Relatare autobiografică

Hotărâţi să ne înfăptuim serviciul creştin

Relatare de Lena Davison

Cu o voce stinsă, pilotul a spus: „Mi se întunecă vederea; nu mai văd“. Câteva clipe după aceea, mâinile i-au alunecat de pe comenzile micului avion în care ne aflam, pierzându-şi cunoştinţa. Soţul meu, care nu pilotase niciodată un avion, s-a străduit din răsputeri să-l trezească. Dar înainte de a vă spune cum am scăpat cu viaţă din această situaţie, permiteţi-mi să vă povestesc cum am ajuns să zburăm deasupra unei ţări atât de îndepărtate ca Papua-Noua Guinee.

M-AM născut în 1929 în Australia şi am crescut în Sydney, capitala statului Noua Galie de Sud. Tatăl meu, Bill Muscat, era comunist, dar, în mod paradoxal, credea în Dumnezeu. În 1938, chiar a fost de acord să semneze o petiţie adresată statului australian, prin care se cerea să i se permită lui Joseph Rutherford, de la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, să ţină o predică la Primăria din Sydney.

„Trebuie să aibă ceva important de spus“, ne-a zis atunci tata. Opt ani mai târziu, am aflat ideile transmise în acel discurs. Tata l-a invitat la noi pe Norman Bellotti, un Martor al lui Iehova, evanghelizator cu timp integral, pentru a ne vorbi din Biblie. Familia noastră a acceptat  imediat adevărul biblic şi, nu după mult timp, era foarte activă în serviciul creştin.

Pe la mijlocul anilor ’40 am întrerupt şcoala ca să am grijă de mama care suferea de o boală cronică. Pentru a mă întreţine, mă ocupam cu croitoria. Sâmbăta seara, împreună cu sora mea, Rose, luam parte alături de un grup de pionieri la mărturia stradală în zona Primăriei din Sydney. În 1952, John, fratele meu mai mare, a absolvit Şcoala Galaad pentru misionari în Statele Unite şi a fost repartizat în Pakistan. Şi eu iubeam lucrarea de predicare şi doream să-i urmez exemplul. Astfel, în anul următor am devenit pionieră regulară.

Mă căsătoresc şi încep lucrarea de misionar

La scurt timp după aceea, l-am cunoscut pe John Davison, care lucra ca voluntar la filiala din Australia a Martorilor lui Iehova. Am fost impresionată de umilinţa lui, de firea lui hotărâtă şi de tăria lui de caracter. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial fusese închis de trei ori pentru că şi-a păstrat neutralitatea creştină. Am hotărât împreună să facem din serviciul creştin cariera vieţii noastre.

Ne-am căsătorit în iunie 1955. Am cumpărat un autobuz pe care intenţionam să-l transformăm într-un fel de rulotă. Obiectivul nostru era să-l folosim pentru a putea predica în zonele izolate ale Australiei. În anul următor, s-a anunţat că era nevoie de Martori în Noua Guinee, partea nord-estică a unei insule mari situată la nord de Australia. * Mesajul despre Regat încă nu ajunsese aici. Ne-am oferit imediat să mergem.

În acea vreme, singura modalitate prin care puteai intra în Noua Guinee era să închei un contract de muncă cu normă întreagă. John a început să-şi caute un loc de muncă. Nu după mult timp, a reuşit să obţină un contract la o fabrică de cherestea din Noua Britanie, o insulă mult mai mică ce ţine de Noua Guinee. După câteva săptămâni am pornit spre noua noastră repartiţie, ajungând la Rabaul (Noua Britanie) în iulie 1956. Acolo a trebuit să mai aşteptăm şase zile ca o ambarcaţiune să ne ducă la Waterfall Bay.

Predicarea în Waterfall Bay

După o călătorie de câteva zile, deloc uşoară, am ajuns la Waterfall Bay, un golf aflat la 240 de kilometri sud de Rabaul. Aici, într-o zonă defrişată din mijlocul junglei se afla o mare fabrică de cherestea. În seara aceea, când toţi muncitorii stăteau în jurul mesei, directorul a spus: „Apropo, domnule şi doamnă Davison, politica fabricii este ca toţi angajaţii să spună din ce religie fac parte“.

