Salt la conţinut

Salt la al doilea meniu

Salt la cuprins

Martorii lui Iehova

Română

Turnul de veghe (ediția de studiu)  |  Aprilie 2016

 RELATARE AUTOBIOGRAFICĂ

Foste călugărițe devin adevărate surori spirituale

Foste călugărițe devin adevărate surori spirituale

„TACI! Nu vreau să mai aud nimic despre religia ta. Mi-e silă. Te urăsc!”, a strigat Araceli, sora mea mai mică. Chiar și acum, la 91 de ani, îmi amintesc câtă durere mi-au produs acele cuvinte. Însă, așa cum se spune în Eclesiastul 7:8, „mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui”. Așa a fost și în cazul nostru. (Felisa)

Felisa: Am crescut într-o familie de condiție umilă din Spania. Eram foarte religioși. De fapt, 13 dintre rudele noastre erau preoți sau membri ai unor ordine catolice. Papa Ioan Paul al II-lea chiar l-a beatificat pe un văr de-al mamei, un preot care preda la o școală catolică. Tata era fierar, iar mama lucra la câmp. Eu eram cea mai mare dintre cei opt copii.

Când aveam 12 ani, în Spania a izbucnit războiul civil. După război, tata a fost închis. Ideile lui liberale n-au fost pe placul guvernului dictatorial. Mamei îi era greu să ne hrănească pe toți. De aceea, o prietenă a sfătuit-o să le trimită pe cele trei surori ale mele – Araceli, Lauri și Ramoni – la o mănăstire din Bilbao. Acolo cel puțin nu aveau să sufere de foame.

Araceli: Pe atunci, noi aveam doar 14, 12 și 10 ani. Despărțirea de familie a fost foarte grea. În Bilbao am lucrat la curățenie. Doi ani mai târziu, călugărițele ne-au transferat la o mănăstire mare din Zaragoza care se îngrijea de oameni în vârstă. Sarcina noastră era să facem curățenie în bucătărie, o muncă istovitoare pentru noi.

Felisa: Când surorile mele au plecat la Zaragoza, mama și preotul local, care îmi era unchi, au hotărât să mă trimită la aceeași mănăstire. Au crezut că mutarea avea să mă țină departe de un băiat căruia îi plăcea de mine. Întrucât eram foarte religioasă, mi-a plăcut ideea de a sta o vreme la mănăstire. Mergeam la liturghie în fiecare zi și chiar m-am gândit să devin misionară, la fel ca un văr de-al meu care era călugăr în Africa.

Stânga: Mănăstirea din Zaragoza, Spania; dreapta: Biblia Nácar-Colunga

 Călugărițele nu m-au încurajat să-i slujesc lui Dumnezeu în alte țări. În plus, mă simțeam ca într-o închisoare. De aceea, după un an am hotărât să mă întorc acasă și să am grijă de unchiul meu, preotul. Mă ocupam de treburile gospodărești și, în fiecare seară, recitam rozariul împreună cu el. De asemenea, îmi plăcea să aranjez florile din biserică și să împodobesc statuetele fecioarei și ale „sfinților”.

Araceli: Între timp, viața noastră la mănăstire s-a schimbat. După ce eu am depus primele voturi, sau jurăminte, călugărițele au decis să ne separe. Ramoni a rămas în Zaragoza, Lauri a mers la Valencia, iar eu am fost trimisă la Madrid, unde am depus al doilea set de voturi. Mănăstirea din Madrid oferea cazare pentru studenți, persoane în vârstă și alți vizitatori, așa că volumul de muncă era foarte mare. Eu am lucrat la infirmeria mănăstirii.

Sincer vorbind, m-am așteptat ca viața de călugăriță să-mi aducă mai multe satisfacții. Am crezut că vom citi Biblia și vom învăța din ea. Dar nimeni nu vorbea despre Dumnezeu sau despre Isus și nici nu foloseam Biblia. Am învățat doar puțină latină, am studiat viețile „sfinților” și m-am închinat Mariei. Restul a fost doar muncă istovitoare.

