Relatare autobiografică

Am sădit iubirea faţă de Iehova în inima copiilor noştri

RELATARE DE WERNER MATZEN

Cu mai mulţi ani în urmă, Hans Werner, fiul meu cel mai mare, mi-a făcut cadou o Biblie. Iată ce a scris el pe prima pagină: „Dragă tată, fie ca familia noastră să se lase şi pe mai departe îndrumată de Cuvântul lui Iehova. Cu recunoştinţă, fiul tău cel mai mare“. Cei care sunt părinţi pot înţelege pe deplin câtă satisfacţie şi bucurie mi-au adus aceste cuvinte. Însă pe atunci nu ştiam cu ce încercări avea să se confrunte familia noastră.

M-AM născut în 1924, în Halstenbek, o localitate situată la circa 20 de kilometri de portul german Hamburg. Am fost crescut de mama şi de bunicul din partea mamei. Întrucât făcusem ucenicia ca lăcătuş-sculer, în 1942 am fost înrolat în Wehrmacht, forţele armate hitleriste. Experienţele pe care le-am trăit în timpul celui de-al doilea război mondial luptând pe frontul rusesc sunt imposibil de redat în cuvinte. Am contractat febră tifoidă, însă, după ce am urmat un tratament, am fost trimis din nou pe câmpul de luptă. În ianuarie 1945, când eram în Lodz (Polonia), am fost grav rănit şi internat într-un spital militar, iar sfârşitul războiului m-a prins acolo. În spital şi, mai târziu, în lagărul de detenţie din Neuengamme, am avut răgaz să reflectez la viaţă. Mă chinuiau întrebări de genul: Există într-adevăr Dumnezeu? Dacă da, de ce permite atâta cruzime?

În septembrie 1947, la scurt timp după ce am fost eliberat din lagăr, m-am căsătorit cu Karla. Ne petrecuserăm anii copilăriei în acelaşi oraş, însă, spre deosebire de Karla, care era  catolică, eu nu primisem deloc o educaţie religioasă. Preotul care a oficiat căsătoria noastră ne-a sfătuit să spunem măcar rugăciunea Tatăl nostru împreună, în fiecare seară. Am făcut întocmai, însă fără să înţelegem pentru ce ne rugam.

Un an mai târziu s-a născut Hans Werner. Cam în acea perioadă i-am cunoscut pe Martorii lui Iehova prin intermediul lui Wilhelm Ahrens, un coleg de muncă. Cu ajutorul Bibliei, el mi-a dovedit că într-o bună zi nu vor mai fi războaie (Psalmul 46:9). În toamna anului 1950, mi-am dedicat viaţa lui Iehova şi m-am botezat. Câtă bucurie am simţit un an mai târziu, când s-a botezat şi scumpa mea soţie!

Ne creştem copiii pe calea lui Iehova

Am citit în Biblie că Iehova este fondatorul căsătoriei (Geneza 1:26–28; 2:22–24). Asistând la naşterea copiilor noştri — Hans Werner, Karl-Heinz, Michael, Gabriele şi Thomas —, mi-am întărit hotărârea de a fi un soţ şi un tată bun. Naşterea fiecărui copil a fost un eveniment foarte fericit pentru mine şi Karla.

Asistarea la congresul ţinut de Martorii lui Iehova în 1953 la Nürnberg a fost o ocazie memorabilă pentru familia noastră. În după-amiaza zilei de vineri, fratele care a dezvoltat tema „Cum să ne creştem copiii în Societatea lumii noi“ a spus câteva cuvinte de care ne amintim mereu: „Cea mai bună moştenire pe care le-o putem lăsa copiilor noştri este dorinţa de a-i sluji lui Dumnezeu“. Eu şi Karla am luat decizia de a face întocmai, bineînţeles cu ajutorul lui Iehova. Însă cum puteam avea parte de reuşită?