Ştiam sigur că nu exista nicio politică de felul acesta. Dar, fiindcă le refuzaserăm ţigările, deveniseră suspicioşi. Oricum, John i-a răspuns: „Suntem Martori ai lui Iehova“. S-a aşternut o linişte stânjenitoare. Muncitorii erau veterani de război şi aveau prejudecăţi faţă de Martori, din cauza poziţiei de neutralitate pe care aceştia au adoptat-o în al Doilea Război Mondial. De atunci, n-au ratat nicio ocazie de a ne face viaţa grea.

 Mai întâi, directorul nu a vrut să ne dea nici frigider, nici maşină de gătit, deşi aveam dreptul la acestea. Din acest motiv, alimentele perisabile ni se stricau şi am fost nevoiţi să gătim pe o sobă distrusă pe care am găsit-o în junglă. Apoi, sătenilor li se interzisese să ne vândă alimente proaspete, aşa că ne mulţumeam cu legumele pe care le găseam. Eram priviţi ca spioni şi eram urmăriţi cu atenţie peste tot ca nu cumva să învăţam pe cineva din Biblie. După aceea m-am îmbolnăvit de malarie.

Cu toate acestea, eram hotărâţi să ne înfăptuim serviciul creştin. I-am rugat pe doi tineri indigeni care lucrau cu noi şi care vorbeau engleza să ne înveţe limba ţării, pidgin melanezian, iar noi îi învăţam din Biblie. La sfârşit de săptămână călătoream mult, făcând „excursii“. Pe drum, depuneam mărturie cu tact oricărui sătean pe care îl întâlneam; cei cu care studiam Biblia ne erau translatori. Traversam râuri învolburate pe ale căror maluri se odihneau la soare crocodili uriaşi. Cu excepţia unei singure ocazii, când viaţa ne-a fost în pericol, rareori am fost deranjaţi de aceşti prădători de temut.

Instrumentele noastre de predare

Odată ce lucrarea de predicare a început să progreseze, am hotărât să scriem la maşină mesaje biblice simple pe care să le distribuim persoanelor interesate. Elevii cu care studiam Biblia, şi care lucrau cu noi, ne-au ajutat să traducem primele mesaje. Am petrecut multe nopţi scriind la maşină sute de tracte pe care le-am distribuit apoi sătenilor şi echipajelor de pe ambarcaţiunile ce treceau pe aici.

În 1957, John Cutforth, un slujitor itinerant cu experienţă, ne-a făcut o vizită încurajatoare. * El ne-a sugerat să folosim desene pentru a-i ajuta pe cei care nu ştiau să citească să înveţe adevărurile biblice. Împreună cu soţul meu, John Cutforth a făcut o serie de desene simple pentru a explica învăţăturile de bază ale Bibliei. Apoi, am petrecut ore în şir ca să copiem aceste predici ilustrate pe nişte caiete. Fiecare elev cu care studiam Biblia a primit un caiet pe care îl folosea ca să le predice altora. În cele din urmă, această metodă a fost folosită în toată ţara.

După doi ani şi jumătate, contractul nostru de muncă în Waterfall Bay a expirat, iar autorităţile ne-au dat voie să rămânem în ţară. Prin urmare, am acceptat invitaţia de a deveni pionieri speciali.

Ne întoarcem în Rabaul

Navigând spre nord, spre Rabaul, ambarcaţiunea la bordul căreia ne aflam s-a oprit ca să înnoptăm la Wide Bay, pe o plantaţie de arbori  de cacao şi palmieri de cocos. Proprietarii acestei plantaţii, un cuplu în vârstă, voiau să se întoarcă în Australia. Ei i-au propus lui John să fie administratorul plantaţiei. Oferta era foarte tentantă, însă în acea seară, când am discutat problema pe îndelete, ne-am dat seama că nu veniserăm în Noua Guinee ca să urmărim bogăţii materiale. Noi eram hotărâţi să continuăm să ne înfăptuim serviciul de pionier. Aşa că a doua zi le-am spus proprietarilor că refuzam oferta, după care ne-am continuat călătoria.

