Sabatul — O cerinţă pentru creştini?

SABATUL a fost o zi de repaus stabilită de Dumnezeu şi a servit ca semn între Iehova şi fiii lui Israel (Exodul 31:16, 17). Expresia ebraică yohm haššabbāth s-a format de la verbul šavāth şi înseamnă odihnă, repaus. — Geneza 2:2; 8:22.

Primul sabat săptămânal de 24 de ore a fost ţinut de naţiunea Israel în deşert în anul 1513 î.e.n., în a doua lună de la ieşirea evreilor din Egipt (Exodul 16:1). Iehova îi spusese lui Moise că în a şasea zi a săptămânii aveau să primească de două ori mai multă mană miraculoasă. Când s-a întâmplat lucrul acesta, căpeteniile, sau fruntaşii, adunării l-au înştiinţat pe Moise, iar apoi s-au dat instrucţiunile privitoare la pregătirile pentru sabatul săptămânal (Exodul 16:22, 23). Potrivit cuvintelor lui Iehova din Exodul 16:28, 29, începând de atunci respectarea sabatului a fost obligatorie pentru israeliţi.

Înainte de ieşirea din Egipt, nici unuia dintre slujitorii lui Dumnezeu nu i se ceruse să ţină sabatul, aşa cum reiese din Deuteronomul 5:2, 3 şi din Exodul 31:16, 17: „Nu cu părinţii noştri a făcut DOMNUL legământul acesta, ci cu noi“. „Fiii lui Israel să păzească sabatul, . . . ei şi urmaşii lor. . . . Acesta va fi între Mine şi fiii lui Israel un semn pentru totdeauna.“ Dacă ar fi fost ţinut şi mai înainte, sabatul n-ar mai fi putut sluji ca aducere-aminte a eliberării israeliţilor din Egipt de către Iehova, aşa cum se arată în Deuteronomul 5:15. Faptul că unii israeliţi au ieşit în ziua a şaptea să strângă mană, cu toate că li se interzisese în mod expres lucrul acesta, arată că respectarea sabatului era o cerinţă nouă (Exodul 16:11–30). O altă dovadă în acest sens este că, în primul caz de încălcare a sabatului, consemnat după transmiterea Legii la Sinai, nu s-a ştiut cum trebuia rezolvată problema. — Numeri 15:32–36.

Sabatul era o zi sfântă, o zi de odihnă şi de bucurie pentru toţi — israeliţi, robi, străini şi animale —, când înceta orice muncă (Deuteronomul 5:12; Isaia 58:13, 14; Osea 2:11; Exodul 20:10; 34:21; Deuteronomul 5:12–15; Ieremia 17:21, 24). Pe lângă „arderea-de-tot necurmată“, oferită zilnic, cu această ocazie se aducea o ardere-de-tot specială, împreună cu darul de mâncare şi cu jertfa de băutură (Numeri 28:9, 10). Erau înlocuite „pâinile pentru punerea înainte“ din sanctuar, iar o nouă diviziune, sau ceată, a preoţilor îşi lua în primire serviciul. — Leviticul 24:5–9; 1 Cronici 9:32; 2 Cronici 23:4.

În ce priveşte cerinţele, existau diferenţe între sabatele săptămânale obişnuite şi sabatele, sau ‘strângerile laolaltă sfinte’, ţinute cu ocazia sărbătorilor anuale (Leviticul 23:2). În linii mari, sabatele săptămânale erau mai restrictive; nu se putea face nici o muncă (cu excepţia celor de la sanctuar), indiferent dacă era grea sau uşoară. Era interzis chiar şi strânsul lemnelor sau aprinsul focului (Numeri 15:32–36; Exodul 35:3). Aşa cum sugerează Exodul 16:29, existau restricţii şi în ce priveşte călătoriile.