Am început să mă simt foarte neliniștită și am vorbit cu stareța. I-am spus că mi se părea absurd să muncesc din greu pentru ca alții să-și umple buzunarele în timp ce familia mea avea nevoie de ajutor. Însă ea m-a încuiat într-o chilie, sperând că o să mă răzgândesc și n-o să mai plec.

De trei ori, călugărițele m-au eliberat doar ca să vadă dacă mai voiam să plec. Întrucât eram hotărâtă, mi-au spus să declar în scris: „Plec deoarece vreau să-i slujesc mai degrabă lui Satan decât lui Dumnezeu”. Am fost șocată. E adevărat, voiam să plec, dar nu puteam să scriu așa ceva. În cele din urmă am cerut să vorbesc cu un duhovnic și i-am spus ce se întâmplase. El i-a cerut episcopului permisiunea să mă transfere înapoi la mănăstirea din Zaragoza. După ce am stat câteva luni acolo, mi s-a permis să plec. La puțin timp după aceea, Lauri și Ramoni au plecat și ele de la mănăstire.

O CARTE „INTERZISĂ” NE DEZBINĂ

Felisa

Felisa: După un timp m-am căsătorit și m-am mutat în Cantabria. Am continuat să merg cu regularitate la biserică. Într-o duminică, preotul a strigat supărat: „Uitați-vă la cartea asta!”. Și ne-a  arătat cartea Adevărul care conduce la viață eternă. Apoi a spus: „Dacă v-a dat cineva această carte, dați-mi-o mie sau aruncați-o la gunoi!”.

Eu nu aveam acea carte, dar mi-am dorit s-o am cât mai repede. După câteva zile, două Martore au bătut la ușa mea și mi-au oferit cartea „interzisă”. Am citit-o chiar în noaptea aceea. Când Martorele au revenit, am fost de acord să studiez Biblia cu ele.

Cartea „interzisă”

În scurtă vreme, adevărul mi-a sensibilizat inima. Devoțiunea religioasă pe care o manifestasem înainte a fost înlocuită de iubirea profundă față de Iehova și de zelul pentru lucrarea de predicare. M-am botezat în 1973. Ori de câte ori am avut posibilitatea, am încercat să vorbesc cu familia mea despre adevăr. Dar, așa cum am arătat la început, membrii familiei, în special sora mea Araceli, s-au opus cu înverșunare convingerilor mele.

Araceli: Experiențele negative pe care le-am avut la mănăstire mă umpluseră de amărăciune. Totuși, continuam să merg la liturghie duminica și recitam rozariul în fiecare zi. Îmi doream cu ardoare să înțeleg Biblia și l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute. Dar, când sora mea Felisa mi-a vorbit despre noile ei convingeri, mi-a vorbit cu atâta înflăcărare, încât am crezut că e fanatică. N-am fost deloc de-acord cu ea.

Araceli

După câțiva ani, m-am întors la Madrid, unde am găsit un loc de muncă și m-am căsătorit. Cu timpul am devenit foarte sceptică. Am observat că oamenii care mergeau cu regularitate la liturghie nu aplicau învățăturile din evanghelii. Așa că nu m-am mai dus la biserică. Nu mai credeam în „sfinți”, în spovedanie sau în iad. Și chiar am aruncat toate imaginile religioase pe care le aveam. Nu știam dacă era bine ce-am făcut. Eram dezamăgită, dar am continuat să mă rog lui Dumnezeu astfel: „Vreau să te cunosc. Ajută-mă!”. Îmi amintesc că Martorii lui Iehova au venit de mai multe ori la ușa mea, dar nu le-am deschis niciodată. Nu aveam încredere în nicio religie.

 La începutul anilor ’80, surorile mele Lauri și Ramoni, care locuiau în Franța, respectiv în Spania, au început să studieze Biblia cu Martorii. Am crezut că fuseseră înșelate, la fel ca Felisa. Mai târziu am întâlnit-o pe Angelines, o vecină care mi-a devenit prietenă apropiată. Și ea era Martoră a lui Iehova. Angelines și soțul ei m-au întrebat în repetate rânduri dacă voiam să studiez Biblia cu ei. Ei și-au dat seama că, deși păream sceptică, în realitate eram însetată după cunoștința din Biblie. În cele din urmă le-am spus: „Bine. O să studiez cu voi, însă numai dacă pot folosi Biblia mea!”. Eu aveam traducerea Nácar-Colunga.

