Nu mai predicasem niciodată singur. Din cauza emoţiilor, îmi tremurau picioarele de fiecare dată când ieşeam din casă. Şi, ca şi cum asta nu era de-ajuns, oamenii din teritoriu nu erau deloc receptivi. Unii erau foarte agresivi şi mă ameninţau cu bătaia. În prima lună când am slujit ca pionier, am dat o singură broşură! (Markus)

ASTA s-a întâmplat în 1949, cu mai bine de 60 de ani în urmă. Însă povestea mea a început mult mai înainte. Tatăl meu, Hendrik, era cizmar şi grădinar în Donderen, un sat din nordul provinciei Drenthe (Olanda). M-am născut aici în 1927, fiind al patrulea din cei şapte copii. Casa noastră era lângă un drum de ţară. Majoritatea oamenilor din zonă se ocupau cu agricultura. Îmi plăcea mult viaţa de aici. Am cunoscut adevărul în 1947, când aveam 19 ani, de la un vecin pe nume Theunis Been. Înainte, nu-mi plăcea de Theunis. Dar, la scurt timp după al Doilea Război Mondial, el a devenit Martor al lui Iehova şi am observat că era mult mai prietenos. Eram foarte curios să aflu ce-l făcuse să se schimbe. De aceea, când mi-a vorbit despre promisiunea lui Dumnezeu referitoare la un paradis pământesc, l-am ascultat. Am acceptat repede adevărul şi am devenit prieteni pe viaţă. *

Am început să predic în mai 1948 şi, după numai o lună, în 20 iunie, m-am botezat la un congres ţinut în Utrecht. La 1 ianuarie 1949 am început pionieratul şi am fost repartizat în satul Borculo, din estul Olandei, unde era o congregaţie mică. Până acolo erau aproximativ 130 de kilometri, aşa că am decis să merg cu bicicleta. Mă gândeam că îmi va lua cam şase ore. Dar, din cauza unei ploi torenţiale şi a unui vânt puternic ce bătea din faţă, călătoria a durat 12 de ore, chiar dacă ultimii 90 de kilometri i-am parcurs cu trenul! Seara târziu am ajuns, în sfârşit, la locuinţa unei familii de  Martori, care m-au găzduit cât timp am făcut pionierat acolo.

Era după război, iar oamenii aveau puţine lucruri. Tot ce aveam era un costum şi o pereche de pantaloni; costumul îmi era prea mare, iar pantalonii, prea scurţi! Aşa cum am spus la început, prima mea lună în Borculo n-a fost deloc uşoară, însă Iehova m-a binecuvântat cu mai multe studii biblice. După nouă luni, am fost repartizat în Amsterdam.

DE LA ŢARĂ LA ORAŞ

Crescusem la ţară, iar acum m-am trezit dintr-o dată în Amsterdam, cel mai mare oraş din Olanda. Lucrarea de predicare mergea foarte bine. În prima lună am dat mai multe publicaţii decât dădusem în cele nouă luni petrecute în Borculo. În scurt timp am ajuns să conduc nu mai puţin de opt studii biblice. După ce am fost numit serv de congregaţie (în prezent, coordonator al corpului de bătrâni), am fost repartizat să ţin prima mea cuvântare publică. Eram foarte stresat, aşa că am simţit o mare uşurare când am fost transferat în altă congregaţie chiar înainte de data la care trebuia să ţin cuvântarea. Pe atunci, nici prin gând nu-mi trecea că, de-a lungul anilor, aveam să ţin peste 5 000 de cuvântări!