Pentru început, ne-am făcut obiceiul de a ne ruga împreună cu toată familia în fiecare zi. Astfel, copiii au devenit conştienţi de importanţa rugăciunii. Toţi au învăţat din fragedă copilărie că înainte de a mânca trebuie întotdeauna să ne rugăm. Încă de când erau bebeluşi, îndată ce vedeau biberonul, lăsau căpşorul în jos şi îşi împreunau mânuţele. Odată am fost invitaţi la nunta uneia dintre rudeniile soţiei mele care nu erau Martori. După oficierea căsătoriei, părinţii miresei i-au invitat pe oaspeţi acasă pentru a lua o gustare. Toţi au vrut să înceapă să mănânce, însă băieţelul nostru Karl-Heinz, care avea 5 ani, nu a fost de acord. „Să spunem o rugăciune înainte“, a zis el. Invitaţii s-au uitat la el, după aceea la noi, iar apoi la gazdă. Ca să salvez situaţia, m-am oferit să spun o rugăciune de mulţumire pentru masă, iar gazda a fost de acord.

Această întâmplare mi-a amintit de cuvintele lui Isus: „Din gura copiilor mici şi a sugarilor ai pregătit laude“ (Matei 21:16). Suntem siguri  că rugăciunile noastre sincere, rostite cu regularitate, i-au ajutat pe copii să-l considere pe Iehova Tatăl lor ceresc iubitor.

Avem o responsabilitate în faţa lui Iehova

Pentru a-i învăţa pe copii să-l iubească pe Dumnezeu trebuie, de asemenea, să citim şi să studiem cu regularitate din Cuvântul său împreună cu ei. În acest sens, ţineam un studiu în familie săptămânal, de obicei lunea seara. Întrucât între fiul cel mai mare şi mezinul nostru este o diferenţă de nouă ani, necesităţile copiilor noştri erau diferite, aşa că nu puteam studia întotdeauna acelaşi material cu toţi.

De exemplu, cu copiii noştri de vârstă preşcolară am studiat mereu lucruri foarte simple. Karla analiza cu ei un singur text biblic sau îi învăţa câteva lucruri cu ajutorul ilustraţiilor din publicaţiile biblice. Îmi amintesc şi acum cu drag că uneori eram treziţi dis-de-dimineaţă de copiii noştri mai mici, care se cocoţau în patul nostru ca să ne arate ilustraţiile lor preferate din cartea Lumea nouă *.

Karla a devenit iscusită în a-i învăţa cu răbdare pe copii despre numeroasele motive pe care le avem de a-l iubi pe Iehova. Pare floare la ureche, însă, în realitate, această activitate era aproape la fel ca un loc de muncă cu normă întreagă care ne solicita pe amândoi atât pe plan fizic, cât şi pe plan afectiv. Totuşi, nu ne-am dat bătuţi. Am vrut să sădim adevărul în inima copiilor noştri de timpuriu, înainte ca oamenii care nu-l cunosc pe Iehova să aibă influenţă asupra lor. Din acest motiv, am stăruit ca toţi copiii noştri să asiste la studiul în familie imediat ce au putut sta în şezut.

Ca părinţi, am înţeles importanţa de a le da un bun exemplu copiilor în ce priveşte închinarea. Indiferent ce făceam — fie că mâncam, fie că lucram în grădină, fie că ne plimbam —, ne străduiam să-i întărim fiecărui copil relaţiile cu Iehova (Deuteronomul 6:6, 7). Ne-am asigurat că, de la o vârstă fragedă, fiecare avea Biblia lui. În plus, când primeam noile reviste, eu obişnuiam să scriu numele fiecărui membru al familiei pe exemplarul lui personal. Astfel, copiii ştiau care era publicaţia lor. Mai târziu am început să le repartizăm copiilor anumite articole din Treziţi-vă! pe care să le citească. Duminica, după masa de prânz, ei ne spuneau ce-au înţeles din cele citite.

Le acordăm copiilor atenţia de care au nevoie

Bineînţeles, lucrurile nu au mers întotdeauna ca pe roate. Pe măsură ce copiii creşteau, am observat că, pentru a le sădi iubirea faţă de Iehova în inimă, trebuia să ştim mai întâi ce anume era în inima lor. Asta însemna să fim buni ascultători. Uneori, copiii noştri aveau motive să se plângă. În astfel de momente, ne aşezam şi vorbeam cu ei despre problema respectivă. Am stabilit ca la sfârşitul studiului în familie să ne rezervăm o jumătate de oră în care copiii puteau vorbi deschis, spunându-ne ce simţeau.

