Relatare autobiografică

Eram o echipă

RELATARE DE MELBA BARRY

La 2 iulie 1999, eu şi soţul meu ne aflam la o întrunire de mari proporţii a Martorilor lui Iehova, una dintre miile de întruniri la care am participat în cei 57 de ani de căsnicie. În acea vineri, Lloyd ţinea ultima cuvântare la congresul de district din Hawaii. Dintr-o dată a căzut la pământ. În pofida tuturor eforturilor de a-l reanima, Lloyd a murit. *

CÂT de preţioşi sunt acei fraţi şi surori creştini din Hawaii care s-au strâns în jurul meu şi m-au ajutat să fac faţă acestei tragedii! Lloyd avusese o influenţă puternică asupra vieţii multora dintre ei, precum şi a multor altora din întreaga lume.

În aceşti aproape doi ani de la moartea sa m-am gândit mult la preţiosul timp petrecut împreună — o mare parte din el în repartiţii misionare, precum şi la sediul mondial, din Brooklyn (New York), al Martorilor lui Iehova. Mi-am amintit şi de anii copilăriei, petrecuţi în Sydney (Australia), şi de dificultăţile pe care eu şi Lloyd a trebuit să le înfruntăm la începutul celui de-al doilea război mondial pentru a ne căsători. Totuşi, mai întâi de toate, permiteţi-mi să vă povestesc cum am devenit Martoră şi cum l-am cunoscut pe Lloyd în 1939.

Cum am devenit Martoră

James şi Henrietta Jones erau iubitorii şi grijuliii mei părinţi. În 1932, când am terminat şcoala, aveam doar 14 ani. Marea Depresiune era în toi. Am început să muncesc pentru a-mi ajuta familia, alcătuită din mama, tata, eu şi două surori mai mici. În câţiva ani am ajuns să  am un salariu bun, lucrând într-un birou ca şefă peste câteva fete.

În 1935, mama a primit nişte publicaţii biblice de la un Martor al lui Iehova şi, după puţin timp, era convinsă că găsise adevărul. Noi, ceilalţi, credeam că o luase razna. Totuşi, într-o zi am văzut broşura Unde sunt morţii?, iar titlul mi-a stârnit curiozitatea. Aşadar, am citit broşura pe ascuns. Aceasta a marcat un punct de cotitură în viaţa mea. Nu după mult timp am început să merg cu mama la o întrunire care se ţinea la mijlocul săptămânii, numită „Studiu-model“. Broşura intitulată Model Study (Studiu-model) — care a apărut în trei numere — conţinea întrebări şi răspunsuri, precum şi versete ce sprijineau răspunsurile.

Cam pe atunci, în aprilie 1938, Joseph F. Rutherford, un reprezentant al sediului mondial al Martorilor lui Iehova, a venit în vizită la Sydney. Cuvântarea ţinută de el a fost prima la care am asistat. Se stabilise să se ţină la Primăria din Sydney, dar împotrivitorii au reuşit să ne anuleze contractul de închiriere. Cu toate acestea, cuvântarea a fost ţinută la Sports Ground din Sydney, un loc mult mai mare. Datorită publicităţii făcute şi de împotrivitori, asistenţa a fost de circa 10 000 de persoane, un număr impresionant dacă ne gândim că, pe atunci, în Australia erau numai 1 300 de Martori.

La puţin timp după aceea am luat pentru prima oară parte la lucrarea de predicare — însă fără vreo pregătire în prealabil. Când grupul nostru a sosit în teritoriul unde trebuia să predicăm, fratele responsabil mi-a spus: „Tu mergi la casa aceea“. Eram atât de emoţionată, încât am întrebat-o pe doamna care mi-a răspuns la uşă: „Îmi spuneţi, vă rog, cât e ceasul?“ Doamna a intrat în casă, s-a uitat la ceas, după care s-a întors să-mi spună cât era ora. Şi asta a fost tot. M-am întors la maşină.

Totuşi nu am renunţat. Nu după mult timp le împărtăşeam cu regularitate altora mesajul despre Regat (Matei 24:14). În martie 1939 mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova botezându-mă în cada vecinei noastre Dorothy Hutchings. Din lipsă de fraţi, la puţin timp de la botez am primit anumite responsabilităţi în congregaţie, care, de obicei, le sunt rezervate bărbaţilor creştini.

