Relatare autobiografică

Spiritul de misionar mi-a adus bogate binecuvântări

RELATARE DE TOM COOKE

Liniştea după-amiezii a fost dintr-o dată întreruptă de focuri de armă. Gloanţele vâjâiau printre copacii din grădină. Ce se întâmpla? Am aflat repede că avusese loc o lovitură de stat şi că Uganda era acum sub conducerea generalului Idi Amin. Toate acestea s-au petrecut în 1971.

DE CE am părăsit împreună cu soţia mea tihnita Anglie pentru a ne muta în această zbuciumată parte a Africii? Cred că un motiv ar fi spiritul meu uşor aventurier. Dar ceea ce a aprins în mine spiritul de misionar a fost în primul rând dăruirea părinţilor mei în serviciul Regatului.

Îmi amintesc acea zi caniculară de august din 1946, când părinţii mei i-au întâlnit pentru prima oară pe Martorii lui Iehova. Stăteau în picioare lângă uşa de la intrare şi nu mai conteneau să vorbească cu cei doi musafiri. Aceştia, Fraser Bradbury şi Mamie Shreve, au revenit de multe ori, iar în lunile ce au urmat, viaţa noastră de familie s-a schimbat radical.

Exemplul de curaj al părinţilor mei

Părinţii mei participau la multe activităţi comunitare. De exemplu, înainte ca ei să înceapă să studieze Biblia, casa noastră era plină de afişe cu Winston Churchill. În timpul alegerilor naţionale postbelice, locuinţa noastră slujea drept sediu al Comitetului Partidului Conservator. De asemenea, cunoşteam multe personalităţi din viaţa religioasă şi socială. Cu toate că pe atunci nu aveam decât nouă ani,  am văzut şi eu ce şoc au avut rudele noastre când au înţeles că urma să devenim Martori ai lui Iehova.

Abnegaţia şi curajul Martorilor cu care ne întâlneam i-au îndemnat pe părinţii mei să participe şi ei la lucrarea de predicare. Curând, cu ajutorul unui megafon, tatăl meu avea să ţină cuvântări în aer liber, în piaţa satului în care locuiam, în timp ce noi, copiii, eram postaţi strategic ţinând la vedere revistele Treziţi-vă! şi Turnul de veghe. Trebuie să recunosc că, atunci când colegii de şcoală treceau pe lângă mine, îmi venea să intru în pământ de ruşine!

Exemplul părinţilor a îndemnat-o pe sora mea mai mare, Daphne, să înceapă pionieratul. În 1955, ea a participat la Şcoala Biblică Galaad şi a fost repartizată ca misionară în Japonia *. Sora mea mai mică, Zoe, a renunţat să-i slujească lui Iehova.

Între timp mi-am continuat studiile, învăţând arta graficii şi ilustraţia. Pe vremea aceea, problema serviciului militar obligatoriu era un subiect controversat printre studenţi. Când le-am spus că sunt obiector de conştiinţă, au crezut că glumesc. Această situaţie mi-a oferit însă ocazia de a vorbi de multe ori cu unii dintre ei despre Biblie. Nu peste mult timp am fost condamnat la 12 luni închisoare pentru că am refuzat serviciul militar. Mai târziu, m-am căsătorit cu una dintre studentele de la arte care manifestase interes faţă de mesajul biblic. Dar o las pe Ann să vă spună cum a aflat adevărul.

Cum a aflat Ann adevărul

„Familia mea nu avea preocupări religioase, aşa că nu fusesem botezată în nici o religie. Mă interesa însă religia şi-mi însoţeam prietenii la toate bisericile la care mergeau. Asistând la discuţiile însufleţite pe care Tom şi un alt Martor al lui Iehova le purtau cu unii studenţi de la facultate, am început să fiu şi eu interesată de Biblie. Am rămas însă şocată când Tom şi alţi Martori au fost aruncaţi în închisoare din cauză că refuzaseră serviciul militar.

Am continuat să corespondez cu Tom în timp ce se afla la închisoare, iar interesul meu faţă de Biblie a crescut. Apoi m-am mutat la Londra pentru a-mi continua studiile, dar am acceptat şi un studiu biblic cu Muriel Albrecht. Muriel slujise ca misionară în Estonia şi atât ea, cât şi mama ei m-au încurajat foarte mult. După câteva săptămâni participam la întruniri şi mă duceam în faţa gării Victoria pentru a oferi revistele Treziţi-vă! şi Turnul de veghe.

