Relatare autobiografică

Iehova îi răsplăteşte întotdeauna pe cei loiali lui

RELATARE DE VERNON DUNCOMBE

Mi-am terminat gustarea de seara târziu şi, ca de obicei, mi-am aprins o ţigară. Apoi am întrebat-o pe soţia mea, Aileen: „Cum a fost întrunirea din seara asta?“

EA A stat puţin, după care a spus: „S-a citit o scrisoare în care s-au anunţat noile numiri, iar printre persoanele menţionate ai fost şi tu. Ai fost numit să te ocupi de sonorizare. Ultima frază din scrisoare spunea: «Dacă vreunul dintre aceşti fraţi numiţi de curând este fumător, acesta e obligat să scrie la Societate şi să spună că nu poate accepta numirea»“ *. Am răspuns cu un prelung şi hotărât „Ahaaa! Deci asta s-a spus“.

Am strâns din dinţi şi am stins ţigara în scrumiera de lângă mine. „Nu ştiu de ce am fost ales pentru această însărcinare. Dar niciodată până acum nu am refuzat vreuna şi nu am de gând să fac asta acum.“ Mă hotărâsem să nu mai fumez niciodată. Această hotărâre mi-a influenţat profund viaţa ca creştin şi muzician. Dar permiteţi-mi să vă povestesc câteva evenimente care m-au determinat să iau această hotărâre.

Viaţa de familie din anii copilăriei

M-am născut în Toronto (Canada) la 21 septembrie 1914 şi am fost fiul cel mai mare al lui Vernon şi Lila, iubitorii şi harnicii mei părinţi, care s-au îngrijit de familia noastră alcătuită din patru băieţi şi două fete. Imediat după mine a fost Yorke, apoi Orlando, Douglas, Aileen şi Coral. Când aveam doar nouă ani, mama mi-a luat o vioară şi a aranjat să iau lecţii la Şcoala de Muzică Harris. Situaţia noastră economică era precară, dar mama şi tata făceau tot posibilul să-mi plătească transportul şi taxele şcolare. Mai târziu am studiat teoria şi armonia muzicii la Conservatorul Regal de Muzică  din Toronto, iar la vârsta de 12 ani am participat la un recital-concurs, faza orăşenească, ţinut la Massey Hall, renumita sală de concerte din centrul oraşului. Am ieşit pe locul întâi şi am primit ca premiu o vioară foarte bună într-o cutie de piele de aligator.

Cu timpul am învăţat să cânt şi la pian şi la contrabas. Deseori, eu şi câţiva dintre colegii mei cântam la petreceri restrânse în serile de vineri şi sâmbătă şi la reuniunile studenţeşti dansante. Pe Aileen am cunoscut-o la una dintre aceste reuniuni dansante. În ultimul an de liceu am cântat cu mai multe orchestre din tot oraşul. După absolvire am fost invitat să mă alătur orchestrei Ferde Mowry, care s-a dovedit un loc de muncă bun şi stabil până în 1943.

Ajungem să-l cunoaştem pe Iehova

Părinţii mei au luat pentru prima oară contact cu adevărul biblic exact înainte de izbucnirea primului război mondial, când tata lucra ca decorator de vitrine pentru un magazin universal din centrului oraşului Toronto. Când mergea la cantină, el asculta conversaţiile dintre alţi doi lucrători, care erau Studenţi în Biblie (cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova), iar seara, când se întorcea acasă, discuta cu mama cele auzite. După câţiva ani, în 1927, Studenţii în Biblie au ţinut un congres de proporţii în Toronto, la Coliseum, în Canadian National Exhibition Grounds. Locuinţa noastră, situată la două blocuri de la intrarea din partea de vest a acestui loc, a fost folosită pentru a caza 25 de persoane din Ohio (S.U.A.).

Apoi, o Studentă în Biblie, Ada Bletsoe, a început să o viziteze cu regularitate pe mama, lăsându-i ultimele publicaţii biblice. Într-o zi, ea a spus: „Doamnă Duncombe, vă las literatură de câtva timp. Aţi citit vreodată ceva din ea?“ Deşi avea de crescut şase copii, mama s-a hotărât atunci să înceapă să citească revistele şi niciodată nu a renunţat la ele. Totuşi eu nu dădeam prea mare importanţă publicaţiilor. Mă străduiam să-mi termin şcoala şi eram total absorbit de muzică.

