Relatare autobiografică

Am simţit bunătatea lui Iehova şi grija sa

RELATARE DE FAY KING

Părinţii mei erau oameni cumsecade, dar, la fel ca mulţi alţii, nu erau deloc interesaţi de religie. Mama spunea: „Există sigur un Dumnezeu, altminteri cine a făcut florile şi cine a făcut pomii?“ Dar credinţa ei se limita la atât.

TATĂL meu a murit în 1939, când eu aveam 11 ani. Am locuit împreună cu mama în Stockport, orăşel situat la sud de Manchester (Anglia). Totdeauna mi-am dorit să ştiu mai multe lucruri despre Creatorul meu şi am respectat Biblia, fără să ştiu însă nimic despre ea. De aceea, într-o zi m-am hotărât să merg la Biserica Anglicană ca să văd ce se spunea acolo.

Slujbele religioase nu mi se păreau prea interesante, dar, când se citea din Evanghelii, cuvintele lui Isus îmi dădeau convingerea că Biblia este o carte adevărată. Stau uneori şi mă gândesc de ce n-am citit atunci personal Biblia. Nici măcar mai târziu, când o prietenă mi-a dat Noul Testament într-o traducere modernă, nu mi-am făcut timp s-o citesc.

Dar în 1950, când a izbucnit Războiul Coreei, am început să-mi pun tot felul de întrebări: „Va lua amploare şi acest război, la fel ca al doilea război mondial? Dacă da, cum voi putea respecta porunca lui Isus de a-mi iubi duşmanii? Dar am să pot să stau cu mâinile în sân şi să mă uit cum alţii îmi cotropesc ţara? N-ar fi fost ca şi cum aş fi refuzat să-mi îndeplinesc o datorie?“ Deşi eram derutată, am rămas la părerea că răspunsurile la aceste întrebări se  aflau în Biblie, cu toate că n-aveam nici cea mai vagă idee despre cum şi unde puteau fi găsite.

În Australia, în căutarea adevărului

În 1954, împreună cu mama, am decis să emigrăm în Australia, unde locuia Jean, sora mea mai mare. După câţiva ani, Jean mi-a spus că-i rugase pe Martorii lui Iehova să mă viziteze deoarece ştia că mă interesa Biblia şi că mergeam la biserică. Voia să afle părerea mea despre ei. Ea mi-a mărturisit: „Nu ştiu dacă ce spun ei este corect, dar cel puţin vin cu explicaţii; bisericile nu fac nici atât“.

Bill şi Linda Schneider, care m-au vizitat, erau tare drăguţi. Se apropiau de 70 de ani şi erau Martori de mult timp. Lucraseră la postul de radio din Adelaide al Martorilor lui Iehova, iar în timpul celui de-al doilea război mondial, când activitatea lor de predicare fusese interzisă în Australia, au intrat în rândurile evanghelizatorilor cu timp integral. Chiar dacă Bill şi Linda îmi erau de mare ajutor, eu cercetam în continuare şi alte religii.

O colegă de serviciu m-a dus la o conferinţă cu evanghelistul Billy Graham; apoi câţiva dintre noi ne-am întâlnit cu un preot pentru a-i pune întrebări. I-am pus întrebarea care încă mă neliniştea: „Cum poţi să fii creştin şi să-ţi iubeşti duşmanii, dar să mergi la război şi să-i ucizi?“ S-a produs rumoare în toată sala. Era clar că mulţi îşi puneau aceeaşi întrebare! În cele din urmă, preotul a spus: „Nu ştiu cum aş putea să-ţi răspund la această întrebare pentru că, deocamdată, nici eu n-am găsit un răspuns“.

Între timp, studiul meu cu Bill şi cu Linda a continuat, iar în septembrie 1958 m-am botezat. Am hotărât în inima mea să urmez exemplul învăţătorilor mei, iar în luna august a anului următor am intrat în rândul pionierilor regulari, care sunt evanghelizatori cu timp integral. După opt luni am fost invitată să mă alătur pionierilor speciali. Am fost foarte bucuroasă când am aflat că Jean, sora mea, care studiase şi ea Biblia, făcuse progrese şi se botezase.

Mi se deschide o nouă uşă

Făceam parte dintr-o congregaţie din Sydney şi conduceam mai multe studii biblice la domiciliu. Într-una din zile am întâlnit un preot anglican şi l-am întrebat ce spune Biserica Anglicană despre sfârşitul lumii. Deşi mi-a spus că predase 50 de ani doctrinele bisericii sale, răspunsul lui m-a uluit: „Ar trebui să-mi fac timp să cercetez acest subiect pentru că eu nu cunosc Biblia la fel de bine ca Martorii lui Iehova“.