De regulă ne ţineam întrunirile în locuinţe particulare, dar, pentru cuvântările publice, uneori închiriam o sală. Un frate tânăr şi chipeş de la Betel, filiala noastră, venea să ţină cuvântări în mica noastră congregaţie. Fără ca eu să ştiu, el venea şi din alt motiv — ca să afle mai multe despre mine. Şi uite-aşa l-am cunoscut eu pe Lloyd.

Fac cunoştinţă cu familia lui Lloyd

După puţin timp am dorit să-i slujesc lui Iehova cu timp integral. Totuşi, când am făcut cerere pentru pionierat (să intru în lucrarea de predicare cu timp integral), am fost întrebată dacă mi-ar plăcea să slujesc la Betel. Astfel, în septembrie 1939, luna în care a izbucnit cel de-al doilea război mondial, am devenit membră a familiei Betel din Strathfield, o suburbie a Sydney-ului.

În decembrie 1939 am mers în Noua Zeelandă pentru a asista la un congres. Fiind din Noua Zeelandă, şi Lloyd a mers acolo. Am călătorit pe acelaşi vapor şi am ajuns să ne cunoaştem mai bine. Lloyd a aranjat să fac cunoştinţă cu mama, tatăl şi surorile lui la congresul din Wellington, iar mai târziu să merg la ei acasă, în Christchurch.

Lucrarea noastră este interzisă

Sâmbătă, 18 ianuarie 1941, autorităţile Commonwealth-ului au venit la filială cu circa şase limuzine negre ca să confişte proprietatea. Pentru că lucram în mica recepţie a Betelului, am fost prima care i-am văzut. Cu aproximativ  18 ore înainte fuseserăm înştiinţaţi că lucrarea noastră avea să fie interzisă, aşa că aproape toată literatura şi toate dosarele au fost luate de la filială şi duse în altă parte. În următoarea săptămână, cinci membri ai familiei Betel, printre care şi Lloyd, au fost băgaţi la închisoare.

Ştiam că lucrul de care fraţii din închisoare aveau nevoie cel mai mult era hrana spirituală. Pentru a-l încuraja pe Lloyd, am decis să-i scriu „scrisori de dragoste“. Începeam cu cuvintele specifice unei astfel de scrisori, după care copiam articole întregi din Turnul de veghere şi semnam cu: Iubita ta. După patru luni şi jumătate, Lloyd a fost eliberat.

Ne căsătorim şi continuăm serviciul

În 1940, mama lui Lloyd a venit în vizită în Australia, iar Lloyd i-a spus că aveam de gând să ne căsătorim. Ea însă l-a sfătuit să nu facă una ca asta, pentru că sfârşitul sistemului de lucruri părea iminent (Matei 24:3–14). Lloyd le-a vorbit şi prietenilor despre intenţiile lui, dar, de fiecare dată, ei încercau să-l convingă să nu se căsătorească. În cele din urmă, într-o zi din februarie 1942, Lloyd m-a luat fără să-mi spună nimic — împreună cu patru Martori care promiseseră că nu vor divulga secretul — şi m-a dus la starea civilă, unde ne-am căsătorit. Pe atunci, în Australia, Martorii lui Iehova nu oficiau căsătorii.

Deşi nu ni s-a permis să ne continuăm serviciul la Betel ca pereche căsătorită, am fost întrebaţi dacă voiam să facem pionierat special. Am acceptat cu bucurie o repartiţie într-un orăşel de provincie numit Wagga Wagga. Lucrarea noastră de predicare era încă interzisă şi nu dispuneam de nici un ajutor financiar, aşa că a trebuit într-adevăr să ne aruncăm sarcina asupra lui Iehova. — Psalmul 55:22.

Obişnuiam să mergem cu un tandem în zonele rurale, unde întâlneam oameni amabili şi purtam discuţii lungi cu ei. Puţini erau cei ce acceptau un studiu biblic. Totuşi, un băcan aprecia atât de mult lucrarea pe care o făceam, încât ne dădea fructe şi legume în fiecare săptămână.  După şase luni petrecute în Wagga Wagga, am fost din nou invitaţi la Betel.

Membrii familiei Betel evacuaseră filiala din Strathfield în mai 1942 şi se instalaseră în locuinţe particulare. Se mutau dintr-o casă în alta aproape din două în două săptămâni ca să nu fie prinşi. Când eu şi Lloyd ne-am întors la Betel în august, ne-am alăturat lor mutându-ne într-una din casele folosite de ei. În timpul zilei trebuia să lucrăm la una dintre tipografiile clandestine. În cele din urmă, în iunie 1943, interdicţia a fost ridicată.

