Relatare autobiografică

Am fost binecuvântat pentru că am practicat devoţiunea sfântă

RELATARE DE WILLIAM AIHINORIA

Am fost trezit din nou în plină noapte de gemetele tatei. Se tăvălea pe jos ţinându-se cu mâinile de burtă. Eu, mama şi sora mea mai mare ne-am adunat în jurul lui. Când se părea că durerea l-a mai lăsat, s-a ridicat în capul oaselor şi, oftând, ne-a spus: „Dintre toţi oamenii de pe pământul ăsta, Martorii lui Iehova sunt singurii care au pace“. Cuvintele lui m-au nedumerit, însă mi s-au întipărit în minte, deoarece nu mai auzisem niciodată de Martorii lui Iehova. Mă-ntrebam ce voia să spună.

ACEASTA s-a întâmplat în anul 1953, când aveam 6 ani. Familia noastră locuia în Ewossa, un sat agricol situat în regiunea vestică a Nigeriei, şi ajunsese, în cele din urmă, să fie formată din 13 copii şi 3 neveste ale tatălui meu, care era poligam. Eu eram al doilea copil şi primul fiu. Locuiam în casa bunicului; avea patru camere, era făcută din chirpici şi avea acoperiş de paie. În aceeaşi casă mai locuiau bunica şi cei trei fraţi ai tatei împreună cu familiile lor.

Am avut o copilărie nefericită. Mă durea foarte mult să-l văd pe tata chinuindu-se din cauza problemelor de sănătate. Până la moartea sa, care a survenit cu mulţi ani mai târziu, tata a avut de îndurat dureri cronice de stomac. El avea o boală necunoscută şi nici un tratament convenţional sau pe bază de plante pe care şi-l putea permite o familie de agricultori din Africa nu a dat rezultate. Împreună cu alţi membri ai familiei, am petrecut multe nopţi plângând lângă  tata; mi-era greu să-l văd cum se tăvălea pe jos de durere, chinul acesta ţinând de multe ori până la revărsatul zorilor. Tata şi mama au umblat mult după un leac, lăsându-ne pe mine şi pe fraţii mei în grija bunicii.

Ne câştigam existenţa cultivând şi vânzând igname, manioc şi nuci de cola. Pentru a câştiga ceva bani în plus, lucram puţin şi la recoltarea latexului. Mâncarea noastră de bază erau ignamele. Dimineaţa mâncam igname, la amiază igname pisate, iar seara tot igname. Din când în când, mai schimbam meniul şi mâncam un fel de banane, pe care le prăjeam.

Cultul strămoşilor era o parte integrantă a vieţii noastre. Familia noastră obişnuia să ofere ca ofrande alimente, pe care le aşeza în faţa unor pari împodobiţi cu scoici viu colorate. În plus, tata se închina în faţa unui idol pentru a alunga spiritele rele şi vrăjitoarele.

Când aveam 5 ani, ne-am mutat pentru un timp la o fermă situată la 11 kilometri de satul natal. Acolo tata a mai contractat o boală, dracunculoza. Din cauza problemelor de sănătate, nu putea lucra deloc toată ziua, iar noaptea şi-o petrecea în chinuri. Eu am contractat o formă de tifos cauzată de infestarea cu puricele de nisip. Drept urmare, am ajuns să trăim doar din ceea ce primeam de la ceilalţi membri ai familiei noastre extinse. Ca să nu murim în sărăcie, ne-am mutat înapoi în Ewossa. Tata dorea ca eu, băiatul lui cel mai mare, să-mi fac un rost în viaţă şi să nu ajung un biet agricultor. El considera că o bună instruire îmi va da posibilitatea să-i asigur familiei un trai mai bun şi să-i cresc pe fraţii mei mai mici.

Contactul cu mai multe religii

Clasele primare le-am făcut chiar în satul nostru. Aici am avut primul contact cu religiile creştinătăţii. În anii ’50, instruirea de tip occidental şi religia autorităţilor coloniale erau inseparabile. Întrucât frecventam cursurile unei şcoli catolice, trebuia, fireşte, să fiu romano-catolic.

În 1966, când aveam 19 ani, am intrat la Gimnaziul Baptist al Pelerinilor din oraşul Ewohinmi, aflat la 8 kilometri de Ewossa. Aici am primit un alt fel de instruire religioasă. Deoarece acum mergeam la o şcoală protestantă, preoţii catolici nu mi-au mai dat voie să particip la liturghia de duminică.

