Salt la conţinut

Salt la al doilea meniu

Salt la cuprins

Martorii lui Iehova

Română

Turnul de veghe (ediția de studiu)  |  Septembrie 2016

Apărarea veștii bune înaintea autorităților

Apărarea veștii bune înaintea autorităților

„OMUL acesta este un vas pe care l-am ales să-mi ducă numele la națiuni [și] la regi.” (Fap. 9:15) Aceste cuvinte au fost rostite de Domnul Isus cu referire la un iudeu convertit de puțin timp la creștinism, care a ajuns să fie cunoscut ca apostolul Pavel.

Unul dintre ‘regii’ înaintea cărora a trebuit să se prezinte Pavel a fost împăratul roman Nero. Cum te-ai simți dacă ar trebui să-ți aperi credința înaintea unui astfel de conducător? Chiar dacă ne-ar fi greu, în calitate de creștini, suntem îndemnați să-l imităm pe Pavel (1 Cor. 11:1). În acest sens, să ne gândim la câteva întâmplări din viața lui Pavel care au legătură cu sistemul judiciar din vremea sa.

Legea mozaică era legea țării în Israel și reprezenta codul moral al iudeilor cu teamă de Dumnezeu de pretutindeni. Începând cu Penticosta din 33 e.n., slujitorii lui Dumnezeu nu mai erau obligați să respecte Legea mozaică (Fap. 15:28, 29; Gal. 4:9-11). Totuși, Pavel și alți creștini nu au vorbit într-un mod nerespectuos despre Lege. Astfel, ei au putut să depună mărturie în multe comunități de iudei fără piedici (1 Cor. 9:20). De fapt, de multe ori, Pavel a mers în sinagogi, unde a putut să le depună mărturie unor oameni care îl cunoșteau pe Dumnezeul lui Avraam și cărora le putea aduce argumente din Scripturile ebraice (Fap. 9:19, 20; 13:5, 14-16; 14:1; 17:1, 2).

Apostolii au ales Ierusalimul drept centru de unde avea să fie organizată lucrarea de predicare. Ei predicau cu regularitate în templu (Fap. 1:4; 2:46; 5:20). Pavel a mers de mai multe ori la Ierusalim, unde a fost, în cele din urmă, arestat. Astfel, s-a început o acțiune juridică în urma căreia Pavel a ajuns la Roma.

PAVEL ȘI LEGEA ROMANĂ

Cum priveau autoritățile romane învățăturile pe care le predica Pavel? Pentru a afla răspunsul, merită amintit modul în care romanii priveau religiile în general. Ei nu obligau grupurile etnice  din imperiu să renunțe la religiile lor, decât în cazul în care acestea păreau să reprezinte un pericol pentru Stat sau pentru moralitatea supușilor.

Roma le-a garantat iudeilor din imperiu multe drepturi. În cartea Backgrounds of Early Christianity se afirmă: „Iudaismul ocupa un loc privilegiat în Imperiul Roman. Iudeii își puteau practica liber religia și nu erau obligați să se închine zeităților statului roman. Ei puteau reglementa viața în comunitățile lor potrivit propriilor legi”. De asemenea, iudeii erau scutiți de serviciul militar. * Pavel s-a bazat pe ocrotirea pe care legea romană o garanta iudaismului când a apărat creștinismul înaintea autorităților romane.

Împotrivitorii apostolului Pavel au încercat în diferite moduri să instige poporul și autoritățile împotriva lui (Fap. 13:50; 14:2, 19; 18:12, 13). Să ne gândim la un exemplu. Bătrânii creștini din Ierusalim au auzit un zvon printre iudei potrivit căruia Pavel predica „o apostazie de la Moise”. Astfel de zvonuri i-ar fi putut face pe unii iudei convertiți de puțin timp la creștinism să creadă că Pavel nu respecta dispozițiile lui Dumnezeu. În plus, Sanhedrinul ar fi putut declara creștinismul o apostazie de la iudaism. Dacă s-ar fi întâmplat așa, iudeii care trecuseră la creștinism sau care se asociau cu creștinii ar fi putut fi pedepsiți. Ei ar fi fost marginalizați de comunitate și n-ar mai fi putut predica în templu sau în sinagogi. Prin urmare, bătrânii de congregație l-au sfătuit pe Pavel să dezmintă aceste zvonuri ducându-se la templu și făcând ceva ce Dumnezeu nu cerea, dar nici nu interzicea (Fap. 21:18-27).

Pavel a ascultat sfatul primit și, astfel, a ajuns să aibă mai multe ocazii de ‘a apăra și a stabili legal vestea bună’ (Filip. 1:7). La templu, iudeii au provocat tulburare și au vrut să-l omoare pe Pavel. Comandantul roman l-a arestat. Când era pe punctul de a fi biciuit, Pavel a dezvăluit că era cetățean roman. Drept urmare, el a fost dus la Cezareea, orașul de unde romanii administrau Iudeea. Acolo, el a avut ocazii unice de a depune mărturie în mod curajos înaintea autorităților. Probabil că, în felul acesta, oameni care știau puține lucruri despre creștinism au ajuns să cunoască mai multe despre această religie.