Markus (în dreapta), participând la mărturia stradală în apropiere de Amsterdam, 1950

În mai 1950 am fost repartizat în Haarlem. Apoi am fost invitat să slujesc în lucrarea itinerantă. Trei nopţi n-am avut somn. I-am spus lui Robert Winkler, un frate de la filială, că nu mă simţeam pregătit pentru această lucrare. Însă el mi-a zis: „Deocamdată completează formularele. O să-nveţi“. La puţin timp după aceea, am fost instruit timp de o lună. Apoi am început să slujesc în calitate de serv de circumscripţie (în prezent, supraveghetor de circumscripţie). În timp ce vizitam o congregaţie, am cunoscut-o pe Janny Taatgen, o pionieră tânără şi veselă, care îl iubea mult pe Iehova şi avea spirit de sacrificiu. Ne-am căsătorit în 1955. Dar, înainte să-mi continui relatarea, Janny vă va spune cum a devenit pionieră şi cum am slujit împreună după ce ne-am căsătorit.

SLUJIM CA SOŢ ŞI SOŢIE

Janny: Mama a devenit Martoră în 1945, când eu aveam 11 ani. Ea şi-a dat imediat seama că era important să studieze Biblia cu noi, cei trei copii, însă tata se împotrivea adevărului. De aceea, mama studia cu noi când el nu era acasă.

Prima întrunire la care am participat a fost un congres care s-a ţinut în 1950 la Haga. După o săptămână am asistat la prima întrunire de la Sala Regatului din Assen, un oraş din provincia Drenthe. Tata s-a înfuriat şi m-a dat afară din casă. Dar înainte să plec, mama mi-a zis: „Ştii unde poţi să mergi“. Mi-am dat seama că se referea la fraţii noştri de credinţă. Mai întâi m-am mutat la o familie de Martori din apropiere, însă tata continua să-mi facă viaţa grea. De aceea, m-am mutat în congregaţia din oraşul Deventer (provincia Overijssel),  aflat la 95 de kilometri depărtare. Însă, deoarece eram minoră, tata a trebuit să răspundă în faţa autorităţilor pentru că m-a alungat de-acasă. Ca urmare, mi-a spus că puteam să mă întorc. Deşi n-a acceptat niciodată adevărul, tata mi-a permis, în cele din urmă, să particip la toate întrunirile şi să merg în predicare.

Janny (în dreapta), slujind ca pionieră în timpul vacanţei, 1952

La scurt timp după ce m-am întors, mama s-a îmbolnăvit grav şi a trebuit să fac eu toate treburile din casă. Cu toate acestea, am continuat să fac progrese spirituale şi m-am botezat în 1951, la 17 ani. În 1952, după ce mama şi-a revenit, am slujit timp de două luni ca pionieră în timpul vacanţei, cum se numeau pe atunci pionierii auxiliari. Am stat împreună cu alte trei pioniere într-o barcă amenajată pentru locuit şi am predicat în două oraşe din provincia Drenthe. În 1953 am devenit pionieră regulară. După un an, congregaţia noastră a fost vizitată de un supraveghetor de circumscripţie tânăr. Era Markus. Ne-am căsătorit în mai 1955, gândindu-ne că îi puteam sluji mai bine lui Iehova împreună (Ecl. 4:9–12).

În ziua nunţii noastre, 1955

Markus: După ce ne-am căsătorit, am fost repartizaţi ca pionieri în Veendam (provincia Groningen). Am locuit într-o cameră micuţă de 2 metri pe 3. Dar Janny a făcut din ea un loc frumos şi primitor. În fiecare seară trebuia să dăm la o parte masa şi cele două scăunele ca să facem loc pentru patul rabatabil.

După şase luni, am fost invitaţi să slujim în lucrarea itinerantă în Flandra, o regiune din nordul Belgiei. Oamenii de aici vorbesc aceeaşi limbă ca în Olanda, dar cu un accent diferit. De aceea, la început nu-i prea înţelegeam şi a trebuit să depăşim această barieră lingvistică. În 1955, aici erau doar în jur de 4 000 de vestitori. În prezent sunt de şase ori mai mulţi!