În iunie 1935, eu şi Aileen ne-am căsătorit într-o biserică anglicană. Întrucât părăsisem Biserica Unită la vârsta de 13 ani, nu aparţineam nici unei religii, aşa că în registrul de căsătorie am scris că sunt Martor al lui Iehova, deşi nu eram încă Martor.

Aşteptam cu nerăbdare ca, la un moment dat în viitor, să avem copii şi doream să fim nişte părinţi buni. Astfel, am început să citim împreună Noul Testament. Totuşi, în pofida bunelor noastre intenţii, au intervenit alte lucruri. Am încercat din nou puţin mai târziu, dar cu acelaşi rezultat. Apoi, cu ocazia Crăciunului din 1935 am primit ca dar o carte intitulată Harpa lui Dumnezeu. Soţia mea a spus: „O, e ciudat darul pe care mama ta ni l-a trimis de Crăciun“. Cu toate acestea, după ce am plecat la lucru, ea a început să o citească şi i-a plăcut ceea ce citea. Un anumit timp nu am ştiut nimic de aceasta. Cât despre speranţele noastre de a avea copii, acestea nu s-au împlinit. Fetiţa noastră, care s-a născut la 1 februarie 1937, nu a rămas în viaţă. Ce îndureraţi am fost!

În această perioadă, familia mea participa activ la lucrarea de predicare, iar eu am aflat că tata era singurul vestitor al Regatului din familie care nu reuşise să ofere un abonament la revista Mângâiere (acum Treziţi-vă!). Acesta era obiectivul care trebuia atins în ministerul de teren în luna respectivă. Deşi nu citisem până atunci nici o publicaţie a Societăţii, mi-a părut rău pentru el şi i-am spus: „Bine, tată, abonează-mă pe mine; aşa vei fi în rând cu ceilalţi“. În vara aceea, orchestra a plecat pentru a cânta într-o staţiune. Revista Mângâiere venea prin poştă. Când a venit toamna, orchestra s-a întors în Toronto. Revistele au continuat să vină la noua noastră adresă, iar eu nu scosesem nici măcar una din plicul în care veneau.

În timpul unui liber primit de Crăciun m-am uitat la teancul de reviste şi mi-am spus că, dacă le-am plătit, ar trebui cel puţin să le citesc pe câteva dintre ele ca să văd despre ce vorbesc. Prima revistă pe care am deschis-o m-a cuprins de uimire. Era o demascare a intrigilor politice şi a corupţiei de atunci. Am început să vorbesc cu colegii mei de orchestră despre cele citite. Totuşi, ei au pus la îndoială veridicitatea celor spuse de mine, iar eu a trebuit să continuu să citesc ca să mă pot apăra. Fără să vreau, începusem să depun mărturie despre Iehova. De atunci nu am încetat să citesc  minunatele publicaţii biblice ale „sclavului fidel şi prevăzător“. — Matei 24:45.

Deşi în timpul săptămânii eram ocupat cu serviciul, nu după mult timp asistam duminica la întruniri împreună cu Aileen. Într-o duminică a anului 1938, în timp ce mergeam la întrunire, două surori mai în vârstă ne-au salutat, iar una dintre ele mi-a spus: „Frăţioare, nu ai luat încă poziţie de partea lui Iehova? Ştii, Armaghedonul bate la uşă!“ Ştiam că Iehova este singurul Dumnezeu adevărat şi eram convins că aceasta este organizaţia sa. Voiam să fac parte din ea, aşa că, la 15 octombrie 1938, m-am botezat. Aileen s-a botezat după şase luni. Îmi face o deosebită plăcere să spun că toţi membrii familiei mele au devenit slujitori dedicaţi ai lui Iehova.

Ce bucurie am simţit când m-am asociat cu membrii poporului lui Dumnezeu! După puţin timp, în mijlocul lor mă simţeam în largul meu. Când nu puteam să asist la întruniri, eram mereu nerăbdător să ştiu cum decurseseră acestea. Acea seară despre care v-am vorbit la început s-a dovedit a fi un punct de cotitură în serviciul meu adus lui Iehova.