Ajunşi la Rabaul, ne-am alăturat unui mic grup de Martori veniţi aici din străinătate. Localnicii au arătat un mare interes faţă de mesajul despre Regat şi am iniţiat multe studii biblice. Ţineam întrunirile creştine într-o sală închiriată, iar asistenţa era de aproximativ 150 de persoane. Multe dintre acestea au acceptat adevărul şi au dus apoi vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu în alte zone ale ţării. — Matei 24:14.

Am vizitat şi satul Vunabal, aflat la o distanţă de aproximativ 50 de kilometri de Rabaul. Aici, un grup de oameni manifestaseră un interes deosebit faţă de adevărul biblic. Acest lucru i-a atras imediat atenţia unui catolic foarte influent. Împreună cu câţiva amici de-ai lui de la biserică, ne-a întrerupt studiul biblic săptămânal, obligându-ne să părăsim satul. Aflând că în săptămâna următoare aveau de gând să ne facă probleme şi mai mari, am cerut ajutor poliţiei.

În ziua aceea, pe marginea drumului, pe o distanţă de câţiva kilometri, erau o mulţime de credincioşi catolici care ne huiduiau. Mulţi dintre ei erau pregătiţi să arunce cu pietre în noi. Între timp, un preot a adunat în sat sute de indigeni. Poliţiştii ne-au asigurat că aveam dreptul să ţinem întrunirea, aşa că ne-au croit drum prin mulţime. Însă, de îndată ce am început întrunirea, gloata, întărâtată de preot, a fost cuprinsă de furie. Poliţiştii nu au putut să o stăpânească. Prin urmare, şeful poliţiei ne-a îndemnat să plecăm imediat şi ne-a condus repede la maşină.

Oamenii ne împingeau din toate părţile; ne înjurau, ne scuipau şi ne ameninţau cu pumnul, în timp ce preotul stătea cu braţele încrucişate şi zâmbea. După ce am scăpat de acolo, şeful poliţiei a recunoscut că a fost cea mai gravă situaţie cu care s-a confruntat vreodată. Deşi majoritatea oamenilor din Vunabal au fost intimidaţi de violenţa acelei gloate, un elev cu care studiam Biblia a luat poziţie în mod curajos de partea adevărului. De atunci, sute de alte persoane din Noua Britanie au luat poziţie de partea adevărului.

Progrese în Noua Guinee

În noiembrie 1960, am fost repartizaţi în Madang, un oraş mare aflat pe coasta nordică a insulei principale, Noua Guinee. Aici, eu şi John am primit nenumărate oferte de muncă. O companie mi-a propus să-i administrez magazinul de confecţii. Alta îmi cerea să fac reparaţii de croitorie. Unele femei care imigraseră aici s-au oferit chiar să mă ajute să-mi deschid un atelier de croitorie. Păstrând în minte obiectivul pentru care veniserăm aici, am refuzat politicos toate ofertele care ni s-au făcut. — 2 Timotei 2:4.

Teritoriul din Madang era roditor şi în curând aici s-a format o congregaţie înfloritoare. Pentru a predica şi în satele îndepărtate, mergeam pe jos sau cu motocicleta. Aceste călătorii de predicare durau zile la rând. Ne adăposteam în colibele părăsite pe care le întâlneam pe drum, dormind pe aşternuturi de paie. Bagajul nostru  consta în conserve, biscuiţi şi o plasă pentru ţânţari.

Într-o astfel de călătorie, am vizitat un grup de persoane interesate din Talidig, un sat aflat la aproximativ 50 de kilometri nord de Madang. Întrucât acestea progresau spiritualiceşte, directorul şcolii din sat le-a interzis să mai studieze Biblia pe domeniul public. Ulterior, instigaţi de el, poliţiştii le-au distrus casele şi le-au alungat din sat. Însă au fost primite de şeful unui sat din apropiere. Cu timpul, acest om bun a acceptat adevărul biblic şi în acea zonă s-a construit o Sală a Regatului modernă.

