Relatare autobiografică

Am făcut din lucrarea de predicare cariera vieţii mele

Relatare de Lynette Peters

Era duminică dimineaţa. Un trăgător de elită era postat pe clădire, în timp ce câţiva puşcaşi marini stăteau ascunşi în iarbă, cu arma la ochi. Împreună cu alţi misionari trebuia să evacuăm clădirea unde stăteam. Am fugit spre elicopterul care ne aştepta în apropiere, străduindu-ne să ne păstrăm calmul. Într-o clipă elicopterul a decolat, iar în zece minute ne aflam în siguranţă la bordul unei nave militare, ancorate aproape de coastă.

ÎN DIMINEAŢA următoare am aflat că hotelul unde ne refugiaserăm cu o noapte mai înainte fusese bombardat de rebeli. După mai mulţi ani de conflicte civile, în Sierra Leone izbucnise războiul. Toţi străinii, inclusiv noi, au fost nevoiţi să părăsească ţara aproape în ultimul moment. Dar să vă povestesc cum am ajuns în această situaţie.

Am crescut în Guyana Britanică, cunoscută din 1966 sub numele de Guyana. Am avut o copilărie frumoasă şi lipsită de griji. Prin anii ’50, când eu eram copil, majoritatea părinţilor puneau mare accent pe instruire şi aşteptau din partea copiilor lor să ia note bune la şcoală. Îmi aduc aminte că un funcţionar la o bancă l-a întrebat odată pe tata de ce cheltuia atâţi bani cu instruirea copiilor. Tata i-a zis: „Numai cea mai bună instruire îi va ajuta să reuşească în viaţă“. Pe atunci el credea că cea mai bună instruire nu se putea obţine decât la şcoli înalte. Dar în scurt timp avea să-şi schimbe părerea.

Când aveam 11 ani, mama a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. Asistase  împreună cu o vecină la o întrunire de la Sala Regatului. Lucrurile auzite în acea seară le-au convins pe amândouă că acesta era adevărul. Apoi, mama a discutat cu o altă vecină despre cele învăţate. Nu după mult timp, toate trei au început să studieze Biblia cu două misionare, Daphne Harry (mai târziu, Baird) şi Rose Cuffie. În mai puţin de un an, mama şi cele două prietene ale ei s-au botezat. Cinci ani mai târziu, tata s-a retras din Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea şi s-a botezat ca Martor al lui Iehova.

Aflate la vârsta adolescenţei, eu şi alte două surori ale mele — copiii cei mai mari din cei zece ai familiei — petreceam multe ore frumoase cu Daphne şi Rose la casa de misionari. Ascultam cu plăcere experienţele lor din serviciul de teren. Erau neobosite în eforturile de a-i ajuta pe alţii pe plan spiritual şi radiau de bucurie. Exemplul lor mi-a insuflat dorinţa de a deveni misionară.

Dar ce m-a ajutat să mă concentrez asupra obiectivului de a sluji cu timp integral, când toţi cei din jurul meu, rude şi colegi de şcoală, se gândeau numai să-şi facă o carieră? Aveam multe posibilităţi tentante — puteam studia dreptul, muzica, medicina sau orice altceva. Exemplul excelent al părinţilor mi-a oferit îndrumarea de care aveam nevoie. Ei trăiau adevărul, studiau Biblia cu sârguinţă şi îi ajutau cu dăruire pe alţii să-l cunoască pe Iehova. * În plus, ei invitau deseori la noi acasă slujitori cu timp integral. Văzând bucuria şi satisfacţia acestor fraţi şi surori mi-am dorit şi mai mult să fac din lucrarea de predicare cariera vieţii mele.

Aveam 15 ani când m-am botezat. După absolvirea liceului am început imediat pionieratul. Prima persoană pe care am ajutat-o să progreseze spre dedicare şi botez a fost Philomena, care lucra ca infirmieră la un spital. M-am bucurat mult să văd cum iubirea ei faţă de Iehova creştea. Această bucurie mi-a stimulat dorinţa de a continua serviciul cu timp integral. La scurt timp după aceea mi s-a oferit un post mai bun în serviciul administrativ de stat, unde lucram deja ca secretară. Am refuzat însă oferta ca să pot continua pionieratul.

Locuiam tot cu părinţii, iar misionarii veneau des la noi acasă. Îmi plăcea atât de mult să le ascult experienţele! Mă simţeam tot mai atrasă de serviciul de misionar, deşi pentru mine totul părea doar un vis. În acei ani, ca de altfel şi în prezent, în Guyana erau trimişi misionari. Într-o zi din 1969, am avut plăcuta surpriză de a fi invitată să urmez cursurile Şcolii Biblice Galaad la Brooklyn, New York.