Mergeam la întruniri în congregaţia Southwark, din sudul Londrei. Această congregaţie era formată din fraţi şi surori cu preocupări spirituale, de diferite naţionalităţi. Mulţi dintre ei erau foarte săraci. Deşi eram o străină pentru ei, m-au tratat cu multă căldură. De fapt, chiar iubirea din congregaţie a fost cea care m-a convins că acesta era adevărul şi m-a determinat să mă botez în 1960“.

Aceleaşi ţeluri, diferite situaţii

M-am căsătorit cu Ann la sfârşitul lui 1960 şi ne-am fixat obiectivul de a deveni misionari. Dar situaţia noastră s-a schimbat când am aflat că vom avea un copil. După naşterea fiicei noastre Sara, ne-am păstrat dorinţa de a sluji într-o ţară unde era nevoie de mai mulţi  proclamatori ai Regatului. Am trimis cereri de angajare în mai multe ţări şi, în cele din urmă, în mai 1966, am primit o scrisoare de la Ministerul Educaţiei din Uganda prin care eram anunţat că primisem un post. În acea perioadă însă Ann era însărcinată cu al doilea copil. Dar unora chiar şi ideea de a ne muta aşa de departe li se părea o nebunie. Am cerut şi părerea medicului, care ne-a spus: „Dacă vreţi să plecaţi, trebuie să luaţi avionul înainte ca soţia dumneavoastră să ajungă în a şaptea lună de sarcină“. Am plecat deci repede în Uganda. Din acest motiv părinţii noştri nu au văzut-o pe Rachel, cea de-a doua fiică a noastră, decât la vârsta de doi ani. Acum, când suntem şi noi bunici, înţelegem mai bine şi apreciem mai mult spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă dragii noştri părinţi.

Sosirea noastră în Uganda, în 1966, a fost o experienţă copleşitoare. De îndată ce am coborât din avion am fost impresionaţi de bogăţia de culori vii din jurul nostru. La început am locuit lângă orăşelul Iganga, situat la 50 de kilometri de Jinja, localitate aflată la izvoarele Nilului. Cel mai apropiat grup de Martori locuia la Jinja. Era un grup izolat, de care se îngrijeau misionarii Gilbert şi Joan Walters şi Stephen şi Barbara Hardy. Mi-am cerut transferul la Jinja pentru a putea ajuta mai mult acest grup, şi, la scurt timp după naşterea lui Rachel, ne-am mutat acolo. Am avut bucuria de a sluji alături de acel mic grup de Martori fideli care, în timp, a crescut devenind cea de-a doua congregaţie din Uganda.

Slujind cu întreaga familie într-un teritoriu străin

Atât eu, cât şi Ann considerăm că acesta a fost mediul ideal pentru a ne creşte copiii. Am avut bucuria de a lucra cu misionari veniţi din diverse ţări şi de a ajuta la creşterea unei congregaţii nou-formate. De asemenea, ne-am bucurat de compania surorilor şi fraţilor noştri din Uganda, care veneau deseori pe la noi. În special Stanley şi Esinala Makumba ne-au încurajat foarte mult.

Dar fraţii nu erau singurii noştri musafiri, căci eram vizitaţi şi de o sumedenie de animale sălbatice. Hipopotamii ieşeau noaptea din Nil şi veneau până lângă casa noastră. Îmi amintesc foarte bine că aveam în grădină un piton lung de 6 metri. Uneori mergeam să vizităm parcurile naţionale, unde leii şi alte animale sălbatice se mişcau în voie.

Când plecam în lucrare, eram o curiozitate pentru localnici, care nu văzuseră în viaţa lor un cărucior de copil. Ori de câte ori mergeam din casă în casă eram înconjuraţi de copilaşi. Uimiţi, oamenii ne priveau cu respect şi atingeau bebeluşul nostru alb. Era o plăcere să depui  mărturie pentru că oamenii erau deosebit de amabili. Întrucât începeam foarte uşor studii biblice, am crezut că vor accepta cu toţii adevărul, însă multora le-a fost greu să se despartă de tradiţiile lor nebiblice. Un număr mare dintre ei şi-au însuşit totuşi normele morale ale Bibliei, iar congregaţia a crescut. Primul nostru congres de circumscripţie din Jinja, ţinut în 1968, a constituit un moment crucial în progresul acestei congregaţii. Ne amintim şi acum cu mult drag de botezul în Nil al unora dintre cei cu care am studiat Biblia. Dar liniştea şi pacea noastră aveau să fie repede spulberate.

