Chiril Lucaris — Un om care preţuia Biblia

Era o zi de vară a anului 1638. Câţiva pescari de pe Marea Marmara, lângă Constantinopol (actualul Istanbul), capitala Imperiului Otoman, s-au speriat când au văzut un cadavru plutind pe apă. După ce l-au examinat îndeaproape, ei şi-au dat seama cu groază că trupul strangulat era al patriarhului Constantinopolului, conducătorul Bisericii Ortodoxe. Acesta a fost sfârşitul tragic al lui Chiril Lucaris, personalitate religioasă a secolului al XVII-lea.

LUCARIS nu a trăit îndeajuns ca să-şi vadă visul împlinit — punerea în circulaţie a unei traduceri a Scripturilor greceşti creştine în greaca colocvială. A mai existat un vis pe care Lucaris nu l-a văzut niciodată împlinit: întoarcerea Bisericii Ortodoxe la „simplitatea evanghelică“. Cine a fost acest om? Ce obstacole a întâmpinat în eforturile sale?

Şocat de incultură

Chiril Lucaris s-a născut în 1572, în Creta, la Candia (acum Iráklion), localitate aflată atunci sub administraţia Veneţiei. Fiind deosebit de talentat, el a studiat la Veneţia şi Padova (Italia) după care a călătorit în multe locuri din această ţară şi din străinătate. Dezgustat de disputele existente între facţiunile din cadrul bisericii şi atras de mişcările reformatoare din Europa, Lucaris a vizitat, probabil, Geneva, aflată la vremea aceea sub influenţa calvinismului.

Pe parcursul vizitei în Polonia, Lucaris a observat că ortodocşii de aici, preoţi şi laici deopotrivă, se aflau într-o deplorabilă condiţie spirituală ca urmare a lipsei de cultură. Constatând, la întoarcerea sa în Alexandria şi Constantinopol, că până şi amvonul — locul de unde se citesc Scripturile — fusese scos din unele biserici, Lucaris a fost cuprins de îngrijorare.

În 1602, Lucaris a plecat la Alexandria, unde i-a succedat în funcţie rudei sale, patriarhul Meletios. Apoi, el a început să corespondeze cu diverşi teologi cu vederi liberale din Europa. În una dintre aceste scrisori, el remarca faptul că Biserica Ortodoxă păstrează multe practici eronate. În alte scrisori, el scotea în evidenţă necesitatea ca biserica să înlocuiască superstiţia cu „simplitatea evanghelică“ şi să aibă ca autoritate doar Scripturile.

Lucaris era, de asemenea, alarmat de faptul că autorităţii spirituale a Părinţilor Bisericii i  se acorda acelaşi respect ca şi cuvintelor lui Isus şi ale apostolilor. „Nu mai pot suporta să-i aud pe oameni spunând că explicaţiile oferite de tradiţia umană sunt la fel de importante ca Scripturile“, scria el (Matei 15:6). El a adăugat că, în opinia sa, închinarea la imagini are consecinţe dezastruoase. Invocarea „sfinţilor“ era, conform cuvintelor sale, o insultă la adresa Mediatorului, Isus. — 1 Timotei 2:5.

Scaunul patriarhal scos la vânzare

Din cauza acestor idei, precum şi a aversiunii faţă de Biserica Romano-Catolică, Lucaris a fost urât şi persecutat de către iezuiţi şi de către cei din Biserica Ortodoxă care priveau favorabil unirea cu catolicii. În pofida acestei opoziţii, Lucaris a fost ales în 1620 patriarh al Constantinopolului. Patriarhia Bisericii Ortodoxe se afla la acea dată sub stăpânirea Imperiului Otoman. Guvernul otoman era dispus să destituie imediat un patriarh şi să instaleze un altul dacă era bine plătit.

