Întrebări de la cititori

În ce măsură trebuie o soţie creştină fidelă să se opună acţiunii de divorţ intentate de soţul ei?

Când a instituit căsătoria, Dumnezeu a spus că soţul şi soţia trebuie să se „alipească“ (NW) unul de celălalt (Geneza 2:18–24). Oamenii au ajuns imperfecţi, ceea ce a dat naştere la probleme în multe familii, însă dorinţa lui Dumnezeu este ca partenerii conjugali să rămână ‘alipiţi’ unul de celălalt. Apostolul Pavel a scris: „Celor căsătoriţi le dau instrucţiuni, însă nu eu, ci Domnul, ca soţia să nu se separe de soţul ei; dar, dacă într-adevăr se separă, să rămână necăsătorită sau să se împace cu soţul ei; iar soţul să nu-şi părăsească soţia“. — 1 Corinteni 7:10, 11.

Aceste cuvinte privitoare la oamenii imperfecţi arată că, uneori, o persoană căsătorită hotărăşte să-şi părăsească partenerul conjugal. De exemplu, Pavel a spus că, dacă un partener conjugal se separa, ambele părţi trebuiau să ‘rămână necăsătorite’. De ce? Deoarece, deşi cei doi parteneri se separau, în ochii lui Dumnezeu ei continuau să fie legaţi. Pavel a putut să afirme acest lucru în virtutea normei prezentate de Isus pentru căsniciile creştine: „Cine divorţează de soţia sa, cu excepţia motivului de fornicaţie [greceşte, porneía], şi se căsătoreşte cu alta comite adulter“ (Matei 19:9). Da, singura bază pentru divorţ care pune capăt din punct de vedere scriptural unei căsnicii este ‘fornicaţia’, adică imoralitatea sexuală. În situaţia la care s-a referit Pavel se înţelege că nici unul dintre parteneri nu a fost imoral. Prin urmare, chiar dacă soţul şi soţia s-au separat, din punctul de vedere al lui Dumnezeu căsnicia respectivă nu s-a terminat.

În continuare, Pavel a vorbit despre situaţia în care un creştin adevărat are un partener conjugal necredincios. Să analizăm îndrumările lui Pavel: „Dacă cel necredincios se separă, să se separe; fratele sau sora nu este legat ca sclav în astfel de împrejurări, ci Dumnezeu v-a chemat la pace“ (1 Corinteni 7:12–16). Ce poate face o soţie fidelă dacă soţul ei necredincios o părăseşte, ba chiar intentează divorţ?

Probabil că ea doreşte ca ei să rămână împreună. Poate că ea încă îl iubeşte şi este conştientă de necesităţile lor afective şi sexuale şi, de asemenea, ştie că ea şi copiii lor minori (dacă e cazul) au nevoie de sprijin material. În plus, poate că ea speră că, cu timpul, soţul ei va deveni credincios şi va fi salvat. Totuşi, dacă el ia măsuri pentru a pune capăt căsniciei (pe baza unui motiv nescriptural), aşa cum a scris Pavel, soţia poate să-l lase „să se separe“. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul în care un soţ credincios desconsideră punctul de vedere al lui Dumnezeu referitor la căsătorie şi insistă să se separe.

Într-o astfel de situaţie însă, poate că este necesar ca ea să obţină protecţie legală atât pentru ea, cât şi pentru copii. În ce fel? Ea va dori să i se încredinţeze copiii ei dragi, astfel încât să poată continua să le arate iubire maternă, să le ofere instruire morală şi să sădească în ei credinţa bazată pe învăţăturile excelente ale Bibliei (2 Timotei 3:15). Divorţul i-ar putea ameninţa drepturile. Prin urmare, ea ar putea lua măsuri pentru a fi reprezentată în mod corespunzător în faţa autorităţilor ca să-şi apere dreptul de a i se încredinţa copiii şi ca să se asigure că soţul ei va fi obligat să susţină familia pe care o abandonează. În unele zone, o femeie care contestă un divorţ poate semna documentele legale referitoare la încredinţarea copilului minor şi la sprijinul financiar chiar dacă nu este de acord cu divorţul intentat de soţul ei. În alte zone, din documente reiese că ea este de acord cu divorţul; astfel, în situaţia în care soţul s-a făcut vinovat de adulter, faptul că soţia va semna actele respective va însemna că îşi respinge soţul.