Un timp de mari schimbări pentru noi

O altă schimbare semnificativă pentru noi a avut loc la 1 mai 1943. Asistaserăm la primul nostru congres de proporţii, Adunarea Teocratică a Lumii Noi, ţinut în septembrie 1942 la Cleveland (Ohio). Acolo, chiar în toiul unui război mondial înfiorător al cărui sfârşit nu se întrezărea, l-am auzit pe fratele Knorr, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower, ţinând plin de curaj captivanta cuvântare publică „Pace — Putea-va ea dura?“. Ne aducem foarte bine aminte cum a arătat el, pe baza capitolului 17 din Revelaţia, că va urma o perioadă de pace postbelică, în care se va efectua o mare lucrare de predicare.

O cuvântare prezentată mai înainte de fratele Knorr, „Iefta şi jurământul său“, a avut cel mai mare efect asupra noastră. În cadrul acestei cuvântări s-a făcut un anunţ prin care se cerea ca mai mulţi să devină pionieri. Eu şi Aileen ne-am uitat unul la celălalt şi am spus în cor (împreună cu mulţi alţii): „Noi suntem aceia!“ Imediat am început să ne facem planuri pentru a trece la o lucrare mai importantă.

În Canada, lucrarea Martorilor lui Iehova era interzisă din 4 iulie 1940. La 1 mai 1943, când am început noi pionieratul, era încă interzis să depunem mărturie despre Iehova şi să oferim literatura Societăţii în serviciul de teren. În timp ce slujeam ca creştini, purtam la noi numai exemplarul personal al Bibliei, versiunea King James. La numai câteva zile de la sosirea noastră în prima repartiţie de pionierat, în Parry Sound (Ontario), Stewart Mann, un pionier cu experienţă, a fost trimis de filială să lucreze pe teren împreună cu noi. Ce măsură plină de iubire! Fratele Mann avea o prezenţă plăcută şi un zâmbet binevoitor. Am învăţat multe de la el şi ne-am simţit bine împreună. Când Societatea ne-a repartizat în oraşul Hamilton, noi conduceam câteva studii biblice. Nu după mult timp, deşi trecusem de vârsta pentru încorporare, am fost recrutat. Deoarece am refuzat să mă înrolez în armată, la 31 decembrie 1943 am fost arestat. După terminarea procedurilor judecătoreşti am fost condamnat să efectuez un serviciu alternativ într-un lagăr, unde am stat până în august 1945.

Imediat după eliberarea mea, eu şi Aileen am fost repartizaţi ca pionieri în Cornwall (Ontario). La puţin timp după aceea eram în drum spre Quebec cu o problemă specială din partea Departamentului Juridic al Societăţii, care trebuia rezolvată la tribunalul poliţienesc. Aceasta a avut loc în  perioada Duplessis, când Martorii lui Iehova au fost intens persecutaţi. În fiecare săptămână, o bună parte din timp mi-o petreceam mergând la patru tribunale şi ajutându-i pe fraţii noştri. Acelea au fost timpuri emoţionante, care ne-au întărit credinţa.

După congresul din 1946 ţinut la Cleveland am fost repartizat în lucrarea de circumscripţie şi de district, mergând împreună cu soţia mea de pe o coastă pe alta a Canadei. Lucrurile se derulau cu repeziciune. În 1948 am fost invitaţi să frecventăm cursurile celei de-a 11-a clase a Şcolii Biblice Galaad. Fraţii Albert Schroeder şi Maxwell Friend erau doi dintre instructorii noştri, iar clasa noastră, alcătuită din 108 cursanţi, includea 40 de fraţi unşi. A fost într-adevăr o experienţă bogată şi recompensatoare să fim în compania atâtor slujitori ai lui Iehova de mult timp la adevăr!

Într-o zi, fratele Knorr a venit de la Brooklyn pentru a ne vizita. În cuvântarea sa, el a solicitat ca 25 de voluntari să înveţe limba japoneză. Toţi cei 108 cursanţi s-au oferit voluntar! Misiunea de a alege persoanele care aveau să fie instruite a revenit preşedintelui. Sunt convins că Iehova a dirijat alegerea, deoarece aceasta a fost făcută cât se poate de bine. Mulţi dintre cei 25 care au fost aleşi, şi în acelaşi timp privilegiaţi, să înceapă lucrarea în Japonia sunt şi acum în repartiţiile lor — e adevărat, sunt în vârstă, dar sunt încă acolo. Unii dintre ei, cum ar fi Lloyd şi Melba Barry, au primit apoi alte repartiţii. Lloyd a fost membru al Corpului de Guvernare până în momentul morţii sale, survenite anul trecut. Ne bucurăm cu toţi aceşti fraţi de recompensa pe care ne-a dat-o Iehova.