Duşmanii lui Lucaris, îndeosebi iezuiţii şi atotputernica şi înfricoşătoarea comisie Congregatio de Propaganda Fide (Congregaţia pentru propagarea credinţei), instituită de papă, au continuat să-l calomnieze şi să comploteze împotriva lui. „Pentru a-şi atinge scopul, iezuiţii s-au folosit de toate mijloacele posibile — viclenii, defăimare, linguşire şi, mai presus de toate, mituire, care a fost cea mai eficientă metodă de câştigare a favorii demnitarilor turci“, remarcă lucrarea Kyrillos Loukaris. Din acest motiv, în 1622, Lucaris a fost surghiunit pe insula Rodos, iar funcţia lui a fost cumpărată de Grigorie de Amasya în schimbul a 20 000 de monede de argint. Întrucât Gregorie nu a putut însă să procure suma promisă, postul de patriarh a fost cumpărat de Anthimus din Adrianopole, care, ulterior, a demisionat. În mod surprinzător, scaunul patriarhal i-a fost încredinţat din nou lui Lucaris.

Lucaris era hotărât să se folosească de această nouă ocazie pentru a-i instrui pe clericii şi pe laicii ortodocşi. În acest sens, el intenţiona să publice o traducere a Bibliei, precum şi tratate cu caracter teologic. Cu sprijinul ambasadorului britanic, Lucaris a făcut demersuri pentru a aduce la Constantinopol o presă de tipărit. Când, în iunie 1627, presa a ajuns la Constantinopol, duşmanii l-au acuzat pe Lucaris că vrea s-o folosească în scopuri politice, iar în cele din urmă au distrus-o. Lucaris era nevoit acum să se folosească de presele de tipărit din Geneva.

O traducere a Scripturilor creştine

Din respect profund faţă de Biblie şi faţă de puterea ei de a instrui, Lucaris a dorit cu ardoare ca declaraţiile biblice să devină accesibile pentru omul de rând. El a recunoscut că limba folosită în original, în manuscrisele greceşti inspirate ale Bibliei, nu mai era înţeleasă de omul de rând. De aceea, prima carte comandată de Lucaris a fost o traducere a Scripturilor greceşti creştine în greaca curentă. Maximus Callipolites, un călugăr citit, a început această traducere în martie 1629. Mulţi ortodocşi considerau că traducerea Scripturilor reprezenta un ultragiu, indiferent cât de obscur ar fi putut fi textul grecesc vechi. Pentru a-i linişti, Lucaris a tipărit textul original şi versiunea modernă pe două coloane, adăugând doar câteva comentarii. Întrucât Calliopolites a murit la scurtă vreme după predarea manuscrisului, Lucaris a citit personal şpalturile. Această traducere a fost tipărită la scurt timp după moartea lui Lucaris, în 1638.

În ciuda măsurilor de precauţie luate de Lucaris, această traducere a stârnit o avalanşă de nemulţumiri din partea multor episcopi. Iubirea lui Lucaris pentru Cuvântul lui Dumnezeu iese clar în evidenţă din prefaţa acestei traduceri biblice. El scria că Scripturile, prezentate în limba vorbită de popor, sunt „un mesaj plăcut, primit din cer“. El i-a sfătuit pe oameni „să citească şi să se familiarizeze cu tot conţinutul [Bibliei]“, spunând că nu există nici un alt mijloc de a învăţa „corect lucrurile privitoare la credinţă . . . salvate prin intermediul divinei şi sacrei Evanghelii“. — Filipeni 1:9, 10.

Lucaris i-a criticat cu asprime pe cei care interziceau studierea Bibliei, precum şi pe aceia care nu erau de acord cu traducerea textului original: „Dacă vorbim sau citim fără să înţelegem, este ca şi cum am vorbi în vânt“ (compară cu 1 Corinteni 14:7–9). În încheierea prefaţei sale, el a scris: „În timp ce citiţi cu toţii în propria voastră limbă această Evanghelie sfântă, de natură divină,  trageţi foloase, . . . şi fie ca Dumnezeu să vă călăuzească paşii spre ceea ce este bun“. — Proverbele 4:18.

