢII

Serviciul la Betel mi-a oferit multe ocazii de a învăţa de la alţii. Îi preţuiesc din inimă pe ceilalţi membri ai Comitetului Filialei. Am învăţat multe şi de la sutele de fraţi şi surori, tineri şi vârstnici deopotrivă, cu care am colaborat atât la filială, cât şi în diferitele congregaţii în care am slujit.

Conducând închinarea de dimineaţă pentru familia Betel din Canada

De asemenea, serviciul la Betel mi-a dat ocazia să-i învăţ şi eu pe alţii şi să le întăresc credinţa. Apostolul Pavel i-a spus lui Timotei: „Rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat”. El i-a mai spus: „Lucrurile pe care le-ai auzit de la mine şi care au fost susţinute de mulţi martori, aceste lucruri să le încredinţezi unor oameni fideli, care, la rândul lor, vor fi calificaţi să-i înveţe pe alţii” (2 Tim. 2:2; 3:14). Uneori, fraţii mă întreabă ce am învăţat în cei 58 de ani de serviciu la Betel. Răspunsul meu simplu este acesta: „Fă de bunăvoie şi cu promptitudine ce îţi cere organizaţia lui Iehova şi ai încredere că Iehova te va ajuta!”.

Îmi amintesc ziua în care am ajuns la Betel de parcă ar fi fost ieri. Eram un tânăr timid şi fără experienţă. Însă, de-a lungul anilor, Iehova m-a ajutat, ca şi cum ‘m-ar fi luat de mâna dreaptă’. El a fost şi continuă să fie alături de mine în special prin intermediul fraţilor iubitori, care sunt gata să mă ajute la nevoie. Este ca şi cum Iehova mi-ar spune: „Nu te teme! Eu te voi ajuta!” (Is. 41:13).

^ par. 10 În 22 mai 1945, guvernul canadian a ridicat interdicţia impusă lucrării noastre.