Majoritatea cunoscuţilor şi a membrilor congregaţiei nu vor cunoaşte detaliile, de exemplu, dacă divorţul a fost sau nu scriptural. Aşadar, înainte ca lucrurile să ajungă atât de departe, este înţelept ca soţia să-i informeze (de preferinţă în scris) pe supraveghetorul care prezidează şi pe un alt bătrân de congregaţie despre situaţia reală. Astfel, în cazul în care vor apărea întrebări — fie atunci, fie mai târziu — se va şti exact cum au stat lucrurile.

Să revenim la declaraţia lui Isus: „Cine divorţează de soţia sa, cu excepţia motivului de fornicaţie, şi se căsătoreşte cu alta comite adulter“. Dacă un soţ  se face vinovat de imoralitate sexuală, însă doreşte să rămână căsătorit cu soţia lui, ea (partenerul conjugal nevinovat din exemplul lui Isus) trebuie să decidă dacă îl va ierta, continuând să împartă patul conjugal, sau îl va respinge. Dacă este dispusă să ierte şi să rămână cu soţul ei legitim, ea nu este pătată din punct de vedere moral. — Osea 1:1–3; 3:1–3.

Chiar şi în situaţia în care soţul imoral intentează divorţ, poate că soţia este dispusă încă să ierte, sperând să-l aibă din nou alături. Rămâne la latitudinea ei, în funcţie de situaţie şi de ce-i dictează conştiinţa, dacă va contesta acţiunea de divorţ. În unele zone, o femeie care contestă un divorţ are posibilitatea să semneze documentele referitoare la încredinţarea copilului minor şi la sprijinul financiar fără să indice că este de acord cu divorţul; faptul în sine că ea semnează aceste acte nu va însemna că şi-a respins soţul. Însă, în alte zone, unei soţii care contestă divorţul i s-ar putea cere să semneze nişte documente din care reiese că ea este de acord cu divorţul; semnătura ei pe aceste acte va arăta clar că îl respinge pe soţul ei vinovat.

Pentru a preîntâmpina neînţelegerile, este înţelept ca şi în acest caz soţia să le dea bătrânilor congregaţiei o scrisoare în care să arate ce acţiuni s-au întreprins şi raţionamentele care stau la baza lor. Ea poate menţiona că i-a făcut cunoscut soţului ei dispoziţia de a-l ierta şi de a continua să-i fie soţie. Aceasta va însemna că divorţul a fost obţinut împotriva dorinţei ei; departe de a-şi respinge soţul, ea a fost dispusă să ierte. Astfel, după ce arată clar că a fost dispusă să-şi ierte soţul şi să rămână căsătoriţi, faptul că ea va semna actele care indică doar cum trebuie reglementate chestiunile financiare şi/sau cele referitoare la încredinţarea copiilor nu va însemna că şi-a respins soţul. *

Acum, când s-a stabilit că ea este dispusă să-l ierte chiar şi după divorţ, nici ea, nici soţul ei nu vor fi liberi să se căsătorească cu altcineva. Dacă ea, partenerul nevinovat a cărui dorinţă de a ierta nu a fost luată în seamă, decide mai târziu să-l respingă din cauza imoralităţii lui, amândoi vor fi atunci liberi. Isus a arătat că partenerul nevinovat are dreptul să ia această decizie. — Matei 5:32; 19:9; Luca 16:18.

[Notă de subsol]

^ par. 11 Procedurile şi actele legale variază de la o zonă la alta. Înainte de a semna actele legale, trebuie să examinaţi cu atenţie condiţiile divorţului prezentate în aceste documente. Dacă un partener conjugal nevinovat semnează nişte acte care arată că nu se împotriveşte divorţului intentat de celălalt partener, această acţiune echivalează cu respingerea partenerului conjugal. — Matei 5:37.