O profesiune de credinţă

După ce a iniţiat această traducere a Bibliei, Lucaris a mai făcut un pas îndrăzneţ. El a publicat în 1629, la Geneva, o Profesiune de credinţă. Era vorba despre o declaraţie a convingerilor personale pe care spera ca Biserica Ortodoxă să i le accepte. Potrivit cărţii The Orthodox Church, această Profesiune „priva doctrina ortodoxă referitoare la preoţie şi la regulamentele sfinte de orice semnificaţie, şi cataloga venerarea icoanelor şi invocarea sfinţilor drept forme de idolatrie“.

Profesiunea cuprindea 18 articole. Cel de-al doilea articol declară că Scripturile sunt inspirate de Dumnezeu, iar autoritatea lor este superioară celei a bisericii. În el se spune: „Credem că Sfânta Scriptură provine de la Dumnezeu . . . Credem că autoritatea Sfintei Scripturi este mai presus de autoritatea Bisericii. A fi învăţat de Duhul Sfânt este cu totul altceva decât a fi învăţat de un om“. — 2 Timotei 3:16.

Articolele al optulea şi al zecelea susţin că Isus Cristos este singurul Mijlocitor, Mare Preot şi Cap al congregaţiei. Lucaris a scris: „Noi credem că Domnul nostru Isus Cristos şade la dreapta Tatălui Său şi că de acolo El mijloceşte pentru noi, făcând doar El oficiul de mare preot legitim şi adevărat şi de mijlocitor“. — Matei 23:10.

Articolul al doisprezecelea declară că biserica se poate rătăci, luând eroarea drept adevăr, dar că lumina spiritului sfânt o poate salva prin intermediul trudei depuse de miniştri fideli. În articolul al optsprezecelea, Lucaris susţine că purgatoriul nu este decât o născocire: „Este limpede că această invenţie, şi anume Purgatoriul, nu trebuie acceptată“.

Apendicele la această Profesiune conţine câteva întrebări şi răspunsuri. Aici Lucaris scoate în evidenţă  mai întâi faptul că Scripturile ar trebui citite de fiecare credincios şi că este dăunător pentru un creştin să nu citească Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi el spune că scrierile apocrife ar trebui evitate. — Apocalipsa 22:18, 19.

A patra întrebare era: „Cum ar trebui să considerăm icoanele?“ Lucaris răspunde: „Suntem învăţaţi de Sfintele şi Divinele Scripturi, care spun clar şi răspicat: «Tu nu trebuie să-ţi faci nici un idol, nici vreo înfăţişare a vreunui lucru care se află în cerul de deasupra, sau pe pământul de dedesubt; nu trebuie să le adori, nici să te închini lor; [Exodul 20:4, 5]», deoarece noi ar trebui să ne închinăm nu creaturii, ci doar Creatorului şi Făuritorului cerului şi al pământului, şi numai pe El să-l adorăm. . . . Întrucât slujbele şi închinarea [la icoane] sunt interzise . . . în Sfintele Scripturi, noi le respingem, ca nu cumva să uităm, şi în loc să ne închinăm Creatorului şi Făuritorului, să ne închinăm unor culori, lucrări de artă şi creaturi“. — Faptele 17:29.

Deşi Lucaris nu a putut discerne pe deplin toate erorile existente în acea epocă de beznă spirituală în care a trăit, el a depus eforturi meritorii pentru ca Biblia să devină piatra de temelie a doctrinei bisericii şi pentru a-i instrui pe oameni cu privire la învăţăturile ei. *

De îndată ce a fost lansată această Profesiune, Lucaris a trebuit să înfrunte un nou val de împotriviri. În 1633, Chiril Contari, mitropolitul din Beroea (actualmente Aleppo), un duşman al lui Lucaris susţinut de iezuiţi, a încercat să negocieze cu turcii scaunul patriarhal. Dar aranjamentul respectiv a căzut când Contari nu a putut plăti suma cerută. Lucaris şi-a păstrat scaunul. Un an mai târziu, Athanasius din Tesalonic a plătit 60 000 de monede de argint pentru acest post. Lucaris a fost din nou destituit. Dar în mai puţin de o lună, el a fost rechemat şi reinstalat în funcţie. Între timp, Chiril Contari a reuşit să strângă cele 50 000 de monede de argint. De această dată Lucaris a fost exilat pe insula Rodos. Şase luni mai târziu, prietenii săi au putut să-i asigure reinstalarea în funcţie.