A venit şi ziua absolvirii, iar noi am fost repartizaţi în Jamaica. Totuşi, din cauza numeroaselor înfăţişări la tribunalele din Quebec, am fost îndemnaţi să ne întoarcem în Canada.

Mult mai multă muzică!

Deşi am renunţat la muzică pentru pionierat, se pare că muzica nu a renunţat la mine. În anul următor, preşedintele Societăţii, Nathan Knorr, şi secretarul său, Milton Henschel, au venit la Maple Leaf Gardens (Toronto). Cuvântarea publică a fratelui Knorr intitulată „E mai târziu decât credeţi!“ ne-a însufleţit pe toţi. Am fost invitat pentru prima dată să dirijez orchestra congresului. Am pregătit nişte aranjamente pe ritm de vals pentru câteva cântări foarte cunoscute din Cartea de cântări a serviciului pentru Regat (1944). Fraţilor se pare că le-a plăcut. Când programul de sâmbătă după-amiază s-a încheiat, noi am repetat programul muzical stabilit pentru duminică. L-am zărit pe fratele Henschel traversând gazonul şi venind spre noi; am oprit orchestra pentru a putea merge să fac cunoştinţă cu el. M-a întrebat: „Câţi instrumentişti ai în orchestra asta?“ „Când nu lipseşte nimeni, în jur de 35“, i-am răspuns. „Atunci, vara viitoare, la New York, o să ai de două ori mai mulţi“, mi-a răspuns el.

Cu toate acestea, am fost invitat la Brooklyn înainte de sosirea următoarei veri. Date fiind împrejurările, Aileen nu a putut veni la început cu mine. Noua clădire de pe Columbia Heights nr. 124 nu era încă terminată, aşa că am primit un pat la Betelul iniţial, într-o cameră mică cu doi fraţi unşi — un frate în vârstă pe nume Payne şi Karl Klein, pe care îl întâlneam acum pentru prima oară. Era aglomeraţie? Da. Cu toate acestea ne-am împăcat foarte bine. Fraţii mai în vârstă erau îndelung răbdători. Eu nu încercam decât să stau în umbră. A fost o lecţie preţioasă cu privire la ceea ce poate realiza spiritul lui Dumnezeu. Faptul că l-am cunoscut pe fratele Klein şi am muncit alături de el mi-a adus atâtea binecuvântări! El era mereu amabil şi săritor. Am muncit excelent împreună şi am rămas prieteni apropiaţi mai bine de 50 de ani.

Am avut privilegiul de a mă ocupa de partea muzicală la congresele ţinute pe Yankee Stadium în 1950, 1953, 1955 şi 1958, precum şi de a împărţi responsabilităţile orchestrale cu Al Kavelin la congresul din 1963 ţinut la Rose Bowl, în Pasadena (California). La congresul din 1953 de pe Yankee Stadium a fost prezentat un program muzical duminică, înainte de cuvântarea publică. Erich Frost a prezentat-o pe Edith Shemionik (mai târziu Weigand), o soprană, care a cântat compoziţia sa „Înainte, voi, Martori!“, acompaniată de orchestra noastră. Apoi am fost cuprinşi de emoţie când am auzit, pentru prima oară, melodioasele şi frumoasele voci ale surorilor şi fraţilor noştri din Africa. Misionarul Harry Arnott a adus o frumoasă  înregistrare audio din Rhodezia de Nord (actualmente Zambia) pentru delectarea noastră. Muzica a umplut întregul stadion.