Pe vremea când frecventam cursurile acestei şcoli baptiste am avut un prim contact cu Biblia. Deşi continuam să merg la biserica catolică, citeam personal din Biblie în fiecare duminică după slujba religioasă. Am fost captivat de învăţăturile lui Isus Cristos, care mi-au trezit dorinţa de a duce o viaţă plină de sens, practicând devoţiunea sfântă. Cu cât citeam mai mult din Biblie, cu atât eram mai dezgustat de ipocrizia unor conducători religioşi şi de modul de viaţă imoral al multor enoriaşi. Faptele acestor persoane care se pretindeau creştini contrastau izbitor cu ceea ce au predat şi au făcut Isus şi discipolii săi.

Apoi au fost unele incidente care m-au şocat. Odată, când am mers la magazinul de articole religioase al catihetului nostru ca să cumpăr un rozariu, am văzut o amuletă juju agăţată la tocul uşii. Altă dată, directorul şcolii baptiste a încercat să mă agreseze sexual. Am aflat mai târziu că era homosexual şi că îi agresase deja pe alţii. Reflectând la aceste lucruri, m-am întrebat: Aprobă Dumnezeu religiile ai căror membri şi chiar conducători religioşi nu sunt traşi la răspundere pentru păcate grave?

 Îmi schimb religia

Cu toate acestea, îmi plăcea mult ceea ce citeam în Biblie şi eram hotărât să continuu să citesc din ea. Atunci mi-am amintit de cuvintele pe care ni le spusese tata cu 15 ani în urmă: „Dintre toţi oamenii de pe pământul ăsta, Martorii lui Iehova sunt singurii care au pace“. Însă aveam unele temeri deoarece tinerii Martori din şcoală erau ridiculizaţi şi deseori erau chiar pedepsiţi pentru că nu participau la slujba religioasă de dimineaţă. În plus, unele dintre convingerile Martorilor mi se păreau ciudate. De exemplu, mi-era greu să cred că numai 144 000 de persoane merg la cer (Revelaţia 14:3). Întrucât îmi doream să merg la cer, mă-ntrebam dacă toţi cei 144 000 fuseseră deja aleşi înainte de a mă naşte eu.

Comportamentul şi atitudinea Martorilor îi deosebeau în mod clar de ceilalţi. Ei nu luau parte la acte de violenţă şi nu se angajau în practici imorale împreună cu ceilalţi tineri din şcoală. Am observat că erau realmente separaţi de lume, aşa cum citisem în Biblie că trebuie să fie cei care practică religia adevărată. — Ioan 17:14–16; Iacov 1:27.

M-am hotărât să aflu mai multe despre această religie. În septembrie 1969, am primit cartea „Adevărul care conduce la viaţă eternă“. În luna următoare, am început să studiez cu un pionier, adică un ministru cu timp integral al Martorilor lui Iehova. Primul studiu mi-a trezit interesul pentru aceste învăţături, aşa că am început să citesc cartea Adevărul într-o seară de sâmbătă şi am terminat-o a doua zi după-amiază. Fără să stau pe gânduri, am început să le vorbesc şi colegilor mei despre minunatele lucruri citite. Profesorii şi colegii au crezut că îmi pierdusem minţile din cauza noii mele credinţe, însă eram cât se poate de lucid. — Faptele 26:24.

Părinţii mei aflaseră şi ei că predicam despre o nouă religie şi mi-au spus să mă duc imediat acasă ca să-i lămuresc despre ce este vorba. Nu am avut de la cine să cer un sfat, deoarece toţi Martorii plecaseră la Ilesha, pentru a asista la un congres de district. Acasă am fost supus unui adevărat interogatoriu. Mama şi celelalte rude nu m-au scutit nici de apostrofări. Am făcut tot ce-am putut pentru a apăra adevărul pe care-l învăţam din Biblie. — 1 Petru 3:15.