Pregătiri pentru serviciul misionar

În aprilie 1947 am primit cererile pentru frecventarea cursurilor Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower, situată în South Lansing, New York (SUA). Între timp am fost repartizaţi să vizităm congregaţiile din Australia pentru a le întări din punct de vedere spiritual. După câteva luni am fost invitaţi să facem parte din cea de-a 11-a clasă a Şcolii Galaad. Aveam la dispoziţie doar trei săptămâni ca să ne punem treburile la punct şi să ne împachetăm lucrurile. În decembrie 1947 ne-am lăsat în urmă familia şi prietenii şi ne-am îndreptat spre New York împreună cu alţi 15 fraţi din Australia care fuseseră invitaţi să facă parte din aceeaşi clasă.

Cele câteva luni petrecute la Şcoala Galaad au trecut ca gândul. La sfârşitul şcolii am fost repartizaţi în Japonia. Întrucât dura ceva timp până când obţineam toate actele necesare plecării în Japonia, Lloyd a fost din nou numit supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova. Congregaţiile pe care trebuia să le vizităm se întindeau de la Los Angeles până la graniţa cu Mexicul. Nu aveam maşină, aşa că, în fiecare săptămână, Martorii, plini de iubire, ne duceau de la o congregaţie la alta. În zona unde odinioară era acea vastă circumscripţie există acum trei districte de limbă engleză şi trei districte de limbă spaniolă, fiecare district având circa zece circumscripţii!

Timpul a trecut repede, aşa că ne-am trezit că era octombrie 1949, iar noi, misionarii, ne-am îmbarcat pentru Japonia pe o fostă navă care servea la transportarea trupelor. Un capăt al vaporului era pentru bărbaţi, iar celălalt pentru femei şi copii. Cu o zi înainte de sosirea noastră în Yokohama, asupra vaporului s-a abătut un taifun. Bineînţeles că a alungat toţi norii, pentru că, a doua zi, 31 octombrie, când soarele a răsărit, am putut vedea muntele Fuji în toată frumuseţea lui. Ce minunat bun venit în noua noastră repartiţie!

Activitatea alături de japonezi

Când ne-am apropiat de docuri, am văzut sute de oameni cu părul negru. „Ce oameni gălăgioşi!“, ne-am zis noi din cauza zgomotului asurzitor. Toţi purtau saboţi de lemn care bocăneau pe platforma de lemn de pe chei. După o noapte în Yokohama am luat trenul spre Kobe, repartiţia noastră misionară. Aici, Don Haslett, un coleg de la Galaad care sosise în Japonia cu câteva luni mai înainte, închiriase o locuinţă pentru misionari. Era o casă frumoasă, mare, cu un nivel, construită în stil western, dar complet goală!

Pentru a ne face saltele de dormit, am tăiat iarba înaltă din curte şi am pus-o pe jos. Aşa a început viaţa noastră de misionari, neavând nimic altceva decât ceea ce ne puseserăm în bagaje. Am făcut rost de o sobă cu cărbuni, numită hibachi, care ne servea la încălzit şi gătit. Într-o noapte, Lloyd i-a găsit pe doi colegi misionari, Percy şi Llma Iszlaub, în stare de inconştienţă. A reuşit să-i reanimeze deschizând ferestrele ca să intre aer proaspăt şi rece. Şi eu am leşinat o dată în timp ce găteam la soba cu cărbuni. Ne-a trebuit ceva timp până când ne-am acomodat cu unele lucruri!

Învăţarea limbii era o prioritate. Am studiat limba japoneză 11 ore pe zi timp de o lună. Apoi am ieşit în minister cu o frază sau două scrise, pe care le foloseam ca introducere. Chiar în prima zi de lucrare am întâlnit-o pe Miyo Takagi, o doamnă încântătoare, care m-a primit cu amabilitate. În timpul vizitelor ulterioare ne chinuiam să ne înţelegem cu ajutorul  dicţionarului japonez-englez, dar, în final, a devenit un studiu biblic rodnic. În 1999, la dedicarea noilor clădiri ale filialei din Japonia am văzut-o din nou pe Miyo, precum şi pe mulţi alţi fraţi dragi cu care am studiat. Au trecut cincizeci de ani, însă sunt şi acum proclamatori ai Regatului zeloşi, făcând tot ce pot pentru a-i sluji lui Iehova.