De exemplu, Thomas şi Gabriele, copiii cei mai mici, au avut impresia că noi, părinţii, îl favorizam pe fratele lor cel mai mare. Odată, ei ne-au spus fără ocolişuri: „Tati, credem că tu şi mami mereu îl lăsaţi pe Hans Werner să facă ce vrea el“. Nu mi-a venit să cred. Totuşi, după ce am analizat problema în mod obiectiv, am fost nevoiţi să recunoaştem că vorbele lor nu erau chiar fără temei. Aşadar, am depus mai multe eforturi pentru a nu-l favoriza pe nici unul dintre copii.

Uneori i-am pedepsit în mod pripit sau pe nedrept. În astfel de situaţii, a trebuit să învăţăm să le cerem iertare copiilor. După aceea, ne adresam lui Iehova în rugăciune. Era important ca ei să observe că tatăl lor era dispus să-şi ceară iertare în faţa lui Iehova şi a lor. Acest lucru ne-a ajutat să cultivăm relaţii de prietenie călduroase cu ei. Deseori ne spuneau: „Sunteţi prietenii noştri cei mai buni“, iar aceste cuvinte ne făceau foarte fericiţi.

 Activităţile făcute împreună, ca familie, promovează unitatea. În acest sens, fiecare membru al familiei noastre avea îndatoririle lui. Hans Werner trebuia să meargă la cumpărături o dată pe săptămână. Pentru aceasta, îi dădeam bani şi o listă cu ceea ce trebuia să cumpere. Într-o săptămână nu i-am dat nici lista şi nici banii. El a întrebat-o pe mama lui de ce, iar ea i-a spus că nu avea nici un ban. Ei bine, copiii au început să şuşotească între ei, apoi, toţi şi-au adus puşculiţele şi le-au golit pe masă. „Uite, mami, acum putem merge la cumpărături!“, au exclamat ei. Într-adevăr, copiii au învăţat să dea o mână de ajutor la nevoie, iar asta ne-a apropiat şi mai mult unii de alţii.

Când au crescut, băieţii au început să simpatizeze unele fete. Thomas, de exemplu, a plăcut-o foarte mult pe o tânără Martoră care avea 16 ani. I-am explicat că, dacă avea intenţii serioase cu fata aceasta, trebuia să fie pregătit pentru căsătorie şi să fie în stare să poarte de grijă soţiei şi copiilor lui. Thomas a ajuns la concluzia că nu era încă apt pentru căsătorie; avea doar 18 ani.

Familia noastră face progrese

Încă de mici, copiii s-au înscris, rând pe rând, la Şcoala de Minister Teocratic. Le ascultam cu atenţie temele şi ne simţeam încurajaţi văzând iubirea lor sinceră faţă de Dumnezeu. Din când în când, veneau pe la noi supraveghetori de circumscripţie şi de district, care ne relatau experienţe trăite de ei sau ne citeau din Biblie. Ei şi soţiile lor ne-au ajutat să cultivăm iubirea pentru serviciul cu timp integral.

Congresele erau pentru noi evenimente mult aşteptate. Acestea au influenţat considerabil eforturile depuse de noi pentru a sădi în copiii noştri dorinţa de a-i sluji lui Dumnezeu. Pentru copii era ceva deosebit să-şi pună ecusonul înainte de a pleca la congres. Am fost foarte emoţionaţi când Hans Werner s-a botezat, la vârsta de 10 ani. Unii au fost de părere că era prea tânăr ca să i se dedice lui Iehova, însă, când a ajuns la vârsta de 50 de ani, mi-a spus cât de recunoscător era că îi slujea lui Iehova de 40 de ani.

I-am conştientizat pe copiii noştri cât de importante erau relaţiile personale cu Iehova, însă nu am făcut presiuni asupra lor pentru a se dedica. Cu toate acestea, am fost bucuroşi când şi ceilalţi au făcut progrese şi s-au botezat, fiecare la timpul lui.

Învăţăm să ne aruncăm poverile asupra lui Iehova

Bucuria noastră a fost fără margini în 1971, când Hans Werner a absolvit cea de-a 51-a clasă a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower şi a fost trimis ca misionar în Spania. Rând pe rând, ceilalţi copii au început şi ei serviciul cu timp integral şi au rămas în acest serviciu o anumită perioadă; ca părinţi, eram foarte fericiţi. Cam în această perioadă mi-a făcut Hans Werner cadou o Biblie, aşa cum vă spuneam la începutul relatării mele.  Se părea că familiei noastre nu-i mai lipsea nimic pentru a fi pe deplin fericită.

