Biserica şi Statul în Bizanţ

FONDATORUL creştinismului a arătat cât se poate de clar că între continuatorii săi şi lumea înstrăinată de Dumnezeu trebuie să existe o distincţie netă. Isus le-a spus continuatorilor săi: „Dacă aţi face parte din lume, lumea ar avea afecţiune pentru ceea ce este al ei. Fiindcă nu faceţi însă parte din lume, ci eu v-am ales din lume, de aceea lumea vă urăşte“ (Ioan 15:19). Iar lui Pilat, un reprezentant al puterii politice din zilele sale, Isus i-a spus: „Regatul meu nu face parte din această lume“. — Ioan 18:36.

Pentru a-şi îndeplini misiunea de a predica „până în cea mai îndepărtată parte a pământului“, creştinii nu trebuie să se lase distraşi de problemele laice (Faptele 1:8). Asemenea lui Isus, creştinii din secolul I nu s-au  implicat în politică (Ioan 6:15). Este demn de remarcat faptul că creştinii fideli nu deţineau funcţii publice sau administrative. Cu timpul însă, lucrurile s-au schimbat.

„Parte din lume“

La câtva timp după moartea ultimului apostol, conducătorii religioşi au început în mod arbitrar să-şi schimbe concepţiile despre relaţiile cu lumea. Ei au imaginat un „regat“ care nu numai că era în lume, dar şi făcea parte din ea. O privire asupra relaţiilor dintre sistemul politic şi cel religios în Imperiul Bizantin — Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Bizanţ (în prezent Istanbul) — se va dovedi instructivă.

Într-o societate în care religia avea prin tradiţie un rol important, Biserica bizantină, cu centrul la Bizanţ, deţinea o autoritate considerabilă. Istoricul ecleziastic Panayotis Christou a făcut următoarea observaţie: „Bizantinii credeau că imperiul lor pământesc era o reflectare a Regatului lui Dumnezeu“. Însă autoritatea imperială nu a împărtăşit întotdeauna acest punct de vedere. Prin urmare, relaţiile dintre Biserică şi Stat au fost uneori încordate. Iată ce se afirmă într-o lucrare: „Episcopii din Constantinopol [sau Bizanţ] se pretau la tot felul de comportamente, de la un comportament servil şi laş faţă de un conducător puternic . . . şi o colaborare fructuoasă cu împăratul . . . până la o opoziţie sfidătoare faţă de voinţa imperială“. — The Oxford Dictionary of Byzantium.

Patriarhul Constantinopolului, capul Bisericii Răsăritene, a devenit o persoană  foarte influentă. Fiind cel care îl încorona pe împărat, patriarhul aştepta de la acesta să fie un apărător de nădejde al ortodoxiei. El era şi foarte bogat, întrucât deţinea controlul asupra imenselor resurse ale Bisericii. Puterea sa se datora nu numai autorităţii pe care o avea asupra nenumăraţilor călugări, ci şi influenţei pe care o exercita asupra laicilor.

De multe ori patriarhul îşi permitea să-l sfideze pe împărat. El putea să-l ameninţe cu excomunicarea — impunându-şi voinţa în numele lui Dumnezeu — sau putea recurge la alte mijloace pentru a-l înlătura de la tron.

Ca urmare a declinului treptat al administraţiei civile din afara capitalei, episcopii ajungeau adesea cei mai influenţi oameni din oraşele lor, având o autoritate la fel de mare ca cea a guvernatorilor de provincii, la a căror alegere trebuiau să-şi dea acordul. Episcopii se ocupau de toate  procesele juridice şi afacerile laice în care era implicată Biserica şi, uneori, chiar şi de problemele care nu o vizau. Pe lângă acestea, un alt factor era că preoţii şi călugării, toţi subordonaţi episcopului local, erau de ordinul zecilor de mii.

Politica şi simonia

Aşa cum am văzut mai sus, funcţia pastorală a devenit indisolubil legată de politică. Mai mult decât atât, marele număr de clerici şi activităţile lor religioase necesitau sume imense de bani. Majoritatea clericilor de rang înalt trăiau în lux. Pe măsură ce biserica acumula bogăţii şi câştiga putere, sărăcia şi sfinţenia apostolică dispăreau. Unii preoţi şi episcopi îşi cumpărau funcţiile. Simonia era ceva obişnuit la toate nivelele ierarhice. Clericii sprijiniţi de grupuri de influenţă formate din persoane bogate îşi disputau în faţa împăratului funcţiile ecleziastice.