 O repartiţie neaşteptată

Cea de-a 48-a clasă a Şcolii Galaad era formată din 54 de cursanţi veniţi din 21 de ţări, 17 dintre aceştia fiind surori necăsătorite. Deşi au trecut 37 de ani de atunci, îmi amintesc foarte bine acele 5 luni de cursuri. Aveam o mulţime de lucruri de învăţat, nu doar adevăruri biblice, ci şi sugestii şi sfaturi practice pentru viaţa de misionar. De exemplu, am învăţat să urmez îndrumările teocratice, să am o concepţie echilibrată în ce priveşte moda şi să perseverez în împrejurări dificile.

Părinţii mei au subliniat mereu importanţa asistării cu regularitate la întruniri. Dacă cineva din familie era prea bolnav să meargă duminica la întrunire, cu siguranţă în seara următoare nu se făcea dintr-o dată bine pentru a putea merge la un recital de pian sau la un alt concert. Cu toate acestea, când eram la Galaad, a fost o perioadă când n-am participat la toate întrunirile. Mergeam la întruniri cu un cuplu de la Betel, Don şi Dolores Adams, care mă luau cu maşina. Într-o vineri seară am încercat să mă justific, spunându-le că nu puteam veni la întrunire deoarece aveam foarte multe teme de făcut. Cum să mai ajung şi la Şcoala Teocratică şi întrunirea de serviciu? Fratele Adams m-a ajutat puţin să analizez situaţia, după care mi-a spus: „Lasă-ţi conştiinţa să te îndrume!“ I-am urmat sfatul şi de atunci nu am mai lipsit de la nicio întrunire. Nu permit niciunui lucru să mă împiedice să asist la întrunirile creştine. Lipsesc doar în cazuri excepţionale.

Ajunseserăm la jumătatea cursului. Toţi ne întrebam unde urma să fim repartizaţi. Întrucât ştiam că în Guyana era mare nevoie de ajutor în lucrarea de predicare, mă gândeam că voi fi repartizată în Guyana. Cât de surprinsă am fost să aflu că repartiţia mea era în Sierra Leone (situată în Africa de Vest). I-am mulţumit mult lui Iehova că mi-a îndeplinit dorinţa de a fi misionară într-o ţară străină!

Am multe de învăţat

Sierra Leone este o ţară pitorească, cu multe golfuri şi plaje superbe, cu dealuri şi munţi. Însă ceea ce o face cu adevărat frumoasă sunt locuitorii ei, care prin iubirea şi amabilitatea lor, îi fac până şi pe străini să se simtă ca la ei acasă. Acest lucru îi ajută mult şi pe noii misionari să-şi aline dorul de casă. Locuitorilor acestei ţări vest africane le place să vorbească despre cultura şi obiceiurile lor şi mai ales să-i ajute pe nou-veniţi să înveţe bine krio, lingua franca în Sierra Leone.

Vorbitorii de krio au multe proverbe foarte sugestive. De pildă, un proverb spune: „Maimuţele muncesc, iar babuinii mănâncă“, ideea transmisă fiind că cel ce seamănă nu culege întotdeauna roadele. Cât de bine descrie acest proverb nedreptăţile din lumea de azi! — Isaia 65:22.

Lucrarea de predicare şi de facere de discipoli era foarte plăcută. Rareori găseai pe cineva care să nu fie interesat de Biblie. De-a lungul anilor, misionarii şi alţi slujitori ai lui Iehova au ajutat oameni din orice categorie socială şi din orice trib, tineri şi vârstnici, să îmbrăţişeze adevărul biblic.

 Erla Saint Hill, prima mea parteneră în lucrarea de misionar, era o evanghelizatoare neobosită. Erla era foarte zeloasă nu numai în serviciul de teren, ci şi în îndeplinirea sarcinilor repartizate în casa de misionari. Ea m-a ajutat să înţeleg cât de important este să faci cunoştinţă cu vecinii, să-i vizitezi pe fraţii bolnavi, pe cei interesaţi de adevăr şi, pe cât posibil, să fii de ajutor când are loc o înmormântare. Tot de la ea am învăţat să nu plec din teritoriul în care am predicat fără să-i salut, măcar în treacăt, pe fraţii şi surorile care locuiesc în zonă. În felul acesta, am găsit mame, fraţi, surori şi prieteni şi m-am simţit ca acasă în repartiţia mea. — Marcu 10:29, 30.

Am legat prietenii strânse şi cu misionarii care slujeau împreună cu mine în Sierra Leone. Printre ei s-a numărat colega mea de cameră Adna Byrd, care a slujit în Sierra Leone din 1978 până în 1981, şi Cheryl Ferguson, care este colega mea de cameră de 24 de ani.