Foloasele şi importanţa sabatului

Sabatul, care presupunea încetarea oricărei munci şi respectarea altor cerinţe divine, nu era doar o zi de odihnă, ci în primul rând îi dădea fiecăruia ocazia să-şi demonstreze credinţa şi ascultarea. Le oferea părinţilor posibilitatea de a întipări legile şi poruncile lui Dumnezeu în mintea şi în inima copiilor lor (Deuteronomul 6:4–9). Sabatul era dedicat studierii Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi altor activităţi spirituale, aşa cum reiese din răspunsul pe care i l-a dat sunamitei soţul ei când aceasta i-a cerut permisiunea să meargă să-l vadă pe Elisei, omul lui Dumnezeu: „Pentru ce vrei să te duci astăzi la el? Doar nu este nici lună nouă, nici sabat“. — 2 Împăraţi 4:22, 23.

Nu este o cerinţă pentru creştini

Fiind evreu născut sub Lege, Isus a ţinut sabatul, aşa cum poruncea Cuvântul lui Dumnezeu, nu cum cereau fariseii. El ştia că era îngăduit să faci lucrări excelente în sabat (Matei 12:12). Cu toate acestea, în scrierile creştine inspirate se spune că „Cristos este sfârşitul Legii“, ceea ce înseamnă că creştinii au fost „eliberaţi de sub Lege“ (Romani 10:4; 7:6). Nici Isus şi nici discipolii săi n-au făcut vreo deosebire între aşa-zisele legi morale şi cele ceremoniale. Ei au citat din cele Zece Porunci, precum şi din alte părţi ale Legii, considerând că toate acestea erau obligatorii în egală măsură pentru cei ce se aflau sub Lege (Matei 5:21–48; 22:37–40; Romani 13:8–10; Iacov 2:10, 11). Scripturile afirmă cu claritate că jertfa de  răscumpărare a lui Cristos „a abolit . . . Legea poruncilor care consta din decrete“ şi că Dumnezeu „a şters documentul manuscris contrar nouă, care consta din decrete . . . şi . . . l-a luat din cale pironindu-l pe stâlpul de tortură“. Întreaga Lege mozaică a fost ‘abolită’, ‘ştearsă’, sau ‘luată din cale’ (Efeseni 2:13–15; Coloseni 2:13, 14). Aşadar, întregul sistem de sabate — atât zilele de sabat, cât şi anii sabatici — a fost abrogat împreună cu restul Legii în baza jertfei de răscumpărare a lui Cristos Isus. Aşa se explică de ce creştinii consideră „o zi ca fiind la fel ca toate celelalte“, fie că e vorba de un sabat, fie de o altă zi, fără să se teamă că vor fi judecaţi (Romani 14:4–6; Coloseni 2:16). Adresându-se celor ce respectau cu rigurozitate „zile şi luni şi perioade şi ani“, Pavel a spus: „Mă tem pentru voi, ca nu cumva să fi trudit în zadar cu privire la voi“. — Galateni 4:10, 11.

După moartea lui Isus, apostolii săi n-au spus în nici o ocazie că sabatul trebuie respectat. Sabatul n-a fost inclus printre cerinţele creştine în Faptele 15:28, 29 şi nici mai târziu. Apostolii n-au introdus nici un sabat nou, sau o „zi a Domnului“. Chiar dacă Isus a fost înviat în ziua numită în prezent duminică, Biblia nu arată nicăieri că ziua învierii sale trebuie sărbătorită ca un sabat „nou“ sau în vreun alt mod.

Aşa cum reiese din cele de mai înainte, este clar că ţinerea unor sabate literale, zile de sabat sau ani sabatici, n-a fost o cerinţă pentru creştinii din secolul I. Abia în anul 321 e.n., Constantin cel Mare a decretat duminica (la origine, dies Solis [ziua soarelui, în latină] — denumire veche folosită în astrologie şi în cultul soarelui — devenită apoi dies Domini [ziua Domnului] —, fără nici o legătură cu Sabbatum [Sabat]) zi de odihnă pentru toţi, cu excepţia agricultorilor.