 După ce a încercat, fără succes, să arate că Martorii lui Iehova sunt învăţători falşi, unchiul meu a adoptat o altă tactică. El m-a rugat stăruitor: „Gândeşte-te la motivul pentru care ai mers la şcoală: să primeşti o anumită instruire. Dacă renunţi acum la studii ca să mergi să predici, nu vei termina niciodată şcoala. Aşa că de ce să nu aştepţi până la absolvire şi după aceea să te alături acestei noi religii?“ Acest argument mi s-a părut logic la vremea aceea şi, prin urmare, am întrerupt studiul cu Martorii.

În decembrie 1970, imediat după festivitatea de absolvire, am mers la Sala Regatului, iar de atunci asist la toate întrunirile Martorilor lui Iehova. La 30 august 1971, mi-am simbolizat dedicarea lui Dumnezeu prin botez. A fost un şoc nu numai pentru părinţii mei, ci pentru întreaga comunitate. Sătenii spuneau că i-am dezamăgit; ei îşi puseseră toate speranţele în mine, crezând că-mi voi folosi instruirea spre binele comunităţii, fiind primul din acel ţinut care primise o instruire într-o instituţie de învăţământ de stat.

Neplăcerile nu întârzie să apară

Rudele mele apropiate şi bătrânii satului au trimis câţiva reprezentanţi ai comunităţii să mă convingă să renunţ la credinţă. Aceştia nu s-au reţinut să rostească blesteme împotriva mea. Ei m-au ameninţat: „Dacă nu abandonezi religia asta, n-o să ai nici un viitor: n-o să ai loc de muncă, n-o să poţi să-ţi construieşti o casă, n-o să te căsătoreşti niciodată şi n-o să ai copii“.

Contrar prezicerilor lor rele, după zece luni de la terminarea şcolii am primit un post de profesor, iar în octombrie 1972 m-am căsătorit cu Veronica, iubita mea soţie. Mai târziu, statul mi-a asigurat cursuri de instruire ca agent economic în agricultură. Mi-am cumpărat o maşină — prima noastră maşină — şi am început să ne construim o casă. La 5 noiembrie 1973 s-a născut primul nostru copil, o fetiţă căreia i-am pus numele Victory. În anii următori s-au născut Lydia, Wilfred şi Joan, iar în 1986, mezinul familiei, Micah. Cu toţii s-au dovedit a fi nişte copii deosebiţi, o moştenire de la Iehova. — Psalmul 127:3.

Privind în urmă, pot spune că prevestirile rele ale sătenilor nu s-au adeverit, având parte numai de binecuvântări. De aceea i-am pus primului nostru copil numele Victory. Nu de mult am primit o scrisoare din partea sătenilor în care se spunea: „Acum că Dumnezeu te binecuvântează, vrem să te întorci acasă şi să susţii comunitatea“.

Ne creştem copiii potrivit căilor lui Dumnezeu

Eu şi soţia mea am înţeles că nu puteam să ne achităm de responsabilitatea încredinţată de Dumnezeu de a ne creşte copiii şi în acelaşi timp să încercăm să acumulăm bogăţii materiale. Prin urmare, am învăţat să ne mulţumim cu o viaţă simplă. Era mult mai bine aşa, deoarece evitam consecinţele unui alt stil de viaţă.

La noi se obişnuieşte ca mai multe familii să locuiască împreună, folosind în comun baia, bucătăria şi aşa mai departe. Am fost foarte fericiţi că, în toate oraşele în care am fost trimis să lucrez ca funcţionar de stat, am putut închiria o locuinţă numai pentru familia noastră. E adevărat, ne costa mai mult, dar, în felul acesta, am evitat să-i expunem pe copiii noştri unor influenţe dăunătoare. Îi mulţumesc lui Iehova că am reuşit să ne creştem copiii într-un mediu sănătos din punct de vedere spiritual.

În plus, ca să poată petrece timp cu copiii şi să poată avea grijă de ei, soţia mea nu şi-a luat un loc de muncă. De obicei, când mă întorc de la serviciu încercăm să facem unele lucruri împreună, ca familie. De fapt, facem totul împreună: avem un studiu biblic în familie, ne pregătim pentru întruniri, asistăm la acestea, mergem în ministerul de teren şi organizăm unele activităţi recreative.