Totuşi, în această perioadă am constatat că trebuia să stăm mai mult ca oricând strâns ataşaţi de Iehova. De ce? Deoarece i-am văzut pe unii dintre copiii noştri, care erau acum adulţi, confruntându-se cu situaţii ce le-au pus la grea încercare credinţa. De exemplu, scumpa noastră fiică, Gabriele, nu a fost scutită de necazuri. În 1976, ea s-a căsătorit cu Lothar, care, la scurt timp după nuntă, s-a îmbolnăvit şi slăbea tot mai mult. Gabriele l-a îngrijit pe soţul ei până la moartea acestuia. Faptul de a vedea un membru al familiei luptând cu boala şi stingându-se din viaţă ne-a făcut să înţelegem câtă nevoie avem de ajutorul iubitor al lui Iehova. — Isaia 33:2.

Primesc privilegii în organizaţia lui Iehova

În 1955, când am fost numit serv de grupă (cunoscut în prezent ca supraveghetorul care prezidează), nu mă simţeam pregătit să-mi asum această sarcină. Aveam multe de făcut şi, pentru a mă achita de toate responsabilităţile, trebuia uneori să mă scol la ora 4 dimineaţa. Soţia mea şi copiii mi-au fost de un real ajutor. Dacă ei trebuiau să facă seara anumite lucruri, aveau grijă să nu mă deranjeze.

Cu toate acestea, am petrecut cu familia atât de mult timp cât a fost posibil. Uneori, patronul îmi dădea maşina lui ca să merg cu familia mea undeva pentru a ne destinde. Copiii erau încântaţi când studiam Turnul de veghere în pădure. De asemenea, făceam şi excursii împreună. Câteodată ne plimbam prin pădure cântând cântări, pe care eu le acompaniam la muzicuţă.

În 1978 am fost numit locţiitor al supraveghetorului de circumscripţie (supraveghetor itinerant). Copleşit, m-am rugat: „Iehova, nu mă simt în stare să îndeplinesc acest serviciu. Dar, dacă tu vrei să încerc, voi face tot ce-mi stă în putinţă“. Doi ani mai târziu, când aveam 54 de ani, l-am lăsat pe Thomas, fiul nostru cel mai mic, să se ocupe de mica mea afacere.

Copiii noştri erau acum mari, astfel că eu şi Karla am putut face mai mult în serviciul lui Iehova. În acelaşi an am fost numit supraveghetor de circumscripţie, iar repartiţia noastră cuprindea câteva congregaţii din Hamburg şi toate congregaţiile din Schleswig-Holstein. Având experienţă în privinţa creşterii copiilor, i-am putut înţelege foarte bine atât pe părinţii pe care i-am cunoscut, cât şi pe copiii lor. Mulţi fraţi ne spuneau „părinţii noştri de circumscripţie“.

După zece ani pe care i-am petrecut împreună în lucrarea de circumscripţie, Karla a trebuit să suporte o intervenţie chirurgicală. În plus, în acelaşi an, medicii au descoperit că aveam o tumoare pe creier. Prin urmare, am părăsit lucrarea de circumscripţie pentru a fi operat. Abia după trei ani am mai putut sluji ca locţiitor al supraveghetorului de circumscripţie. În prezent, eu şi Karla suntem trecuţi de 70 de ani şi nu mai activăm în lucrarea itinerantă. Iehova ne-a ajutat să înţelegem că nu avea sens să rămânem ataşaţi de un privilegiu de serviciu pe care nu-l mai puteam duce la îndeplinire.

Privind în urmă, eu şi Karla îi suntem recunoscători lui Iehova că ne-a ajutat să semănăm în inima copiilor noştri iubirea pentru adevăr (Proverbele 22:6). De-a lungul anilor, Iehova ne-a călăuzit paşii şi ne-a instruit pentru a ne achita de responsabilităţile pe care le aveam. Deşi suntem în vârstă şi bolnavi, iubirea noastră faţă de Iehova este mai tânără şi mai vie ca oricând. — Romani 12:10, 11.

[Notă de subsol]

^ par. 15 A fost publicată de Martorii lui Iehova, însă în prezent nu mai este disponibilă.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

În 1965, plimbându-ne cu familia pe malul fluviului Elba, în Hamburg

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Câţiva dintre membrii familiei la congresul internaţional din Berlin, în 1998

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Împreună cu Karla, soţia mea