În Faptele, capitolul 24, este descris procesul lui Pavel înaintea lui Felix, guvernatorul roman al Iudeii, care avea deja unele cunoștințe despre credința creștinilor. Iudeii l-au acuzat pe Pavel că încălca legea romană în cel puțin trei privințe. Ei au susținut că Pavel îi instiga pe iudeii din imperiu la sedițiune, că era în fruntea unei secte periculoase și că încerca să profaneze templul, aflat la vremea aceea sub ocrotirea romanilor (Fap. 24:5, 6). Aceste acuzații ar fi putut duce la condamnarea la moarte a lui Pavel.

Este demn de remarcat cum a răspuns Pavel la aceste acuzații. El a rămas calm și a fost respectuos. Pavel a făcut referire la Lege și la Profeți și și-a susținut dreptul de a se închina ‘Dumnezeului strămoșilor săi’. Acesta era un drept garantat de legea romană și celorlalți iudei din imperiu (Fap. 24:14). Mai târziu, Pavel a avut ocazia de a-și face cunoscută credința și de a și-o apăra înaintea următorului guvernator, Porcius Festus, precum și înaintea regelui Irod Agripa.

În cele din urmă, pentru a avea parte de o judecată dreaptă, Pavel a făcut apel la Cezar, conducătorul cel mai puternic al vremii (Fap. 25:11).

PROCESUL LUI PAVEL ÎNAINTEA CEZARULUI

„Trebuie să te prezinți înaintea Cezarului!”, i-a spus mai târziu un înger lui Pavel (Fap. 27:24). Împăratul roman Nero declarase la începutul domniei sale că nu avea să judece el însuși toate cauzele. În primii opt ani de domnie, în majoritatea cazurilor, el le-a încredințat altora această sarcină. După cum se arată în cartea The Life and Epistles of Saint Paul, când accepta să judece o cauză, Nero făcea acest lucru în palatul său, unde  era ajutat de un grup de consilieri cu multă experiență și influență.

Biblia nu specifică dacă Nero însuși l-a audiat și l-a judecat pe Pavel sau dacă a numit pe altcineva să soluționeze apelul lui Pavel și apoi să-i prezinte concluziile. Oricum ar fi stat lucrurile, foarte probabil, Pavel a explicat că se închina Dumnezeului iudeilor și că îi îndemna pe toți oamenii să respecte guvernele (Rom. 13:1-7; Tit 3:1, 2). Se pare că Pavel a avut succes în apărarea veștii bune înaintea autorităților, întrucât cezarul l-a eliberat (Filip. 2:24; Filim. 22).

AVEM MISIUNEA DE A APĂRA VESTEA BUNĂ

Isus le-a spus discipolilor săi: „Veți fi târâți înaintea guvernatorilor și a regilor din cauza mea, ca mărturie pentru ei și pentru națiuni” (Mat. 10:18). Este o onoare să-l reprezentăm pe Isus în felul acesta. Eforturile noastre de a apăra vestea bună pot avea drept rezultat victorii juridice. Desigur, deciziile unor oameni imperfecți nu ‘stabilesc legal’ vestea bună în sens deplin. Doar Regatul lui Dumnezeu va înlătura definitiv asuprirea și nedreptatea (Ecl. 8:9; Ier. 10:23).

Totuși, chiar și în prezent, numele lui Iehova poate fi glorificat când creștinii își apără credința. La fel ca Pavel, trebuie să ne străduim să fim calmi, sinceri și convingători. Isus le-a spus continuatorilor săi că ‘nu trebuiau să se gândească dinainte cum să se apere’, căci avea să le dea ‘o gură și o înțelepciune căreia toți împotrivitorii lor nu vor putea să i se împotrivească, nici să o contrazică’ (Luca 21:14, 15; 2 Tim. 3:12; 1 Pet. 3:15).

Când își apără credința înaintea regilor, a guvernatorilor sau a altor demnitari, creștinii le pot depune mărturie unor oameni la care altfel cu greu ar fi putut ajunge mesajul Bibliei. Unele hotărâri judecătorești favorabile au îmbunătățit anumite coduri de legi, ocrotind astfel libertatea de exprimare și libertatea religioasă. Însă, indiferent de rezultatele obținute în instanță, curajul de care dau dovadă creștinii cu acele ocazii îl bucură pe Dumnezeu.

Numele lui Iehova este preamărit când ne apărăm credința

^ par. 8 Scriitorul James Parkes a făcut următoarea remarcă: „Iudeii aveau dreptul de a-și ține sărbătorile. Acordarea unor astfel de privilegii nu constituia o excepție, întrucât, făcând aceasta, romanii își respectau obiceiul de a garanta o autonomie locală cât mai mare diferitelor părți ale imperiului”.