La scurt timp după aceea, am auzit că era nevoie de voluntari în Pakistan. Am completat o cerere, fără să-mi dau seama că surorile necăsătorite nu erau trimise, ci numai fraţii celibatari sau perechile căsătorite. Se pare că cererea mea a ajuns totuşi la sediul nostru mondial din Brooklyn, pentru că, foarte repede, am primit o scrisoare în care mi se spunea că era nevoie de un voluntar în Bombay (în prezent, Mumbai), India, şi că puteam merge acolo. Asta s-a întâmplat în 1962. Am mers în India şi am stat în Bombay un an şi jumătate, după care m-am mutat în Allahabad.

Nu după mult timp am început să învăţ limba hindi. De regulă, această limbă indiană se pronunţă aşa cum se scrie, de aceea nu este prea greu de învăţat. Deseori însă eram descurajată  când locatarii îmi spuneau să vorbesc mai degrabă în engleză, decât să mă chinui cu limba lor! Dar în această nouă ţară am trecut prin situaţii interesante şi stimulatoare şi m-am bucurat să întâlnesc şi colaboratori din Australia.

Când eram tânără doream să mă căsătoresc, dar după ce m-am botezat am fost prea ocupată cu serviciul pentru Iehova ca să mă mai gândesc şi la lucrul acesta. Date fiind însă împrejurările, începusem din nou să simt nevoia unui tovarăş de viaţă. Întrucât nu voiam să renunţ la repartiţia mea în străinătate, m-am rugat lui Iehova pentru problema mea şi nu m-am mai gândit deloc la ea.

O binecuvântare neaşteptată

Edwin Skinner era pe atunci coordonatorul Filialei din India. El absolvise Şcoala Biblică Galaad în 1946, făcând parte din a opta promoţie împreună cu mulţi alţi fraţi fideli, între care Harold King şi Stanley Jones, repartizaţi în China. * În 1958, Harold şi Stanley au fost condamnaţi la închisoare, în regim celular, din cauza activităţii lor de predicare în Shanghai. În 1963, când Harold a fost eliberat, Edwin i-a scris o scrisoare. La întoarcerea sa în Hong Kong, după ce fusese în Statele Unite şi în Marea Britanie, Harold i-a răspuns la scrisoare spunându-i, printre altele, că ar vrea să se căsătorească. I-a scris lui Edwin că se ruga la Iehova pentru lucrul acesta de când era în închisoare şi l-a întrebat dacă ştia vreo soră care ar putea fi o soţie potrivită pentru el.

În India, majoritatea căsătoriilor sunt aranjate de alţii, iar Edwin era mereu rugat să facă asemenea aranjamente, însă de fiecare dată refuza. I-a dat scrisoarea primită de la Harold lui Ruth McKay, al cărei soţ, Homer, era supraveghetor itinerant. După un timp, Ruth mi-a trimis o scrisoare în care îmi spunea că un misionar de mult timp la adevăr dorea să se căsătorească şi m-a întrebat dacă voiam să-i scriu acestui frate. Nu mi-a spus nimic despre el, nici măcar cum se numea.

Nimeni nu ştia de rugăciunea mea pentru un tovarăş de viaţă — cu excepţia lui Iehova, bineînţeles — aşa că primul impuls a fost să resping această idee. Dar cu cât mă gândeam mai mult la ea, cu atât eram mai convinsă că Iehova ne răspunde rareori la rugăciuni aşa cum ne-am aştepta noi. De aceea, i-am scris lui Ruth şi i-am spus că, atât timp cât nu eram obligată să mă căsătoresc cu el, îi putea spune fratelui să-mi scrie. Următoarea scrisoare de la Harold King mi-a fost adresată mie.

Fotografii de-ale lui Harold şi povestea vieţii sale apăruseră în mai multe ziare şi reviste  după eliberarea sa din închisoarea din China. Pe timpul acela, el era cunoscut în toată lumea, dar ceea ce m-a impresionat pe mine a fost fidelitatea cu care îi slujise lui Iehova. Am corespondat cu el cinci luni, după care am mers în Hong Kong. Ne-am căsătorit în 5 octombrie 1965.

Fiecare dintre noi îşi dorise să se căsătorească şi să rămână în serviciul cu timp integral şi, odată cu trecerea anilor, simţise nevoia unui tovarăş de viaţă mai mult decât orice altceva. Am ajuns să-l iubesc pe Harold şi să-l respect foarte mult datorită felului său amabil şi plin de consideraţie în care îi trata pe oameni şi rezolva problemele legate de serviciul nostru. Am avut o căsnicie fericită care a durat 27 de ani şi am primit multe binecuvântări de la Iehova.