Înregistrarea cărţii de cântări din 1966

Vă amintiţi cartea de cântări cu coperte de vinilin, de culoare roz, intitulată Cântând şi acompaniindu-vă cu muzică în inimile voastre? Spre sfârşitul pregătirii acesteia, fratele Knorr a spus: „Intenţionăm să facem nişte înregistrări. Vreau să formezi o mică orchestră, doar câteva viori şi câteva flaute. Nu vreau ca cineva «să trâmbiţeze»!“. Sala Regatului din Betel avea să fie studioul nostru, dar existau unele temeri în privinţa folosirii ei. Ce puteam face dacă sunetele aveau să se izbească de pereţii neetanşaţi, de podeaua de gresie şi de scaunele rabatabile de metal, iar apoi să ricoşeze? Cine putea să ne ajute să rezolvăm neplăcutele probleme de sunet? Cineva a sugerat: „Tommy Mitchell! Lucrează la Reţeaua de Studiouri ABC“. Am luat legătura cu fratele Mitchell, care a fost bucuros să ne ajute.

Prima sâmbătă dimineaţă pentru înregistrări a sosit, iar, în timp ce muzicienii se prezentau, am văzut că unul dintre fraţi avea o cutie de trombon. Mi-am amintit avertismentul fratelui Knorr: „Nu vreau ca cineva «să trâmbiţeze»“. Ce puteam să fac? M-am uitat cum fratele şi-a scos trombonul din cutie, şi-a fixat culisa şi a început să exerseze. Fratele era Tom Mitchell, iar primele note au fost minunate. Trombonul lui suna ca o vioară! Atunci mi-am zis: Fratele ăsta trebuie să rămână! Fratele Knorr nu a obiectat niciodată.

În acea orchestră am avut un grup de muzicieni excelenţi, care erau totodată surori şi fraţi iubitori. Nu erau vanitoşi! Înregistrarea era o muncă istovitoare, dar nimeni nu se plângea. Când această muncă s-a terminat, am plâns la despărţire, iar între cei ce au luat parte la ea a rămas o puternică prietenie. Fiecare dintre noi am apreciat acest privilegiu şi, mulţumită lui Iehova, ne-am dus munca la bun sfârşit.

Alte privilegii recompensatoare

După atât de mulţi ani mă bucur şi acum în ministerul cu timp integral. Am petrecut 28 de ani în lucrarea de circumscripţie şi de district — fiecare an aducându-mi multe bucurii. Aceşti ani au fost urmaţi de cinci ani de activitate în administrarea Sălii de Congrese din Norval (Ontario). Având la fiecare sfârşit de săptămână câte un congres de circumscripţie, precum şi congrese de district în alte limbi, eu şi Aileen eram ocupaţi din plin. În 1979, 1980, arhitecţii şi inginerii care proiectau filiala Societăţii ce avea să se construiască în Halton Hills foloseau dependinţele Sălii de Congrese. După repartiţia la Sala de Congrese, următoarea repartiţie a fost la Brooklyn, unde mi-am adus contribuţia în domeniul muzicii din 1982 până în 1984.

Scumpa mea soţie a murit în data de 17 iunie 1994, la şapte zile de la cea de-a 59-a aniversare a căsătoriei noastre. Împliniserăm 51 de ani de serviciu de pionier efectuat împreună cu devotament.

Când mă gândesc la numeroasele experienţe pe care le-am avut în viaţă, îmi amintesc ce ghid extrem de preţios s-a dovedit a fi Biblia. Uneori folosesc Biblia lui Aileen şi îmi face o deosebită plăcere să văd ce i-a atins ei inima — versete întregi, anumite expresii şi cuvinte pe care le-a însemnat ea. Ca şi Aileen, şi eu am versete care au o deosebită însemnătate pentru mine. Un pasaj este Psalmul 137, care conţine această frumoasă rugăciune adresată lui Iehova: „Să nu mai pot cânta niciodată la harpă dacă te voi uita, Ierusalime! Să nu mai pot cânta niciodată dacă nu îmi voi aduce aminte de tine, dacă nu mă voi gândi la tine ca la cea mai mare bucurie a mea!“ (Psalmul 137:5, 6, Today’s English Version). Deşi ador muzica, bucuria mea cea mai mare provine din serviciul adus cu loialitate lui Iehova, care m-a răsplătit cu o viaţă plină şi satisfăcătoare.

[Note de subsol]

^ par. 5 Turnul de veghere din 1 iunie 1973, în engleză, explica motivul pentru care, de atunci înainte, o persoană care voia să fie botezată şi să devină Martoră a lui Iehova trebuia ca mai înainte să renunţe la fumat.

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Cu Aileen în 1947

[Legenda fotografiei de la pagina 30]

La una dintre primele înregistrări