Salt la conţinut

Salt la al doilea meniu

Salt la cuprins

Martorii lui Iehova

Română

Turnul de veghe  |  Nr. 2 2017

Isus a vindecat-o pe soacra lui Petru (Matei 8:14, 15; Marcu 1:29-31)

Este celibatul preoțesc o cerință creștină?

Este celibatul preoțesc o cerință creștină?

RELIGII de pe tot globul – precum Biserica Romano-Catolică, diverse ramuri ale unor biserici ortodoxe, budismul și altele – le impun celibatul conducătorilor religioși și clasei clericale. Însă în opinia multora, această practică stă la baza recentului val de scandaluri sexuale în care sunt implicați clerici din diferite religii.

Prin urmare, e firesc să ne întrebăm: Este celibatul preoțesc o cerință biblică? Pentru a răspunde la această întrebare, să vedem cum a apărut și a luat amploare această practică, precum și care este punctul de vedere divin privitor la ea.

ISTORIA CELIBATULUI RELIGIOS

Encyclopædia Britannica definește celibatul drept „starea unei persoane necăsătorite și deci abstinență deliberată de la activitate sexuală, asociată de obicei cu o funcție sau cu o practică religioasă”. În 2006, adresându-se Curiei Romane, papa Benedict al XVI-lea a asociat celibatul obligatoriu cu „o tradiție care datează din perioada postapostolică”.

Celibatul însă nu a fost o practică religioasă a creștinilor din secolul I. De fapt, apostolul Pavel, care a trăit în primul secol, i-a avertizat pe credincioși cu privire la bărbați care aveau să se folosească de „cuvinte inspirate care induc în eroare” pentru ‘a interzice căsătoria’. (1 Timotei 4:1-3)

Abia în secolul al II-lea, practica celibatului a început să-și croiască drum în bisericile „creștine” din care s-a format Biserica Romano-Catolică. Potrivit lucrării Celibacy and Religious Traditions, aceasta era „în armonie cu noul val de restricții de ordin sexual ce apăruseră în Imperiul Roman”.

În secolele ce au urmat, conciliile bisericești și așa-zișii Părinți ai Bisericii au promovat celibatul  preoțesc. Se considera că relațiile sexuale pângăresc și sunt incompatibile cu îndatoririle preoțești. Totuși, „până spre sfârșitul secolului al X-lea, mulți preoți și chiar unii episcopi au fost căsătoriți”, se arată în Encyclopædia Britannica.

Celibatul preoțesc a fost impus prin hotărârile primelor două concilii de la Lateran (1123 și 1139), ținute la Roma, și a rămas în vigoare în cadrul Bisericii Romano-Catolice până în prezent. Prin această măsură, Biserica și-a apărat puterea și veniturile, pe care le pierdea când un preot căsătorit lăsa prin testament copiilor lui bunurile Bisericii.

PUNCTUL DE VEDERE DIVIN PRIVITOR LA CELIBAT

Punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la celibat este exprimat foarte clar în Cuvântul său, Biblia. Aici citim ce a spus Isus despre cei care rămân celibatari „pentru regatul cerurilor”. (Matei 19:12) În aceeași ordine de idei, apostolul Pavel a vorbit despre creștini care aleg să-i urmeze exemplul rămânând celibatari „de dragul veștii bune”. (1 Corinteni 7:37, 38; 9:23)

Totuși, nici Isus, nici Pavel nu le-au poruncit discipolilor să rămână celibatari. Isus a spus că celibatul era un „dar” pe care nu toți discipolii lui îl aveau. Când a scris despre ‘persoane virgine’, adică despre cei care nu au fost niciodată căsătoriți, apostolul Pavel a recunoscut deschis: „N-am nicio poruncă de la Domnul, dar îmi spun părerea”. (Matei 19:11; 1 Corinteni 7:25)

În plus, Biblia arată că mulți supraveghetori creștini din primul secol, inclusiv apostolul Petru, au fost căsătoriți. (Matei 8:14; Marcu 1:29-31; 1 Corinteni 9:5) De fapt, din cauza înmulțirii practicilor sexuale imorale pe teritoriul Imperiului Roman, apostolul Pavel a scris că, dacă un supraveghetor creștin era căsătorit, el trebuia să fie „soțul unei singure soții” și ‘să-și țină copiii în supunere’. (1 Timotei 3:2, 4)

Biblia nu face referire aici la căsătorii în care soții nu aveau relații intime, întrucât ea afirmă fără echivoc că „soțul [trebuie] să-i dea soției ceea ce i se cuvine” și că cei doi soți ‘nu trebuie să se lipsească unul pe altul’ de relații intime. (1 Corinteni 7:3-5) În mod categoric, celibatul nu este impus de Dumnezeu și nici nu e obligatoriu pentru supraveghetorii creștini.

DE DRAGUL VEȘTII BUNE

Prin urmare, dacă celibatul nu e obligatoriu, de ce au vorbit Isus și apostolul Pavel în mod favorabil despre celibat? Deoarece celibatul îi poate oferi unei persoane mai multe ocazii de a le vorbi altora despre vestea bună. Celibatarii se pot pune la dispoziție într-o măsură mai mare, întrucât sunt scutiți de îngrijorările specifice cuplurilor căsătorite. (1 Corinteni 7:32-35)

De exemplu, David a decis să renunțe la locul său de muncă bine plătit din Ciudad de Mexico și să se mute într-o zonă rurală din Costa Rica pentru a-i ajuta pe oameni să învețe din Biblie. Consideră David că celibatul a constituit un avantaj? „Desigur”, răspunde el. „Deși a fost o provocare să mă adaptez la o nouă cultură și la condiții de viață diferite, mi-a fost mai ușor pentru că trebuia să am grijă doar de mine.”

Claudia, o creștină celibatară care s-a mutat într-o zonă unde era nevoie de evanghelizatori, spune: „Am multe bucurii în serviciul adus lui Dumnezeu. Credința și relația mea cu Dumnezeu se consolidează când văd cum se îngrijește de mine”.

„Indiferent că ești căsătorit sau nu, dacă îi dăruiești lui Iehova Dumnezeu ce ai mai bun, vei fi fericit.” (Claudia)

Celibatul nu trebuie să fie o povară. Claudia mai spune: „Indiferent că ești căsătorit sau nu, dacă îi dăruiești lui Iehova Dumnezeu ce ai mai bun, vei fi fericit”. (Psalmul 119:1, 2)