În Kobe, la 1 aprilie 1950, în jur de 180 de persoane au asistat alături de noi la Comemorarea morţii lui Cristos. Spre surprinderea noastră, a doua zi dimineaţă, 35 de persoane s-au prezentat ca să ia parte la ministerul de teren. Fiecare misionar a luat cu el în lucrare trei sau patru persoane o dată. Locatarii nu vorbeau cu mine — străina care înţelegea puţin —, ci cu japonezii care asistaseră la Comemorare şi care mă însoţeau. Vorbeau întruna, dar nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce anume. Sunt fericită că unele dintre acele persoane interesate au progresat în cunoştinţă şi perseverează şi azi în lucrarea de predicare.

Multe privilegii şi repartiţii

Am continuat să activăm ca misionari în Kobe până în 1952, când am fost repartizaţi în Tokyo, unde Lloyd a fost numit supraveghetorul filialei. Cu timpul, munca lui l-a purtat prin Japonia şi prin alte ţări. Mai târziu, cu ocazia unei vizite la Tokyo, Nathan H. Knorr, de la sediul mondial, mi-a spus: „Apropo, ştii unde va merge soţul tău în vizită ca supraveghetor de zonă? În Australia şi Noua Zeelandă“. După care a adăugat: „Poţi merge şi tu, cu condiţia să-ţi plăteşti drumul“. Ce bucurie! La urma urmei, trecuseră nouă ani de când plecaserăm de acasă.

Am luat imediat legătura cu familiile noastre. Mama m-a ajutat să-mi procur biletul. Eu şi Lloyd fuseserăm ocupaţi în repartiţiile noastre şi nu am avut bani să ne vizităm familiile. Aşadar, acesta era un răspuns la rugăciunile mele. După cum vă puteţi imagina, mama a fost foarte fericită să mă vadă. Ea a spus: „Am să pun deoparte nişte bani ca să veniţi din nou peste trei ani“. Ne-am despărţit cu acest gând, dar, din nefericire, mama a murit anul următor, în iulie. Ce minunată întâlnire sper să am cu ea în lumea nouă!

Până în 1960 m-am ocupat în exclusivitate de misionariat, dar apoi am primit o scrisoare în care se spunea: „S-a stabilit ca de la această dată să te ocupi de spălarea şi călcarea hainelor pentru întreaga familie Betel“. Pe atunci, în familia noastră Betel erau în jur de 10 fraţi, aşa că reuşeam să fac această muncă în afara lucrării de misionar.

În 1962, casa noastră în stil japonez a fost demolată, iar în locul ei s-a construit un Betel cu cinci etaje, care a fost gata anul următor. Am fost repartizată să-i ajut pe fraţii tineri, nou-veniţi la Betel să-şi păstreze camerele ordonate şi să facă curat în urma lor. În general, băieţii din Japonia nu erau învăţaţi să facă treabă în casă pentru că se punea accent pe instruirea laică, iar mamele lor făceau totul pentru ei. În scurtă vreme au învăţat că eu nu eram mama lor. Cu timpul, mulţi dintre ei au progresat, primind responsabilităţi în organizaţie.

Într-o zi fierbinte de vară, o persoană care studia Biblia a vizitat clădirile Betelului. Văzând că făceam curăţenie la duşuri, mi-a zis: „Spuneţi-i, vă rog, şefului dumneavoastră că mi-ar face plăcere să plătesc o menajeră care să vină şi să facă această muncă în locul dumneavoastră“. I-am explicat că apreciam amabilitatea ei, dar că eram mai  mult decât dispusă să fac orice mi se cerea în organizaţia lui Iehova.

Cam pe atunci, eu şi Lloyd am primit invitaţia de a frecventa cursurile celei de-a 39-a clase a Şcolii Biblice Galaad! Era 1964. Ce privilegiu era să mergi din nou la şcoală la vârsta de 46 de ani! Cursul a fost organizat îndeosebi pentru a-i ajuta pe cei ce slujeau la filiale să se achite de responsabilităţile ce le reveneau. După acest curs, care a durat 10 luni, am fost repartizaţi înapoi în Japonia. Pe atunci, aici erau peste 3 000 de proclamatori ai Regatului.