Interdicţia ne pune la încercare credinţa şi ingeniozitatea

În 1971, generalul Idi Amin a preluat puterea în stat. A urmat o perioadă de confuzie totală în Jinja, iar scena descrisă la începutul articolului s-a petrecut în timp ce savuram un ceai în grădină. În următorii doi ani, numeroşii asiatici care locuiau aici au fost expulzaţi. În aceste condiţii, majoritatea străinilor au preferat să plece, iar şcolile şi instituţiile medicale au avut mult de suferit. Apoi a venit anunţul trăsnet că lucrarea Martorilor lui Iehova este interzisă. Preocupat de siguranţa noastră, Ministerul Educaţiei ne-a trimis în capitală, la Kampala. Acest transfer a fost avantajos din două motive: în Kampala eram mai puţin cunoscuţi, având astfel mai multă libertate de mişcare, şi puteam face multe în congregaţie şi în ministerul de teren.

Brian şi Marion Wallace şi cei doi copii ai lor se aflau în aceeaşi situaţie şi deciseseră şi ei să rămână în Uganda. A fost o plăcere în acele vremuri grele să fim cu ei şi să slujim împreună în congregaţia din Kampala. Relatările despre fraţii care slujeau sub interdicţie în alte ţări deveniseră acum deosebit de încurajatoare pentru noi. Ne întruneam în grupuri mici, iar o dată pe lună ţineam întruniri mai mari în Grădina Botanică Entebbe sub pretextul unor reuniuni recreative. Pentru fetiţele noastre, aceste reuniuni au fost evenimente deosebite.

Trebuia să fim foarte precauţi în ce priveşte lucrarea de predicare. Ar fi fost prea bătător la ochi ca noi, nişte albi, să mergem în vizită la casele ugandezilor, aşa că ne-am ales ca teritoriu magazinele, blocurile de apartamente şi câteva campusuri studenţeşti. O metodă pe care o foloseam în magazine era aceea de a cere un produs inexistent, precum zahărul sau orezul.  Dacă vânzătoarea deplângea situaţia din ţară, eu îi prezentam imediat mesajul despre Regat. Această metodă a dat rezultate. Uneori plecam din magazin nu numai cu o vizită ulterioară, ci şi cu o cantitate mică din acel aliment greu de procurat.

În acele timpuri violenţa făcea ravagii. Din cauza deteriorării accentuate a relaţiilor dintre Uganda şi Marea Britanie, autorităţile nu mi-au reînnoit contractul de muncă, astfel că în 1974, după opt ani petrecuţi în Uganda, a trebuit să ne luăm şi noi rămas bun de la fraţii de aici. Dar ne-am păstrat spiritul de misionar.

În Noua Guinee

În ianuarie 1975 ni s-a ivit ocazia de a lucra în Papua-Noua Guinee. Acesta a fost începutul a opt ani de muncă fructuoasă în această zonă a Pacificului. Viaţa alături de fraţi, precum şi lucrarea de predicare au fost frumoase şi pline de satisfacţii.

Pentru familia noastră, şederea în Papua-Noua Guinee a fost timpul dramelor biblice. Participam în fiecare an la pregătirea dramelor pentru congresul de district şi ne distram copios! Ne-am bucurat de compania multor familii cu înclinaţii spirituale, ceea ce a exercitat o influenţă pozitivă asupra fetelor noastre. Sara, fiica noastră cea mare, s-a căsătorit cu Ray Smith, un pionier special, şi au slujit amândoi în zona din apropierea graniţei cu Irianul de Vest (actualmente Papua, o provincie indoneziană). Locuiau într-o colibă de iarbă, într-un sătuc. Conform spuselor Sarei, timpul petrecut în această repartiţie a pregătit-o pentru viitor.

Ne adaptăm la o nouă situaţie

Apoi, părinţii mei au avut nevoie de mai multă îngrijire. Dar, pentru a nu fi nevoiţi să ne întoarcem în Anglia, ei au fost de acord să vină să locuiască cu noi. În 1983 ne-am mutat cu toţii în Australia. Ei au stat o perioadă şi în Japonia, la sora mea Daphne. După moartea lor, eu şi Ann am decis să facem pionierat regular. Această activitate ne-a adus un privilegiu extraordinar, dar şi multe responsabilităţi.

Nici nu începuserăm bine pionieratul că am şi fost invitaţi să slujim în circumscripţie. Încă din copilărie consideram vizita supraveghetorului de circumscripţie un eveniment special. Acum eram chiar eu supraveghetor de circumscripţie! Lucrarea itinerantă s-a dovedit a fi cea mai dificilă sarcină pe care o primisem până atunci, dar Iehova ne-a ajutat de nenumărate ori aşa cum nici nu visasem.

Cu ocazia vizitei pe care fratele Theodore Jaracz a făcut-o în Australia în 1990 ca supraveghetor de zonă, l-am întrebat dacă crede că suntem prea bătrâni pentru serviciul cu timp integral într-o altă ţară. El ne-a răspuns: „Ce-aţi zice de Insulele Solomon?“ În sfârşit, deşi trecuţi de 50 de ani, eu şi Ann ne îndreptam spre ceea ce avea să fie prima noastră repartiţie oficială ca misionari!