BIBLIA NE UNEȘTE

Felisa: În 1973, când m-am botezat, erau doar în jur de 70 de Martori în Santander, capitala provinciei Cantabria. Aveam un teritoriu vast, care cuprindea sute de sate. Așa că am călătorit cu autobuzul, iar, mai târziu, cu mașina pentru a predica în toată provincia. Am mers din sat în sat până când le-am parcurs pe toate.

De-a lungul anilor am avut privilegiul să conduc multe studii biblice, iar 11 dintre cei cu care am studiat Biblia s-au botezat. Majoritatea au fost catolici. Întrucât și eu fusesem o catolică devotată, știam că trebuia să fiu răbdătoare și înțelegătoare cu ei. Am înțeles că aveau nevoie de timp pentru a renunța la convingerile lor adânc înrădăcinate și pentru ca Biblia și spiritul sfânt să le sensibilizeze inima ca să poată identifica adevărul (Evr. 4:12). Soțul meu, Bienvenido, care fusese polițist, s-a botezat în 1979, iar mama a început să studieze Biblia cu puțin timp înainte să moară.

Araceli: Am fost foarte suspicioasă când am început să studiez Biblia cu Martorii. Dar, pe măsură ce săptămânile treceau, am constatat că sentimentele mele de amărăciune au dispărut. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la Martori a fost faptul că ei trăiau ceea ce predicau. Credința a luat locul scepticismului, astfel că eram mult mai bucuroasă. Chiar și unele vecine mi-au spus: „Araceli, continuă să mergi pe calea pe care ai ales-o!”.

Îmi amintesc că mă rugam astfel: „Îți mulțumesc, Iehova, că nu ai renunțat la mine și că mi-ai dat atâtea ocazii să găsesc ceea ce căutam: adevărata cunoștință din Biblie!”. Am rugat-o pe sora mea Felisa să mă ierte pentru cuvintele dure pe care i le-am spus. Certurile noastre au fost înlocuite de discuții însuflețite pe baza Bibliei. M-am botezat în 1989 la vârsta de 61 de ani.

Felisa: Acum am 91 de ani. Sunt văduvă și nu mai am puterea de altădată. Dar citesc din Biblie în fiecare zi și merg la întruniri și în lucrarea de predicare ori de câte ori îmi permite sănătatea.

Araceli: Probabil pentru că am fost călugăriță, îmi place să le depun mărturie tuturor preoților și călugărițelor pe care îi întâlnesc în predicare. Le-am dat multe publicații, iar cu unii am purtat conversații interesante. Îmi amintesc de un preot, care, după câteva discuții, mi-a zis: „Araceli, ai perfectă dreptate, dar unde să mă mai duc la anii mei? Ce vor spune enoriașii și familia mea?”. Eu i-am răspuns: „Dar ce va spune Dumnezeu?”. A dat din cap cu tristețe, dar atunci n-a avut curajul de a continua să caute adevărul.

Nu voi uita niciodată ziua în care soțul meu mi-a spus că voia să vină cu mine la o întrunire. Avea peste 80 de ani când a venit prima oară, iar, după aceea, n-a mai lipsit niciodată. El a studiat Biblia și a devenit vestitor nebotezat. Îmi aduc aminte cu drag de ocaziile în care mergeam împreună în predicare. A murit cu două luni înainte să se boteze.

Felisa: Una dintre cele mai mari bucurii pe care le-am avut a fost să văd că cele trei surori ale mele, care la început mi s-au împotrivit, au devenit surorile mele spirituale. După aceea, ne-am bucurat mult să petrecem timp împreună vorbind despre Dumnezeul nostru drag, Iehova, și despre Cuvântul său. În sfârșit, eu și surorile mele suntem unite pe plan spiritual! *

^ par. 29 Araceli, Felisa și Ramoni au 87, 91, respectiv 83 de ani. Ele continuă să-i slujească lui Iehova cu zel. Lauri i-a rămas fidelă lui Iehova până la moartea ei, survenită în 1990.