Lucrarea de traducere şi serviciul itinerant

La numai doi ani de la sosirea noastră în Noua Britanie (în 1956), am fost invitaţi să dăm o mână de ajutor la traducerea publicaţiilor biblice în pidgin melanezian. Am continuat această muncă ani de-a rândul. Apoi, în 1970, am fost invitaţi la biroul de filială din Port Moresby, capitala statului Papua-Noua Guinee, să slujim cu timp integral ca traducători. În plus, predam şi cursuri de pidgin melanezian.

În 1975 ne-am întors în Noua Britanie pentru a sluji în serviciul itinerant. În următorii 13 ani am călătorit cu avionul, cu barca, cu maşina sau pe jos, în aproape toată ţara. De multe ori am trecut prin situaţii periculoase, ca în episodul menţionat la începutul acestei relatări. Atunci, din cauza unei gastrite severe, pilotul avionului îşi pierduse cunoştinţa în timp ce ne apropiam de pista de aterizare din oraşul Kandrian (Noua Britanie). Avionul se cuplase pe pilot automat şi se rotea deasupra junglei, în timp ce John încerca cu disperare să-l trezească pe pilot. În cele din urmă, pilotul şi-a revenit, recăpătându-şi vederea doar atât cât să poată face o aterizare forţată, după care a leşinat din nou.

Primim o altă repartiţie

În 1988 am fost repartizaţi din nou în Port Moresby, fiindcă era mare nevoie de traducători la filială. La Betel lucram cot la cot, ca o familie unită, aproximativ 50 de fraţi şi surori. În plus, am ajutat şi la instruirea unor noi traducători. Eram cazaţi cu toţii în camere modeste. Eu şi John am hotărât să lăsăm uşa întredeschisă pentru ca atât membrii familiei Betel, cât şi cei veniţi în vizită să se simtă încurajaţi să ne treacă pragul ca să ne cunoaştem mai bine. Astfel ne-am apropiat foarte mult unii de alţii, oferindu-ne mult sprijin şi multă iubire.

În 1993, John a suferit un infarct şi a decedat. Am simţit atunci că odată cu el a murit şi o parte din mine. Am fost căsătoriţi 38 de ani, ani pe care i-am petrecut împreună în serviciul creştin. Însă eram hotărâtă să-i slujesc în continuare lui Iehova, bizuindu-mă pe puterea sa (2 Corinteni 4:7). Uşa camerei mele a rămas deschisă, iar tinerii au continuat să mă viziteze. Această asociere sănătoasă m-a ajutat să-mi păstrez optimismul.

În 2003, din cauza sănătăţii mele tot mai şubrede, am fost repartizată la filiala din Sydney (Australia). Deşi am 77 de ani, slujesc şi astăzi cu timp integral în Departamentul de traducere şi sunt activă în lucrarea de predicare. Prietenii mei, precum şi copiii şi nepoţii mei spirituali, sunt pentru mine o permanentă sursă de bucurie.

Uşa camerei mele rămâne deschisă şi am vizitatori aproape în fiecare zi. De fapt, atunci când este închisă, deseori fraţii bat la uşă ca să vadă dacă sunt bine. Sunt hotărâtă ca atât cât voi trăi să-mi înfăptuiesc serviciul creştin, slujindu-i Dumnezeului meu, Iehova. — 2 Timotei 4:5.

[Note de subsol]

^ par. 10 Pe atunci, partea estică a insulei era împărţită în Papua, la sud, şi Noua Guinee, la nord. Azi, partea vestică a insulei se numeşte Papua, şi aparţine Indoneziei, iar partea estică se numeşte Papua-Noua Guinee.

^ par. 19 Relatarea autobiografică a fratelui John Cutforth a apărut în Turnul de veghe din 1 iunie 1958, paginile 333–336 (engl.).

[Hărţile de la pagina 18]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

NOUA GUINEE

AUSTRALIA

Sydney

INDONEZIA

PAPUA-NOUA GUINEE

Talidig

Madang

PORT MORESBY

NOUA BRITANIE

Rabaul

Vunabal

Wide Bay

Waterfall Bay

[Provenienţa hărţilor]

Hartă şi glob: Pe baza NASA/Visible Earth imagery

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

În 1973, cu John, la congresul din Lae (Noua Guinee)

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

În 2002, la filiala din Papua-Noua Guinee