Slujim în „Insulele Vesele“

Insulele Solomon sunt cunoscute şi ca Insulele Vesele, iar serviciul pe care l-am efectuat aici în ultimii zece ani ne-a adus multă bucurie. În  perioada cât am slujit ca supraveghetor de district, atât eu, cât şi Ann ne-am bucurat de amabilitatea surorilor şi a fraţilor noştri din Insulele Solomon. Am fost profund impresionaţi de ospitalitatea lor şi de îngăduinţa de care au dat dovadă când mă străduiam să le explic ceva în limba pidgin, pe care eu consideram că o vorbesc destul de bine şi care se numără printre limbile cu cel mai sărac vocabular din lume.

Imediat după sosirea noastră în Insulele Solomon, opozanţii au încercat să ne împiedice să folosim sala de congrese. Biserica anglicană a depus o plângere împotriva Martorilor lui Iehova, sub pretextul că noua noastră sală de congrese din Honiara le ocupă o parte din proprietate. Deoarece guvernul le-a aprobat cererea, a trebuit să facem recurs la Curtea Supremă. Sentinţa la acest apel avea să decidă dacă urma să ne demontăm sala de congrese cu o capacitate de 1 200 de locuri.

Cazul a fost dezbătut o săptămână întreagă. În timpul procesului, avocatul acuzării afişa multă siguranţă de sine şi aroganţă. Dar, cu o pledoarie imbatabilă, avocatul nostru, fratele Warren Cathcart din Noua Zeelandă, a combătut şi a desfiinţat fiecare cap de acuzare. Până vineri, veştile despre ceea ce se petrecea la tribunal se răspândiseră deja, astfel că sala de judecată a devenit arhiplină de feţe bisericeşti, funcţionari ai guvernului, precum şi de fraţi creştini. Îmi aduc aminte şi acum de greşeala de pe anunţul de la avizier. El spunea: „Guvernul Insulelor Solomon şi Biserica din Melanezia împotriva lui Iehova“. Am câştigat!

Dar această linişte aparentă a Insulelor Vesele nu avea să dureze. Încă o dată, eu şi Ann ne-am trezit prinşi în vârtejul unei violente lovituri de stat militare. Rivalităţile etnice au dus la izbucnirea unui război civil. La 5 iunie 2000 guvernul a căzut, iar armata a preluat controlul asupra capitalei. Săptămâni la rând sala noastră de congrese a adăpostit persoane rămase fără locuinţă. Autorităţile au rămas uimite văzând cum fraţi din grupuri etnice diferite trăiau paşnic, ca o familie, la sala de congrese. Prin comportamentul lor, ei au depus o frumoasă mărturie!

Chiar şi armata a respectat neutralitatea Martorilor lui Iehova. Acest fapt ne-a permis să convingem un comandant să aprobe trecerea unui camion cu literatură şi ajutoare dincolo de linia inamicului, unde se afla izolat un mic grup de fraţi. Întâlnirea cu aceste familii care fuseseră departe de noi mai multe luni ne-a făcut să plângem de bucurie!

Multe motive de recunoştinţă

Reflectând la viaţa pe care am dus-o în serviciul lui Iehova, ne dăm seama cât de multe motive avem să-i fim recunoscători! Ca părinţi, avem bucuria de a ne vedea ambele fiice continuând să-i slujească cu fidelitate lui Iehova alături de soţii lor, Ray şi John. Ei ne-au ajutat mult în lucrarea noastră misionară.

De 12 ani, eu şi Ann avem privilegiul să lucrăm la filiala din Insulele Solomon şi, în această perioadă, am asistat la dublarea numărului de proclamatori ai Regatului din insulele Solomon, care a depăşit cifra de 1 800. Recent, am primit şi privilegiul de a participa la Şcoala pentru Membrii Comitetelor de Filială ce se ţine la Patterson, New York. Da, pentru că ne-am păstrat spiritul de misionar am avut parte de o viaţă plină şi de multe binecuvântări!

[Notă de subsol]

^ par. 10 Vezi articolul „Nu am dat înapoi“ din Turnul de veghe din 15 ianuarie 1977, în engl.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

1960, în ziua nunţii

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

În Uganda, Stanley şi Esinala Makumba au fost o sursă de încurajare pentru familia noastră

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Sara intrând în coliba unui vecin

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Predând adevărul în insulele Solomon cu ajutorul desenelor

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Alături de o congregaţie izolată din insulele Solomon

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Familia noastră astăzi