Mita era şi ea un mijloc de a-i influenţa pe conducătorii religioşi de rang înalt. Când împărăteasa Zoe (cca 978–1050 e.n.) şi-a asasinat soţul, Romanos al III-lea, şi intenţiona să se căsătorească cu iubitul ei, care urma să devină împăratul Mihail al IV-lea, ea l-a convocat de urgenţă pe patriarhul Alexios la palat. Aici patriarhul a aflat de moartea lui Romanos şi de ceremonia de nuntă pe care trebuia să o oficieze. Faptul că în seara respectivă se sărbătorea Vinerea Mare îl punea pe Alexios într-o situaţie şi mai dificilă. Însă el a acceptat darurile generoase oferite de împărăteasă şi i-a satisfăcut cererea.

Servilism faţă de împărat

Pe parcursul istoriei Imperiului Bizantin, uneori, împăratul s-a folosit de dreptul lui de facto pentru a-l numi pe patriarhul Constantinopolului. În acele timpuri, nimeni nu putea să devină patriarh sau să rămână în această funcţie fără acordul împăratului.

Împăratul Andronic al II-lea (1260–1332) a găsit de cuviinţă să schimbe patriarhii de nouă ori. Obiectivul a fost, de cele mai multe ori, să-l aşeze pe scaunul patriarhal pe candidatul cel mai supus. Potrivit cărţii The Byzantines, un patriarh a mers până acolo încât i-a promis împăratului în scris „că va face tot ceea ce îi va cere, chiar dacă acest lucru ar fi fost ilegal, şi se va feri să facă ceva care să-i displacă“. Doi împăraţi au încercat să-şi impună voinţa asupra Bisericii consacrând ca patriarh un prinţ din familia regală. Împăratul Romanos I l-a ridicat pe fiul său, Theophylact, care avea doar 16 ani, la rangul de patriarh.

Dacă un patriarh nu-i făcea pe plac, suveranul îl putea obliga să abdice sau putea să poruncească unui sinod să-l destituie. În cartea Byzantium se face următoarea remarcă: „În istoria Bizanţului, autorităţile superioare şi chiar influenţa directă a împăratului au ajuns să joace un rol din ce în ce mai important în alegerea episcopilor“.

Avându-l pe patriarh de partea sa, împăratul prezida şi conciliile ecleziastice. El conducea dezbaterile, formula articole de credinţă şi purta discuţii cu episcopii, precum şi cu ereticii, pentru convingerea cărora recurgea la un ultim argument — moartea pe stâlp. De asemenea, împăratul confirma şi implementa canoanele adoptate de concilii. El nu numai că îi acuza de lezmaiestate pe cei ce i se opuneau, dar îi şi  numea duşmani ai Bisericii şi ai lui Dumnezeu. „În Biserică nu trebuie făcut nici un lucru care nu e în armonie cu vrerea şi poruncile împăratului“, a spus un patriarh din secolul al VI-lea. De regulă, episcopii de la curte — oameni diplomaţi şi obedienţi, care puteau fi cumpăraţi uşor prin unele mici gesturi de favoare şi cu care se putea ajunge la înţelegeri profitabile — nu protestau mai mult decât superiorii lor.

De exemplu, când patriarhul Ignatius (cca 799–878) a refuzat să-i dea prim-ministrului Bardas cuminecătura, acesta nu s-a dat bătut. Bardas l-a acuzat pe Ignatius de trădare şi complot. Patriarhul a fost arestat şi exilat. În locul lui, ministrul l-a promovat pe Photios, un mirean ce a urcat în şase zile toate treptele ierarhiei ecleziastice, ajungând în cele din urmă la rangul de patriarh. Era Photios calificat pentru această funcţie spirituală? El a fost descris ca fiind un om „cu o ambiţie fantastică, de o aroganţă extraordinară şi cu o abilitate politică de neîntrecut“.

Dogma în slujba politicii

Sub paravanul disputelor cu privire la ortodoxie şi erezie se ascundea adesea vrajba politică, mulţi împăraţi fiind preocupaţi mai degrabă de chestiuni politice decât de introducerea de doctrine noi. În general vorbind, împăratul îşi aroga dreptul de a dicta dogma şi de a cere bisericii să se supună voinţei lui.