Janny: Lucrarea itinerantă presupune mult spirit de sacrificiu. Ne deplasam cu bicicletele pentru a vizita congregaţiile şi eram găzduiţi de fraţii şi surorile noastre. Deoarece nu aveam propria locuinţă, stăteam până lunea în congregaţia pe care o vizitam, iar marţi dimineaţa porneam spre următoarea congregaţie. Dar întotdeauna am considerat lucrarea noastră o binecuvântare de la Iehova.

Markus: Chiar dacă la început nu-i cunoşteam deloc pe fraţi, ei erau amabili şi ospitalieri (Evr. 13:2). De-a lungul anilor am vizitat de mai multe ori toate congregaţiile de limbă olandeză din Belgia. Acest lucru ne-a adus multe binecuvântări. De exemplu, am ajuns să-i cunoaştem aproape pe toţi fraţii şi surorile din aceste congregaţii. Ei ne-au devenit foarte dragi. Am văzut sute de copii crescând din punct de vedere fizic şi spiritual, dedicându-se lui Iehova şi punând Regatul pe primul loc în viaţă. Este o mare bucurie să vedem că mulţi dintre ei îi slujesc cu fidelitate lui Iehova în serviciul cu timp integral (3 Ioan 4). Exemplul lor ne-a  încurajat şi ne-a dat putere să continuăm să slujim cu toată inima în repartiţia noastră (Rom. 1:12).

O MARE ÎNCERCARE, DAR ŞI O ADEVĂRATĂ BINECUVÂNTARE

Markus: Încă de când ne-am căsătorit, dorinţa noastră a fost să urmăm cursurile Şcolii Galaad. Studiam limba engleză cel puţin o oră pe zi. Întrucât nu era uşor să învăţăm engleza din cărţi, am decis să mergem în Anglia în timpul vacanţei ca să predicăm şi să învăţăm mai bine această limbă. În cele din urmă, în 1963, am primit un plic de la sediul mondial din Brooklyn. Înăuntru erau două scrisori: una pentru mine şi una pentru Janny. Scrisoarea mea era o invitaţie la un curs special al Şcolii Galaad, care ţinea zece luni. Obiectivul principal al acestui curs era să-i instruiască pe fraţi şi să le ofere îndrumări organizatorice. Astfel, din cei 100 de cursanţi care au fost invitaţi, 82 erau bărbaţi.

Janny: În scrisoarea pe care am primit-o eram îndemnată să mă gândesc sub rugăciune dacă aş fi dispusă să rămân în Belgia cât timp Markus avea să participe la Şcoala Galaad. Trebuie să recunosc că, la început, am fost dezamăgită. Am avut sentimentul că eforturile mele de a ajunge la Şcoala Galaad n-au fost binecuvântate de Iehova. Totuşi, mi-am amintit că scopul acestei şcoli era să-i ajute pe cursanţi să îndeplinească lucrarea de predicare a veştii bune pe tot pământul. Am acceptat deci să rămân în Belgia şi am fost repartizată ca pionieră specială în Ghent împreună cu Anna şi Maria Colpaert, două pioniere speciale cu experienţă.

Markus: Întrucât trebuia să învăţ mai bine limba engleză, am fost invitat la Brooklyn cu cinci luni înainte de începerea şcolii. Am lucrat în Departamentul de expediţie şi în Departamentul pentru serviciu. Lucrând la sediul mondial şi ajutând la expedierea publicaţiilor în Asia, Europa şi America de Sud, am devenit şi mai conştient de faptul că suntem o familie internaţională. Îmi aduc aminte cu drag de fratele Alexander Macmillan, care fusese pelerin (sau supraveghetor itinerant) pe vremea fratelui Russell. Era înaintat în vârstă şi nu mai auzea bine, însă nu lipsea de la nicio întrunire. Exemplul său de fidelitate m-a impresionat profund. Am învăţat că nu trebuie să minimalizăm niciodată importanţa întrunirilor (Evr. 10:24, 25).