Am încercat să punem în practică sfatul din Deuteronomul 6:6, 7, care îi îndeamnă pe părinţi să le predea copiilor adevărul nu numai acasă, ci în orice loc şi cu orice ocazie. Ca urmare a acestui lucru, copiii au dorit să-şi facă prieteni dintre membrii congregaţiei, nu dintre  oamenii din lume. Întrucât eu şi Veronica nu petrecem prea mult timp în compania celor care nu ne împărtăşesc convingerile, copiii au învăţat din exemplul nostru să fie foarte atenţi cu ce fel de persoane se asociază. — Proverbele 13:20; 1 Corinteni 15:33.

Însă nu numai îndrumarea şi instruirea pe care li le-am acordat noi copiilor au avut o influenţă pozitivă asupra lor. Am fost şi suntem vizitaţi de mulţi creştini zeloşi, printre care numeroşi supraveghetori itineranţi ai Martorilor lui Iehova. Stând în compania acestor creştini maturi, copiii noştri au avut posibilitatea să observe spiritul lor de sacrificiu şi să-i imite. Aceasta a consolidat învăţăturile predate de noi şi i-a ajutat să-şi însuşească adevărul biblic.

Sunt binecuvântat pentru că am practicat devoţiunea sfântă

În prezent, eu, soţia mea şi patru dintre copiii noştri suntem în serviciul cu timp integral. Eu am început pionieratul în 1973, însă de-a lungul anilor, din cauza problemelor economice, a trebuit să întrerup uneori ministerul cu timp integral. De asemenea, din când în când am avut privilegiul să predau la cursurile Şcolii pentru Ministerul Regatului, în cadrul căreia primesc instruire supraveghetorii creştini ai Martorilor lui Iehova. În plus, în prezent am bucuria de a sluji ca membru al unui comitet de asistenţă sanitară şi ca supraveghetor de oraş în Uhonmora.

Victory şi Lydia, fetele cele mai mari, s-au căsătorit cu doi bătrâni de congregaţie deosebiţi şi au amândouă o căsnicie fericită. Ele şi soţii lor slujesc ca voluntari la filiala Martorilor lui Iehova din Igieduma (Nigeria). Wilfred, băiatul cel mare, este slujitor ministerial, iar Micah, băiatul cel mic, efectuează periodic pionieratul auxiliar. În 1997, Joan a terminat liceul şi a început pionieratul regular.

Am trăit unele dintre cele mai îmbucurătoare experienţe ajutându-i pe alţii să devină slujitori ai lui Iehova Dumnezeu. Printre ei se numără şi câţiva membri ai familiei mele extinse. Tatăl meu a făcut eforturi pentru a deveni un slujitor al lui Iehova, însă poligamia l-a împiedicat să facă progrese. Încă din tinereţe am simţit o mare iubire faţă de oameni. Când îi văd pe alţii cum suferă, problemele mele îmi par lipsite de importanţă. Cred că oamenii îşi dau seama că sunt sincer interesat să-i ajut şi astfel se simt liberi să-mi vorbească.

Unul dintre cei pe care i-am ajutat să cunoască scopurile lui Dumnezeu este un tânăr care a fost imobilizat la pat. El a lucrat într-o centrală electrică şi s-a electrocutat, rămânând paralizat de la piept în jos. A fost de acord să studieze Biblia şi, treptat, a acceptat lucrurile pe care le învăţa. La 14 octombrie 1995, când s-a botezat într-un pârâu care curge prin apropierea casei noastre, s-a dat jos din pat pentru prima dată după 15 ani. A spus că aceasta a fost cea mai fericită zi din viaţa lui. În prezent activează în congregaţie ca slujitor ministerial.

Nu regret deloc că, în urmă cu aproximativ 30 de ani, am luat hotărârea să-i slujesc lui Iehova alături de poporul său dedicat, în mijlocul căruia domneşte unitatea. Iubirea adevărată îi îndeamnă pe membrii acestuia la acţiune. Chiar dacă viaţa veşnică nu s-ar fi numărat printre binecuvântările pe care Iehova le acordă slujitorilor săi fideli, tot aş fi dorit să am o viaţă dedicată practicării devoţiunii sfinte (1 Timotei 6:6; Evrei 11:6). Devoţiunea sfântă a dat sens şi stabilitate vieţii mele, procurându-ne bucurie, satisfacţii şi fericire atât mie, cât şi familiei mele.

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

În 1990, împreună cu soţia mea şi copiii noştri

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Împreună cu soţia mea, copiii noştri şi cei doi gineri