În 1638 totuşi, iezuiţii şi colaboratorii lor ortodocşi l-au acuzat pe Lucaris de înaltă trădare faţă de Imperiul Otoman. De data aceasta sultanul a ordonat ca Lucaris să fie ucis. Lucaris a fost arestat şi, la 27 iulie 1638, a fost urcat într-o barcă pentru a fi, chipurile, surghiunit. Când barca a ajuns în larg, Lucaris a fost strangulat. Trupul lui a fost înmormântat lângă ţărm, după care a fost exhumat şi aruncat în mare. El a fost găsit de pescari şi înmormântat mai târziu de prietenii săi.

Învăţăminte pentru noi

„Nu ar trebui să omitem faptul că unul dintre obiectivele principale ale lui [Lucaris] a fost acela de a instrui şi de a ridica nivelul educaţional al clerului şi al enoriaşilor săi, nivel care în secolul al XVI-lea şi la începutul secolului al XVII-lea scăzuse peste măsură de mult“, spune un erudit. Au existat nenumărate obstacole care l-au împiedicat pe Lucaris să-şi atingă obiectivul. El a fost deposedat de scaunul patriarhal de cinci ori. După 34 de ani de la moartea sa, un sinod din Ierusalim i-a înfierat convingerile numindu-le erezii. Acest sinod a declarat că Scripturile „nu ar trebui citite chiar de oricine, ci doar de aceia care pătrund în lucrurile adânci ale spiritului în urma unor cercetări adecvate“ — altfel spus, ele ar trebui citite doar de pretinşii clerici culţi.

Şi de această dată, clasa clericală conducătoare a înăbuşit eforturile depuse pentru redarea Cuvântului lui Dumnezeu într-o manieră accesibilă enoriaşilor. Clericii au redus la tăcere cu sălbăticie o voce care demasca unele erori ivite în învăţăturile lor nebiblice. Ei s-au dovedit a fi unii dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai libertăţii religioase şi ai adevărului. Din nefericire, aceasta este o atitudine care, în diferite moduri, trenează până astăzi. Este o tristă aducere-aminte a ceea ce se întâmplă atunci când intrigile provocate de cler stau în calea libertăţii de gândire şi de exprimare.

[Notă de subsol]

^ par. 24 În Profesiunea sa, el susţine învăţăturile nebiblice despre Trinitate, predestinaţie şi nemurirea sufletului.

[Text generic pe pagina 29]

Lucaris a depus eforturi meritorii pentru ca Biblia să devină piatra de temelie a doctrinei bisericii şi pentru a-i instrui pe oameni cu privire la învăţăturile ei

[Chenarul/Fotografia de la pagina 28]

Lucaris şi Codexul alexandrin

Una dintre nestematele Bibliotecii Britanice este Codexul alexandrin, un manuscris biblic din secolul al V-lea. Din cele 820 de file, cât se presupune că a avut originalul, s-au păstrat 773.

În perioada cât a fost patriarh al Alexandriei (Egipt), Lucaris deţinea o colecţie impresionantă de cărţi. Când a devenit patriarh al Constantinopolului, el a luat cu sine Codexul alexandrin. În 1624, i l-a oferit ambasadorului britanic în Turcia ca dar pentru regele englez James I. După trei ani, acest codex a fost predat succesorului acestuia, Charles I.

În 1757, Biblioteca Regală a fost donată poporului englez, iar acest extraordinar codex se află acum expus la Galeria John Ritblat din noua Bibliotecă Britanică.

Provenienţa fotografiei]

Gewerbehalle, Vol. 10

Facsimil fotografiat din Codexul alexandrin, 1909

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 26]

Biblioteca Universităţii din Geneva