Chinezii sunt un popor harnic şi îmi sunt foarte dragi. În Hong Kong se vorbeşte cantoneza, un dialect al chinezei care are mai multe tonuri, sau inflexiuni, decât dialectul mandarin, fiind astfel destul de greu de învăţat. După ce ne-am căsătorit am locuit împreună cu Harold la casa de misionari de la filiala Martorilor lui Iehova, după care am primit mai multe repartiţii în diverse locuri din Hong Kong. Am fost cu adevărat fericiţi, numai că în  1976 m-am confruntat cu o problemă gravă de sănătate.

Întâmpin probleme de sănătate

Am avut hemoragie câteva luni la rând, iar nivelul hemoglobinei îmi scăzuse foarte mult. Era necesară o intervenţie chirurgicală, dar medicii de la spital mi-au spus că nu mă puteau opera fără sânge întrucât exista riscul să intru în stare de şoc şi să mor. Într-o zi, când medicii discutau despre cazul meu, câteva asistente au încercat să-mi explice că nu aveam dreptul să renunţ la viaţă. În ziua aceea erau programate 12 operaţii, între care 10 avorturi. Am observat însă că nimeni nu le-a spus nimic acelor femei însărcinate care aşteptau să le ia viaţa copiilor lor nenăscuţi.

În cele din urmă, după ce Harold a scris o scrisoare prin care scutea spitalul de orice responsabilitate în caz că eu aş fi murit, doctorii au fost de acord să mă opereze. Am fost dusă în sala de operaţii şi am fost pregătită pentru anestezie. Însă, în ultimul moment, anestezistul s-a răzgândit şi am fost trimisă acasă.

După aceea, am mers la un ginecolog din afara spitalului. Dându-şi seama că starea sănătăţii mele era foarte gravă, s-a oferit să mă opereze în schimbul unui onorariu mic, cu condiţia să nu spunem nimănui cât ne ceruse pentru operaţie. Medicul m-a operat fără sânge, iar operaţia a reuşit. Bunătatea iubitoare a lui Iehova şi grija sa au fost evidente pentru mine şi pentru Harold în acele momente grele.

În 1992, Harold s-a îmbolnăvit foarte grav. Ne-am mutat la filială unde amândoi am fost îngrijiţi cu iubire. Soţul meu drag şi-a sfârşit alergarea pământească în 1993, la vârsta de 81 de ani.

Înapoi în Anglia

M-am bucurat să fiu o membră a familiei Betel din Hong Kong, dar făceam din ce în ce mai greu faţă căldurii şi umidităţii. Apoi, pe neaşteptate, am primit o scrisoare de la sediul mondial din Brooklyn. Fraţii mă întrebau dacă, având în vedere problemele mele de sănătate, voiam să mă mut la o filială unde mi se putea oferi o îngrijire medicală mai bună. Astfel, în 2000 m-am întors în Anglia şi am fost primită cu multă căldură în familia Betel din Londra. Ce dovadă de iubire a fost aceasta! În prezent, îmi îndeplinesc cu bucurie diferitele responsabilităţi, între care cele legate de biblioteca cu 2 000 de volume a familiei Betel.

De asemenea, fac parte din congregaţia de limbă chineză din Londra. Însă lucrurile s-au schimbat foarte mult aici. Cei mai mulţi chinezi veniţi în Anglia nu mai sunt din Hong Kong, ci din China continentală. Ei vorbesc în dialectul mandarin, ceea ce constituie o nouă provocare pentru predicarea veştii bune. Se primesc rapoarte din toată ţara despre multe studii biblice interesante cu persoane venite din China la studii postuniversitare. Acestea sunt conştiincioase şi apreciază adevărul pe care îl învaţă din Biblie. Este o bucurie să le ajuţi.

În tihna noului meu cămin, mă gândesc deseori la cât de fericită a fost şi este viaţa mea şi mă minunez încontinuu de bunătatea iubitoare a lui Iehova. Ea se vede în tot ce e legat de realizarea scopului său, iar grija sa pentru cei ce îi slujesc este atât de evidentă! Am multe motive să-i fiu recunoscătoare lui Iehova pentru bunătatea sa iubitoare. — 1 Petru 5:6, 7.

[Notă de subsol]

^ par. 19 Relatările autobiografice ale acestor doi misionari au apărut în Turnul de veghe (engl.) din 15 iulie 1963, pag. 437–442 şi din 15 decembrie 1965, pag. 756–767.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Pe timpul când slujeam în India

[Legenda fotografiilor de la pagina 25]

Harold King în 1963 şi când slujea în China în anii 1950

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

La nunta noastră (Hong Kong, 5 octombrie 1965)

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu membri ai familiei Betel din Hong Kong, în mijloc soţii Liang, în dreapta soţii Gannaway