Războiul civil şi alte încercări

În 1997, la aproximativ o lună de la dedicarea noilor clădiri de filială din Sierra Leone, războiul ne-a obligat să părăsim ţara, aşa cum am relatat la început. Cu şase ani mai înainte, Martorii din Liberia se refugiaseră în Sierra Leone din cauza războiului care izbucnise în ţara lor. Credinţa lor ne-a impresionat foarte mult. Unii nu reuşiseră să ia nimic cu ei. În pofida acestei situaţii dificile, ei mergeau în fiecare zi în lucrarea de predicare. Ne-a mişcat mult iubirea lor pentru Iehova şi pentru oameni.

Acum, când noi eram refugiaţi în Guineea, am urmat exemplul fraţilor din Liberia şi am continuat să ne încredem în Iehova, punând interesele Regatului pe primul plan. Un an mai târziu, ne-am întors în Sierra Leone, însă după mai puţin de şapte luni a izbucnit războiul şi a trebuit să părăsim din nou ţara şi să ne refugiem în Guineea.

La scurt timp după aceea ni s-a spus că membrii uneia dintre facţiunile beligerante ocupaseră casa de misionari din Kissy şi că toate bunurile noastre fuseseră fie furate, fie distruse. Această situaţie nu ne-a descurajat. Dimpotrivă, eram bucuroşi că scăpaserăm cu viaţă. Deşi am rămas cu foarte puţine lucruri, ne-am descurcat.

De data aceasta, eu şi colega mea de cameră, Cheryl, n-am mai plecat din Guineea şi a  trebuit să învăţăm franceza. Unii misionari foloseau imediat cuvintele învăţate în franceză şi nu-i deranja că făceau greşeli. Însă mie nu-mi plăcea să vorbesc incorect şi foloseam franceza numai când nu aveam de ales. Mi-a fost foarte greu! Trebuia să-mi spun în fiecare zi de ce mă aflam în Guineea: să-i ajut pe oameni să-l cunoască pe Iehova.

Încetul cu încetul am făcut progrese, studiind mai mult franceza şi ascultându-i cu atenţie pe cei care o vorbeau bine. I-am rugat pe copiii din congregaţie să mă corecteze, deoarece ei nu se sfiau să-mi spună când greşeam. Apoi, am primit ajutor din partea organizaţiei lui Iehova într-un mod neaşteptat. Serviciul pentru Regat conţinea sugestii care ne ajutau să le oferim cărţi şi broşuri oamenilor de diverse convingeri religioase. Însă începând cu numărul din septembrie 2001, Serviciul pentru Regat oferă sugestii şi pentru prezentarea revistelor. Acum sunt mult mai sigură pe mine în lucrarea de predicare, deşi nu pot să-mi exprim ideile în franceză la fel de bine ca în limba mea maternă.

Întrucât am crescut într-o familie numeroasă, mi-a fost mai uşor să locuiesc alături de mai mulţi oameni. La un moment dat, în casa de misionari locuiau 17 persoane. De-a lungul celor 37 de ani petrecuţi în serviciul de misionar am stat împreună cu 100 de misionari. A fost un privilegiu să cunosc atât de mulţi oameni, fiecare cu personalitatea sa, dar toţi lucrând pentru îndeplinirea aceluiaşi obiectiv! Şi este o mare bucurie să fii un colaborator al lui Dumnezeu şi să vezi cum oamenii îmbrăţişează adevărul! — 1 Corinteni 3:9.

În toţi aceşti ani am pierdut multe evenimente importante din viaţa familiei mele, cum ar fi nunta celor mai mulţi dintre fraţii mei mai mici. Nu mi-am văzut nepoţii atât de des pe cât mi-aş fi dorit. A fost un sacrificiu pentru mine şi pentru membrii familiei mele care, dând dovadă de altruism, m-au încurajat să perseverez în lucrarea de misionar.

Totuşi, ceea ce am pierdut acasă am câştigat într-un fel sau altul în serviciul de misionar. Deşi am decis să rămân celibatară, am mulţi copii spirituali şi nu mă refer numai la cei cu care am studiat Biblia, ci şi la cei care mi-au devenit prieteni. Copiii lor au crescut sub ochii mei, s-au căsătorit şi la rândul lor şi-au instruit copiii pe calea adevărului. Unii dintre ei au ales ca şi mine să facă din lucrarea de predicare cariera vieţii lor.

[Notă de subsol]

^ par. 9 Mama a făcut pionierat peste 25 de ani, iar tata a început pionieratul auxiliar după ce a ieşit la pensie.

[Hărţile de la pagina 15]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Am fost repartizată în Sierra Leone (Africa de Vest)

GUINEEA

SIERRA LEONE

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Cele două surori ale mele, cu care am petrecut multe ore frumoase în compania misionarilor, în anii ’50

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Împreună cu alţi cursanţi ai celei de-a 48-a clase a Şcolii Galaad

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

La dedicarea clădirilor filialei din Sierra Leone