De exemplu, împăratul Heraklios (575–641) a încercat din răsputeri să aplaneze o dispută privitoare la natura lui Cristos, dispută ce ameninţa să provoace o dezmembrare a imperiului său fragil şi slăbit. Încercând să facă un compromis, el a introdus o nouă dogmă, numită Monotelism *. Apoi, pentru a se asigura de loialitatea provinciilor din sudul imperiului său, Heraklios a ales în Alexandria un nou patriarh, pe Cirus din Phasis, care a aprobat doctrina susţinută de el. Împăratul nu numai că l-a pus pe Cirus patriarh, dar l-a şi numit magistrat al Egiptului, ceea ce-i conferea autoritate asupra conducătorilor locali. Făcând presiuni, Cirus a reuşit să câştige sprijinul celor mai multe biserici egiptene.

Roade amare

Cum ar putea toate acestea să reflecte cuvintele şi spiritul rugăciunii lui Isus în care spune despre continuatorii săi că ‘nu vor face parte din lume’? — Ioan 17:14–16.

Conducătorii aşa-zişi creştini din timpul Imperiului Bizantin şi de mai târziu au plătit scump implicarea lor în afacerile politice şi militare ale lumii. Ce părere v-aţi format după această scurtă analiză istorică? Au câştigat conducătorii Bisericii bizantine favoarea lui Dumnezeu şi a lui Isus Cristos? — Iacov 4:4.

Adevăratul creştinism nu a fost promovat de astfel de conducători religioşi ambiţioşi şi nici de amanţii lor politici. Această legătură nesfântă dintre religie şi politică a pus într-o lumină falsă religia curată predată de Isus. Fie ca noi să tragem învăţăminte din istorie şi ‘să nu facem parte din lume’.

[Notă de subsol]

^ par. 21 Monotelismul susţine că Isus Cristos a întruchipat două naturi, una divină şi una umană, dar o singură voinţă, cea divină.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 10]

„UN DUMNEZEU CARE SE PLIMBĂ PRIN CERURI“

Evenimentele petrecute în timpul patriarhului Mihail Keroularios (cca 1000–1059) sunt un exemplu tipic al rolului pe care capul bisericii îl putea juca în afacerile Statului şi al ambiţiilor implicate. După ce a ajuns patriarh, Keroularios şi-a propus obiective şi mai înalte. El a fost descris drept un om arogant, insolent şi rigid — „comportându-se de parcă ar fi fost un dumnezeu care se plimbă prin ceruri“.

Dorinţa de mărire l-a făcut pe Keroularios să se separe de papa de la Roma în 1054 şi să-l silească pe împărat să accepte această schismă. Mulţumit de victorie, Keroularios a avut grijă ca pe tron să urce Mihail al VI-lea, pe care apoi l-a ajutat să-şi consolideze puterea. Un an mai târziu, Keroularios l-a obligat pe împărat să abdice şi l-a instalat în locul său pe Isaac Comnenul (cca 1005–1061).

Conflictul dintre patriarhat şi imperiu s-a amplificat. Keroularios, bucurându-se de sprijinul poporului, a ameninţat instigând la violenţă. Un istoric contemporan cu el a remarcat: „El a vorbit despre căderea împăratului folosind cuvinte dure, ofensatoare: «Eu te-am ridicat, imbecilule, şi eu te voi zdrobi»“. Însă Isaac Comnenul l-a arestat, l-a închis şi l-a exilat pe Imbros.

Asemenea exemple arată câte probleme putea provoca patriarhul Constantinopolului şi cât de înverşunat i se putea împotrivi el împăratului. Împăraţii au avut deseori de-a face cu astfel de oameni, care erau politicieni abili, în stare să-i sfideze atât pe ei, cât şi armata.

[Harta/Fotografia de la pagina 9]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Extinderea maximă a Imperiului Bizantin

Ravenna

Roma

MACEDONIA

Constantinopol

Marea Neagră

Niceea

Efes

Antiohia

Ierusalim

Alexandria

Marea Mediterană

[Provenienţa hărţii]

Harta: Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.

[Legenda fotografiilor de la paginile 10, 11]

Comnenul

Romanos al III-lea (în stânga)

Mihail al IV-lea

Împărăteasa Zoe

Romanos I (în stânga)

[Provenienţa fotografiilor]

Comnenul, Romanos al III-lea şi Mihail al IV-lea: prin amabilitatea Classical Numismatic Group, Inc.; împărăteasa Zoe: Hagia Sophia; Romanos I: fotografie obţinută prin amabilitatea Harlan J. Berk, Ltd.

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Photios

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Heraklios şi fiul său

[Provenienţa fotografiei]

Heraklios şi fiul său: fotografie obţinută prin amabilitatea Harlan J. Berk, Ltd.; toate elementele decorative de la paginile 8–12: din cartea L’Art Byzantin III Ravenne Et Pompose