Creşterea a cunoscut un ritm atât de rapid, încât în 1972 erau peste 14 000 de Martori, iar în Numazu, în sudul oraşului Tokyo, a fost construită o nouă filială, cu patru etaje. Din Betel, muntele Fuji se vedea în toată splendoarea lui. Uriaşa rotativă nouă a început să tipărească lunar peste un milion de reviste în limba japoneză. Pe noi însă ne aştepta o schimbare.

La sfârşitul anului 1974, Lloyd a primit o scrisoare de la sediul mondial din Brooklyn al Martorilor lui Iehova prin care era invitat să slujească în Corpul de Guvernare. La început mi-am zis: „Ei, s-a zis cu noi. Pentru că Lloyd are speranţă cerească, iar eu speranţă pământească, mai devreme sau mai târziu tot va trebui să ne despărţim. Poate că Lloyd va trebui să plece la Brooklyn fără mine“. Dar după puţin timp mi-am revizuit punctul de vedere şi, în martie 1975, m-am mutat bucuroasă împreună cu Lloyd.

Binecuvântări la sediul mondial

Chiar şi la Brooklyn, inima lui Lloyd era tot la teritoriul din Japonia. Vorbea mereu despre experienţele de acolo. Dar acum aveam posibilitatea să adăugăm la numărul lor. În ultimii 24 de ani ai vieţii sale, Lloyd a luat parte din plin la lucrarea de zonă, ceea ce presupunea să călătorească în întreaga lume. L-am însoţit de câteva ori.

Vizitarea fraţilor noştri creştini din alte ţări m-a ajutat să înţeleg în ce condiţii trăiesc şi muncesc mulţi dintre ei. Nu o voi uita niciodată pe o fetiţă de zece ani pe nume Entellia, pe care am cunoscut-o în nordul Africii. Iubea numele lui Dumnezeu şi mergea pe jos trei ore dus-întors pentru a asista la întrunirile creştine. În pofida persecuţiei aprige din partea familiei, Entellia s-a dedicat lui Iehova. Când am vizitat congregaţia din care făcea parte, acolo nu exista decât un bec de mică putere ce atârna deasupra însemnărilor vorbitorului — altfel, locul unde se ţineau întrunirile ar fi fost cufundat în beznă. În acel întuneric era ceva extraordinar să auzi cât de frumos cântau fraţii şi surorile.

Un eveniment important din viaţa noastră a avut loc în decembrie 1998, când eu şi Lloyd ne aflam printre membrii unei delegaţii trimise la congresele de district „Modul de viaţă care îi place lui Dumnezeu“ ţinute în Cuba. Ce mult ne-au impresionat recunoştinţa şi bucuria pe care fraţii şi surorile de acolo şi le-au exprimat pentru că fuseseră vizitaţi de membri de la sediul mondial din Brooklyn! Am multe amintiri cu fraţi şi surori dragi pe care i-am întâlnit şi care înalţă plini de zel un strigăt puternic de laudă la adresa lui Iehova.

În mijlocul poporului lui Dumnezeu mă simt ca acasă

Deşi ţara mea natală este Australia, am ajuns să iubesc oamenii de peste tot unde am fost trimisă de organizaţia lui Iehova. Aşa a fost în Japonia, iar acum, că sunt în Statele Unite de peste 25 de ani, constat că şi aici este acelaşi lucru. Când mi-am pierdut soţul, nu m-am gândit să mă întorc în Australia, ci să rămân la Betelul din Brooklyn, unde m-a repartizat Iehova.

Acum am peste 80 de ani. După 61 de ani petrecuţi în ministerul cu timp integral, sunt şi acum dispusă să-i slujesc lui Iehova oriunde consideră el că este potrivit. El are cu adevărat multă grijă de mine. Preţuiesc mult cei 57 de ani petrecuţi alături de un tovarăş mult îndrăgit ce l-a iubit pe Iehova. Sunt sigură că Iehova ne va binecuvânta în continuare şi ştiu că nu va uita lucrarea şi iubirea noastră pentru numele său. — Evrei 6:10.

[Notă de subsol]

^ par. 4 Vezi Turnul de veghere din 1 octombrie 1999, paginile 16 şi 17.

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Cu mama în 1956

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu Lloyd şi cu un grup de vestitori japonezi la începutul anilor ’50

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Cu prima mea elevă cu care am studiat Biblia în Japonia, Miyo Takagila la începutul anilor ’50 şi în 1999

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Cu Lloyd în lucrarea de mărturie cu reviste în Japonia