Janny: Eu şi Markus ne scriam de câteva ori pe săptămână. Ne era foarte dor unul de altul! Totuşi, Markus se bucura de instruirea pe care o primea la Galaad, iar eu găseam multă satisfacţie în lucrarea de predicare. Când Markus s-a întors din Statele Unite, eu conduceam 17 studii biblice! Cele 15 luni în care am fost departe unul de celălalt au fost o adevărată încercare, dar am putut vedea că Iehova ne-a binecuvântat pentru sacrificiile pe care le-am făcut. În ziua când Markus s-a întors, avionul a avut o întârziere de câteva ore. Când, în cele din urmă, a ajuns, am plâns unul în braţele celuilalt. De atunci suntem de nedespărţit.

RECUNOSCĂTORI PENTRU FIECARE PRIVILEGIU DE SERVICIU

Markus: În decembrie 1964, când m-am întors de la Galaad, am fost repartizaţi să slujim la Betel. Nu ştiam că acea repartiţie avea să fie temporară. După doar trei luni, am fost repartizaţi în lucrarea de district în Flandra. Când Aalzen şi Els Wiegersma  au fost trimişi în Belgia ca misionari, ei au fost repartizaţi în lucrarea de district, iar noi ne-am întors la Betel, unde eu am lucrat în Departamentul pentru serviciu. Între 1968 şi 1980, repartiţia ni s-a schimbat de mai multe ori: am slujit când la Betel, când în lucrarea itinerantă. În cele din urmă, din 1980 până în 2005, eu am slujit din nou ca supraveghetor de district.

Deşi repartiţia ni s-a schimbat de multe ori, n-am pierdut niciodată din vedere faptul că ne dedicaserăm lui Iehova şi îi promiseserăm că-i vom sluji din toată inima. Ne-am bucurat mult de fiecare repartiţie pe care am primit-o, fiind convinşi că orice schimbare avea să contribuie la progresul lucrării de predicare.

Janny: Un privilegiu de care m-am bucurat în mod deosebit a fost acela de a merge împreună cu Markus la Brooklyn în 1977 şi la Patterson în 1997, unde el a primit instruire suplimentară ca membru al Comitetului Filialei.

IEHOVA ŞTIE DE CE ANUME AVEM NEVOIE

Markus: În 1982, Janny a suferit o intervenţie chirurgicală şi şi-a revenit bine. După trei ani, membrii congregaţiei din Louvain ne-au pus la dispoziţie în mod iubitor un apartament aflat deasupra sălii Regatului. Pentru prima oară în 30 de ani, aveam locuinţa noastră. În fiecare marţi, când ne pregăteam să vizităm o congregaţie, trebuia să urc şi să cobor de câteva ori cele 54 de trepte ca să duc jos bagajele! Din fericire, în 2002 am fost invitaţi să locuim într-un apartament aflat la parter. După ce eu am împlinit 78 de ani, am fost repartizaţi ca pionieri speciali în oraşul Lokeren. Suntem foarte bucuroşi că putem sluji în această calitate şi că încă putem merge în predicare în fiecare zi.

„Am crezut cu tărie că nu e important unde slujeşti sau în ce calitate, ci, mai degrabă, cui slujeşti“

Janny: Împreună avem peste 120 de ani în serviciul cu timp integral! Am simţit de nenumărate ori împlinirea promisiunii lui Iehova că ‘nicidecum nu ne va lăsa’ şi că, atât timp cât îi suntem fideli, ‘nu ne va lipsi nimic’ (Evr. 13:5; Deut. 2:7).

Markus: Ne-am dedicat lui Iehova când eram tineri. N-am căutat niciodată lucruri mari pentru noi. Am fost dispuşi să acceptăm orice repartiţie pentru că am crezut cu tărie că nu e important unde slujeşti sau în ce calitate, ci, mai degrabă, cui slujeşti.

^ par. 5 De-a lungul anilor, tata, mama, sora cea mai mare, precum şi doi dintre fraţii mei au devenit şi ei Martori.