Întrebări de la cititori

Întrucât Biblia nu spune nimic despre obiceiul de a toasta, de ce evită Martorii lui Iehova să ia parte la toasturi?

Obiceiul de a toasta cu un pahar cu vin (sau cu altă băutură alcoolică) este străvechi şi foarte răspândit, deşi pot exista unele diferenţe de la un loc la altul. Uneori cei ce toastează ciocnesc paharul. De obicei, persoana care ţine toastul cere sau urează cuiva fericire, sănătate, viaţă lungă sau alte lucruri asemănătoare. Participanţii la toast îşi pot exprima acordul fie cu voce tare, fie ridicându-şi paharul cu vin şi bând din el. Deşi, mulţi consideră că acest obicei este inofensiv sau un simplu gest de politeţe, Martorii lui Iehova au motive întemeiate să nu ia parte la toasturi.

Creştinii nu se reţin de la acest obicei pentru că nu le-ar dori altora sănătate şi fericire. În încheierea unei scrisori adresate congregaţiilor din secolul I, corpul de guvernare de atunci a folosit un cuvânt ce poate fi redat prin „fiţi sănătoşi“, „să vă meargă bine“ sau „toate cele bune“ (Faptele 15:29). Iar unii închinători adevăraţi le-au spus unor regi: „Să trăiască veşnic domnul meu!“ sau „Veşnic să trăiască regele!“ — 1 Regi 1:31; Neemia 2:3.

Care este însă originea obiceiului de a toasta? Ediţia din 1 ianuarie 1968 a revistei Turnul de veghe (engl.), cita The Encyclopædia Britannica (1910), volumul 13, pagina 121: „Obiceiul de a bea «în sănătatea» celor vii are foarte probabil la origine ritualul religios antic de a bea în cinstea zeilor şi a morţilor. La mesele lor, grecii şi romanii făceau libaţii * în cinstea zeilor lor, iar la banchetele ceremoniale toastau pentru aceştia şi pentru morţi“. Aceeaşi enciclopedie adaugă: „Obiceiul de a bea în sănătatea celor vii trebuie să fi fost de la bun început strâns legat de obiceiurile de a bea în semn de ofrandă“.

Este valabil acest lucru şi astăzi? În cartea International Handbook on Alcohol and Culture (ediţia 1995) se spune: „Din câte se pare, [obiceiul de a toasta] este o reminiscenţă laică a libaţiilor ritualice antice care constau în oferirea unui lichid sacru ca ofrandă zeilor: sânge sau vin în schimbul realizării unei dorinţe, o rugăciune exprimată pe scurt prin cuvintele «La mulţi ani!» sau «În sănătatea ta!»“

Este adevărat că nu orice obiect, model ori obicei care provine din religia falsă antică sau are un corespondent în aceasta este nepotrivit pentru un închinător adevărat. Un exemplu este rodia. Într-o renumită enciclopedie biblică se spune: „Se pare că rodia era folosită ca simbol sacru şi de unele religii păgâne“. Cu toate acestea, Dumnezeu poruncise ca pe tivul veşmântului marelui preot să se facă nişte rodii dintr-un fir, iar coloanele de aramă ale templului lui Solomon erau decorate cu rodii (Exodul 28:33; 2 Regi 25:17). În plus, verigheta a avut cândva semnificaţie religioasă. Totuşi, astăzi majoritatea oamenilor nu ştiu lucrul acesta, considerând verigheta doar un semn că cineva este căsătorit.

Ce se poate spune despre folosirea vinului în cadrul unor ritualuri religioase? De exemplu, odată închinătorii la Baal din Sihem „au intrat în casa dumnezeului lor, au mâncat, au băut şi l-au blestemat pe Abimelec“, fiul lui Ghedeon (Judecătorii 9:22-28). Credeţi că un slujitor loial al lui Iehova ar fi băut împreună cu ei, invocând probabil puterea unui dumnezeu fals împotriva lui Abimelec? Vorbind despre o perioadă în care mulţi israeliţi s-au  răzvrătit împotriva lui Iehova, Amos a spus: „Se întind lângă fiecare altar pe veşminte luate ca zălog şi beau în casa dumnezeilor lor vinul celor amendaţi“ (Amos 2:8). Ar fi luat parte închinătorii adevăraţi la asemenea ocazii, fie că vinul era turnat ca ofrandă zeilor, fie că era băut în acest scop (Ieremia 7:18)? Sau ar fi ridicat un închinător adevărat un pahar cu vin, cerându-i unui dumnezeu să influenţeze sau să binecuvânteze viitorul cuiva?

De remarcat că, uneori închinătorii lui Iehova şi-au ridicat mâinile spre cer pentru a cere o binecuvântare. Ei şi-au ridicat mâinile spre adevăratul Dumnezeu. Iată ce citim: „Solomon a stat în picioare înaintea altarului lui Iehova . . . şi-a întins mâinile spre ceruri şi a zis: «O, Iehova, Dumnezeul lui Israel, nu este niciun Dumnezeu ca tine . . . Ascultă din locul în care locuieşti, din ceruri! Ascultă şi iartă!»“ (1 Regi 8:22, 23, 30). În mod asemănător, „Ezra l-a binecuvântat pe Iehova . . . şi tot poporul a răspuns: «Amin! Amin!», ridicându-şi mâinile. Apoi s-au plecat şi s-au prosternat înaintea lui Iehova, cu faţa la pământ“ (Neemia 8:6; 1 Timotei 2:8). Cu certitudine, aceşti slujitori loiali n-au ridicat mâinile spre cer pentru a cere binecuvântarea unui zeu al norocului. — Isaia 65:11.

Probabil că mulţi oameni de astăzi, care iau parte la toasturi nu se gândesc că cer un răspuns sau o binecuvântare din partea vreunui zeu, dar nici nu pot explica de ce ridică spre cer un pahar cu vin. Cu toate acestea, faptul că ei nu se gândesc la semnificaţia acestui obicei nu este un motiv ca adevăraţii creştini să se simtă obligaţi să facă la fel.

Este bine ştiut că şi cu alte ocazii Martorii lui Iehova se reţin de la anumite gesturi făcute de majoritatea oamenilor. De exemplu, mulţi oameni fac anumite gesturi spre emblemele, sau drapelele, naţionale fără a le considera acte de închinare. Adevăraţii creştini nu-i împiedică pe alţii să facă aceste gesturi, însă ei personal nu le fac. Ştiind când urmau să aibă loc asemenea ceremonii, mulţi Martori au dat dovadă de judecată sănătoasă pentru a nu-i ofensa pe alţii. Indiferent de situaţie, ei sunt hotărâţi să nu facă gesturi patriotice, care sunt în dezacord cu Biblia (Exodul 20:4, 5; 1 Ioan 5:21). Poate că pentru mulţi oameni din zilele noastre obiceiul de a toasta nu reprezintă un gest religios. Totuşi, creştinii au motive întemeiate să nu ia parte la toasturi. Acest obicei are origini păgâne şi, chiar şi în prezent, poate fi considerat un mod de a cere o binecuvântare „cerului“, ca şi cum s-ar invoca o forţă supranaturală. — Exodul 23:2.

[Notă de subsol]

^ par. 5 Act ritual constând în vărsarea unei cupe cu vin, lapte etc. în cinstea zeilor, după ce cineva şi-a muiat buzele în ea. (Noul dicţionar de neologisme, 1997)